Un haiku de Matsuo Bashô

Acest comentariu a fost postat cu ceva vreme în urmă pe site-ul poezie.ro. Nu mai ştiu cînd pentru că li s-a dereglat calendarul. Pentru mine cele mai valoroase contribuţii la înţelegerea haiku-ului au fost asemenea comentarii. Pentru că ele demontează şi refac articulaţiile poemului. Şi remarcă totodată faptul că în lucrurile aparent insignifiante se concentrează semnificaţii multiple şi adînci al căror fuior îl despletesc în faţa noastră.

*


Unul din cele mai apreciate haiku-uri clasice aparţine lui Matsuo Bashô, cel care a ridicat genul la rang de lirism canonizat.

furu ike ya
kawazu tobikomu
mizu no oto



străvechiul iezer -
o broască sare-n adînc
zgomotul apei

Poemul este însemnat simplu, discret, din cîteva tuşe pe hîrtia de orez. Nu face nici un rabat vreunei emoţii dulcege care ar fi fost tentată să asculte şi să exalte cîntecul (pentru japonezi extrem de plăcut) al broaştei şi să compună astfel o tanka (tot un gen de poem japonez, din care a derivat haiku-ul, mai apropiat de lirica occidentală prin cultivarea emoţiei poetice).

Basho este fixat pe saltul broaştei care a întrerupt brusc liniştea contemplaţiei sale. Zgomotul auzit i-a semnalat un fapt, pentru alţii insignifiant, care a devenit pentru el brusc o revelaţie, o iluminare (satori). Întîmplarea în sine a căpătat dimensiuni nebănuite. Ceea ce doctrina Zen se străduia să comunice prin îndelungi căutari mentale şi profundă concentare – vidul, neantul, nimicul – i-a apărut instantaneu în saltul şi dispariţia broaştei în adîncul apei. Spectacolul şi trăirea sa au fost cuplate vectorial ţintind un sens înalt. O esenţă metafizică a lumii.

Notaţia evenimentului nu este nici pretenţioasă ca recuzită lirică, nici preţioasă stilistic. Broasca, vietate fără prestigii poetice, este surprinsă accidental şi singurul rost al prezenţei sale este faptul că simbolic (pentru japonezi) evocă primăvara, renaşterea naturii. Prin asta se dovedeşte uşurinţa, dezinvoltura, simplitatea, sobrietatea perceperii celor văzute şi redate în scris.

Nu broasca (şi nici altă vietate dacă ar fi fost în locul ei) este importantă, ci saltul ei, oricînd la îndemîna unui privitor, care dezvăluie prin irumpere şi dispariţie spectacolul simbolic al oricărei existenţe: provizoratul, vremelnicia şi absoluta dispariţie.

Haiku-ul pune astfel în opoziţie străvechiul iezer şi zgomotul apei, vechimea, patina, nemişcarea, amorţirea eleşteului şi renaşterea, viaţa broaştei, dinamismul saltului. Şocul, impactul este atît al evenimentului, al tabloului zugrăvit, cît şi al reverberaţiei întreţinute pe care sugestia o declanşează pendulînd între termenii opoziţiilor.

(M-am folosit de interpretarea din volumul lui Florin Vasiliu, Introducere în poemul japonez, apărut la Editura Curtea Veche, Bucureşti 2001. Despre Florin Vasiliu şi poemul haiku în România găsiţi un articol în pagina Magdalenei Dale.)

*

Într-o interpretare cu totul originală găsiţi un comentariu al aceluiaşi poem în eseul doamnei Clelia Ifrim: SUNETUL CASCADEI