„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

duminică, 30 septembrie 2007

Interviu cu Eduard Ţară, românul cu cele mai multe premii la concursuri internaţionale (I)

Recunosc că intenţiile mele în ce priveşte interviurile erau mult mai modeste. Doream mai mult ca cei care se ocupă de haiku să poată avea acces lesnicios la a spune fără să se jeneze ceva din povestea lor în apropierea de haiku. De data asta sînt însă copleşit de calitatea răspunsurilor pe care le-am primit de la Eduard Ţară. Nu vreau să vă stric bucuria de a citi ce urmează intrînd în detalii. O să vedeţi singuri de ce. Şi sînt sigur că nu veţi uita ce aţi citit aici.

Pentru că răspunsurile au fost lungi (dar fără lungimi inutile), am fragmentat interviul în trei părţi.

*

Pari un sihastru al haiku-ului. Un sihastru dotat însă cu computer. N-am auzit pe nimeni (poate e o lipsă de extensie a antenelor mele) care să spună că te-ar fi văzut faţă-n faţă, deşi porţi corespondenţă cu cîţiva dintre autorii importanţi din ţară, deşi eşti autorul român cu cele mai multe premii cîştigate la concursurile internaţionale. Este îndreptăţită această părere sau e doar o impresie pripită pe care mi-am făcut-o eu din lipsă de informaţie?

Sunt un om normal, dar puţin mai retras. La un moment dat chiar mi-am şi pus întrebarea dacă drumul meu nu este cel al călugăriei. Cert este că n-am avut curajul să fac acest pas şi am ales să fiu un om care trăieşte în lume. Oricum, aţi intuit foarte bine felul meu de a fi. Dorul meu este isihia. Sufletul meu tânjeşte după acea linişte care umple totul. Poate de asta am şi ales haikuul. Puţine cuvinte rostite ca să pot auzi şi ce-mi spune Dumnezeu.

Am avut plăcerea să întâlnesc personal pe mulţi dintre marii poeţi de haiku din România la Slobozia, în 1996, la invitaţia domnului Şerban Codrin. E drept că nu m-am remarcat prin nimic, aşa încât e firesc să nu-şi mai amintească nimeni de mine. A fost singura mea ieşire în lumea bună a haikuului, preferând să rămân la locul meu, fără să mă angajez în diversele dispute care măcinau mişcarea haiku de la acea oră. Chiar dacă în ultima vreme lucrurile stau poate altfel, am fost nevoit să refuz prin tăcere toate invitaţiile pe care distinşii colegi de la Constanţa mi le-au făcut. Şi asta atât din lipsă de timp, cât şi dintr-un respect pentru domnul Florin Vasiliu, care s-a simţit trădat chiar de la începuturile mişcării haiku.

Îmi place să amintesc aici de corespondenţa legată de poezie pe care am avut-o cu domnul Şerban Codrin. Domnia sa a şi vizitat Iaşul, cred că în primăvara lui 1997. Atunci am avut ocazia de a-l şi găzdui o noapte. Din păcate, cu timpul, corespondenţa s-a rărit. Mi-ar fi plăcut foarte mult să-i fiu ucenic în ale scrisului. I-am şi propus asta într-o scrisoare acum câţiva ani. Poezia sa e colosală şi îi sunt recunoscător pentru că mi-a trimis cărţile pe care le mai recitesc şi acum cu aceeaşi plăcere.

De asemenea, domnul Vasile Moldovan, cu care am împărtăşit câteva idei atunci, la Slobozia, are bunăvoinţa să poarte o corespondenţă curentă cu mine prin intermediul computerului. Am primit cărţile domniei sale, m-am bucurat pentru reuşitele sale deosebite şi m-a încurajat permanent mai ales după ce am avut o perioadă mai puţin fastă în viaţa mea. Îmi place să cred că mă consideră prietenul domniei sale.

Chiar dacă domnul Nicoliţov nu m-a zărit niciodată, trebuie să spun că păstrează legătura cu mine tot prin intermediul computerului. M-ar bucura sincer să am prilejul de a-l felicita mai des pentru reuşitele sale. Ştiu că domnul Florin Vasiliu mi-a vorbit foarte frumos despre domnia sa atunci când l-a descoperit ca poet. Era încântat că Societatea Română de Haiku a mai primit un om de valoare şi de onoare.

În ultima vreme, am început o corespondenţă şi cu domnul Dan Florică, un om deosebit. Pe lângă faptul că este cel care îmi trimite revista HAIKU, am descoperit că avem multe în comun în ceea ce priveşte partea spirituală. Am primit încurajări şi sfaturi exact atunci când eram mai disperat. Nimic întâmplător.

Chiar dacă domnul Nicolae Ionel, un poet remarcabil, nu a dorit să facă parte din Societatea Română de Haiku, a fost interesat de fenomenul poezie nipone. În numeroase ocazii, am purtat lungi discuţii pe această temă. I-am furnizat materiale xerocopiate (Micul Orion, HAIKU), a şi participat la concursuri, a şi fost premiat (sub pseudonim) la ItoEn 2003 cu un haiku deosebit de frumos. Nu a dorit să ştie prea multă lume despre asta. Pentru că au trecut ceva ani de atunci, mă simt obligat să menţionez acest lucru, spre ştiinţa tuturor. Şi de la domnia sa am avut câte ceva de învăţat. Cel puţin modestia şi stăruinţa în credinţă.

Din puţinele scăpări de prin mailuri am aflat că eşti totuşi o persoană cu pondere civilă, în pragul unui doctorat, căsătorit, cu un copil şi aşteptîndu-l pe al doilea. Reuşeşti să echilibrezi viaţa profesională şi de familie cu timpul afectat pentru creaţie şi cu participarea la atîtea concursuri?

Spuneam că am ales să rămân în lume cu nostalgia isihiei decât să fiu un chinuit de dorul celor lumeşti în călugărie. Cred că mi-am dat seama ce trebuia să fac din discuţiile cu remarcabilul poet Andrei Patraş (despre care domnul Nichita Danilov spunea că “Va fi unul din cei care vor rămâne…”), prietenul meu care mi-a fost şi coleg de facultate. A ales acelaşi lucru, deşi are şi el nostalgia celui care nu poate trăi fără tăcere.

Sunt căsătorit din 1995, am o soţie minunată şi doi copii: Silvan care împlineşte 7 ani pe 1 noiembrie şi Eliza (dacă nu s-a înşelat ecograful) care se va naşte spre sfârşitul lui octombrie. Loredana, soţia mea, lucrează ca institutoare. Aşa ne-am şi cunoscut, la şcoala unde funcţionam amândoi în primul an de învăţământ. După o călătorie cu trenul până la Braşov, cu nişte buni prieteni, să vedem o expoziţie de grafică Dali, mi-am dat seama că vom fi împreună. Şi aşa a şi fost. În timp, s-a apropiat şi ea de Japonia prin intermediul artei origami. Din câte cunoaştem, este prima care a predat origami ca disciplină de sine stătătoare într-o şcoală din România. Se întâmpla în 1998. De atunci a scris două cărţi pe tema pedagogiei origami, publicate în 2004. Deocamdată singurele de la noi. Pentru curajul de a fi promovat origami în educaţia copiilor, a fost premiată de Origami USA cu Ranana G. Benjamin Memorial Award şi nominalizată la titlul de Profesor al anului 2005.

Timpul meu este împărţit între familie, şcoală (serviciu), matematică (doctorat) şi haiku. Am pus haikuul la urmă deoarece nu este o prioritate a mea. Făcând naveta pe jos ani de-a rândul (cel puţin 2 ore în fiecare zi), reuşeam să mă detaşez pentru ceva timp de toate problemele şi să fiu atent la nori, vânt, iarbă, fluturi, arbori. Reuşeam să aud ţârâitul greierilor chiar dacă maşinile treceau pe drumurile prăfuite spre şi de la şcoală. Asta mă conducea fără să vreau la tiparul 5-7-5 al haikuului. Nu am avut şi nu am un timp special pentru a scrie. Deseori, o imagine prindea formă noaptea târziu, când învăţam pentru examene. Alteori în timp ce citeam ceva sau când soţia mea spunea ceva drăguţ despre fecioraşul nostru. Aşa, de exemplu, a apărut poemul: Admiring snowdrops – / in the smile of her baby / a new tiny tooth, premiat în 2005. Anul acesta, Sound of spring sea / a woman is caressing / her unborn baby a fost scris chiar cu câteva zile înainte de a expira termenul limită la Genkissu Hekinan Haiku Contest. Aveam ades această imagine chiar în faţa mea, dar nu am avut niciodată intenţia să mă gândesc şi la poezie. Când am aflat că tema concursului este ocean sau mare, atunci am avut revelaţia. Nu e meritul meu.


Între program şi schiţă de proiect (IV)


Toate lucrurile încercate şi, mai mult sau mai puţin, realizate pînă acum, ne-au ajutat să ne precizăm cîteva obiective explicite:

1. Desfăşurarea lunară a concursului kukai ca un cheag al mişcării haiku din ţară.

2. Regruparea celor ce sînt interesaţi de haiku în jurul concursului dar şi a site-urilor ROMANIAN KUKAI, OGLINDIRI şi a celor pentru postări sezonale.

3. Informarea permanentă asupra evenimentelor interne la zi: apariţii reviste şi antologii, apariţii şi lansări de volume personale, concursuri şi rezultate, întîlniri.

4. Informarea treptată asupra istoriei mişcării haiku din România: societăţi, cenacluri, reviste, personalităţi care au organizat activitatea, autori de valoare.

5. Cunoaşterea între ei a celor ce sînt şi a celor ce au fost prin adunarea de date, adrese, mărturisiri, interviuri, portrete.

6. Punerea la dispoziţia doritorilor a unei informaţii bibliografice variate despre ce s-a scris la noi prin liste de volume personale, antologii şi cărţi despre haiku. Eventual, şi prin mici note despre conţinutul lor.

7. Informaţie pentru iniţiere şi perfecţionare în creaţia haiku prin traduceri de articole şi lecţii. Eventual, cărţi fundamentale.

8. O campanie asiduă pentru dezvoltarea abilităţilor de lucru pe internet a celor interesaţi de haiku, în special prin grupul yahoo ROMANIAN HAIKU, dar şi prin instruire de la om la om.

9. Informaţie despre ce se întîmplă în lume: concursuri şi rezultate, site-uri străine, reviste şi antologii.

10. Extinderea informării celor care nu au încă activitate pe internet prin contactare directă prin poştă.

11. Crearea unui site în limba engleză pentru a fi cunoscuţi şi a comunica şi cu cei din lumea mare.

Ele sînt cele pe care le-am conturat pînă acum. Dar cu ajutorul vostru le putem îmbunătăţi, înmulţi şi realiza la un nivel calitativ mai bun. Vă aşteptăm sugestiile şi colaborarea.

sâmbătă, 29 septembrie 2007

Un haiku de Matsuo Bashô

Acest comentariu a fost postat cu ceva vreme în urmă pe site-ul poezie.ro. Nu mai ştiu cînd pentru că li s-a dereglat calendarul. Pentru mine cele mai valoroase contribuţii la înţelegerea haiku-ului au fost asemenea comentarii. Pentru că ele demontează şi refac articulaţiile poemului. Şi remarcă totodată faptul că în lucrurile aparent insignifiante se concentrează semnificaţii multiple şi adînci al căror fuior îl despletesc în faţa noastră.

*


Unul din cele mai apreciate haiku-uri clasice aparţine lui Matsuo Bashô, cel care a ridicat genul la rang de lirism canonizat.

furu ike ya
kawazu tobikomu
mizu no oto

Photobucket - Video and Image Hosting

străvechiul iezer -
o broască sare-n adînc
zgomotul apei

Poemul este însemnat simplu, discret, din cîteva tuşe pe hîrtia de orez. Nu face nici un rabat vreunei emoţii dulcege care ar fi fost tentată să asculte şi să exalte cîntecul (pentru japonezi extrem de plăcut) al broaştei şi să compună astfel o tanka (tot un gen de poem japonez, din care a derivat haiku-ul, mai apropiat de lirica occidentală prin cultivarea emoţiei poetice).

Basho este fixat pe saltul broaştei care a întrerupt brusc liniştea contemplaţiei sale. Zgomotul auzit i-a semnalat un fapt, pentru alţii insignifiant, care a devenit pentru el brusc o revelaţie, o iluminare (satori). Întîmplarea în sine a căpătat dimensiuni nebănuite. Ceea ce doctrina Zen se străduia să comunice prin îndelungi căutari mentale şi profundă concentare – vidul, neantul, nimicul – i-a apărut instantaneu în saltul şi dispariţia broaştei în adîncul apei. Spectacolul şi trăirea sa au fost cuplate vectorial ţintind un sens înalt. O esenţă metafizică a lumii.

Notaţia evenimentului nu este nici pretenţioasă ca recuzită lirică, nici preţioasă stilistic. Broasca, vietate fără prestigii poetice, este surprinsă accidental şi singurul rost al prezenţei sale este faptul că simbolic (pentru japonezi) evocă primăvara, renaşterea naturii. Prin asta se dovedeşte uşurinţa, dezinvoltura, simplitatea, sobrietatea perceperii celor văzute şi redate în scris.

Nu broasca (şi nici altă vietate dacă ar fi fost în locul ei) este importantă, ci saltul ei, oricînd la îndemîna unui privitor, care dezvăluie prin irumpere şi dispariţie spectacolul simbolic al oricărei existenţe: provizoratul, vremelnicia şi absoluta dispariţie.

Haiku-ul pune astfel în opoziţie străvechiul iezer şi zgomotul apei, vechimea, patina, nemişcarea, amorţirea eleşteului şi renaşterea, viaţa broaştei, dinamismul saltului. Şocul, impactul este atît al evenimentului, al tabloului zugrăvit, cît şi al reverberaţiei întreţinute pe care sugestia o declanşează pendulînd între termenii opoziţiilor.

(M-am folosit de interpretarea din volumul lui Florin Vasiliu, Introducere în poemul japonez, apărut la Editura Curtea Veche, Bucureşti 2001. Despre Florin Vasiliu şi poemul haiku în România găsiţi un articol în pagina Magdalenei Dale.)

*

Într-o interpretare cu totul originală găsiţi un comentariu al aceluiaşi poem în eseul doamnei Clelia Ifrim:
SUNETUL CASCADEI


marți, 25 septembrie 2007

Makoto - sinceritatea în haiku


Cu acest text încerc să lansez o serie de articole care să se refere la valorile estetice caracteristice poeziei de factură niponă. În acelaşi timp, aş vrea ca el să fie şi o provocare pentru marii maeştri pe care-i aşteptăm cu contribuţii personale. Textul a fost postat pe site-ul Europeea în august 2006 şi a avut şi un comentariu valoros al Magdalenei Dale care va fi postat în continuarea lui.

*


Sinceritatea în scris este o valoare echivocă. Spiritul occidental a cultivat-o ca un fel de valoare existenţială, ca o dovadă mai curînd a unei trăiri profunde, autentice şi, în acest fel doar, şi originale. Individualismul exacerbat a statuat faptul că fatalmente fiecare ins ar fi o lume, un microcosmos ce rămîne de descoperit. O lume ce se poate pierde doar prin lenea de a fi, prin faptul că pregeţi să te afli, să te cunoşti, să te afirmi, expunîndu-te. Originalitatea este într-un fel garantată de faptul că ajungi la eul tău autentic, la profunzimile lui greu sondabile, deşi aceasta îţi impune adesea şi descoperirea unui alt registru expresiv în care să prezinţi nefalsificat acea unicitate.

Pentru poezia japoneză, termenul makoto înseamnă sinceritate, deşi nu este vorba de o interpretare care să se suprapună peste cea occidentală. Dealtfel şi sinceritatea scriiturii literare occidentale riscă destul de des să cadă într-un fel de idiosincrazie, descoperirea unui eu înverşunat în sine, incapabil să accepte că orice comunicare înseamnă un rabat făcut consensului. Şi, în acest caz, incomunicabilul, inexprimabilul nu mai este acel indicibil, inefabil, negrăit, nespus care creează dificultăţi găsirii unei expresii (doar pentru a stimula căutarea), ci înrăire în a crede că partea cea mai bună a eu-lui este tocmai cea care nu are nici o şansă de a fi exprimată, împărtăşită altuia – eul monstruos, unic care face urticarie la gîndul că alţii nu-l pot accepta aşa cum este.

Sinceritatea iniţială a poeziei tanka este aceea a emoţiei netrucate comunicate spontan şi dezinvolt. Acest gen de sinceritate este cunoscut şi poeziei occidentale de factură romantică. Dar, întrucît poezia tanka a fost cultivată asiduu şi îndelung în creaţia cultă, ca poezie de curte, ea a devenit treptat o poezie artificioasă, aristocratică, manieristă şi a fost necesară revoluţia haiku-ului pentru a revoluţiona mentalitatea lirică japoneză îndreptînd-o spre alte exigenţe ale exprimării şi, evident, şi spre alt mod de a concepe sinceritatea.

Spiritul haiku-ului tinde astfel să elimine în primul rînd toată contorsionarea expresiei poetice artificiale şi, odată cu ea, şi balastul eului (cu emoţia lui factice). În haiku nu există dorinţă de originalitate, nu contează cine se exprimă, cine vorbeşte. Sinceritatea constă în a te pune în slujba stării de haiku, în a simţi şi a reda iluminarea (satori), clipa adevărului (sanzei) şi în ea starea de impersonalitate vibrantă a comuniunii cu lumea.

Elanurile transfiguratoare ale haijinului au discreţia cercurilor în apă, eul haijinului este doar un gol vibrînd în expansiune. Trăirea lui nu este decît o trăire ontologică rezultată dintr-o asceză a sinelui, dintr-o renunţare înţeleaptă la egoismul individualist. Makoto este acum o sinceritate despovărată care trăieşte o comuniune extatică cu adevărul lumii, al lucrurilor ei mărunte. O lipsă de efort, o spontaneitate şi o autenticitate dedicată.

Se înţelege că ea se întîlneşte cu acel karumi –uşurinţa, dezinvoltura, firescul, naturaleţea. Se spune că haiku-ul e poemul unei respiraţii. Trăirea are spontaneitatea firească a minunii, expresia pe aceea a gestului cel mai simplu şi inevitabil al vieţii. Haiku-ul e doar un simplu gest vital. Umil şi totodată indispensabil. Pe cît de fragil, pe atît de grav.

Nichita Stănescu şi-a intitulat un volum Respirări sugerînd că poezia este un fel de a doua natură pentru cine a mizat pe ea. Se face ca o respiraţie, este de fapt respiraţia duhului. Şi haiku-ul devine un gest natural pentru cine a cultivat în prealabil expresia laconică, concentrată, dar elocventă prin omisiune, şi pentru cine a deprins în prealabil gustul pentru contemplarea mută a naturii. Pentru cine nu ţine să se ghiftuiască şi se mulţumeşte cu bogăţia infinită a puţinului.

*

Comentariul: Magdalenei Dale:

Mulţumesc pentru text, Corneliu! Votez textul pentru informaţiile atât de necesare şi pentru eleganţa exprimării. Am mai găsit câteva informaţii legate de valoarea estetică makoto în cartea domnului Florin Vasiliu „ Poezia lirică japoneză – valori estetice”.

Makoto se scrie cu două ideograme: prima cu înţelesul de „lucru adevărat” şi a doua cu sensul de „cuvânt adevărat”, punând sub semnul identităţii adevărul din lucruri, realitatea, cu adevărul din cuvinte, rezonând sinceritatea şi reflectând în acelaşi timp o veche credinţă în puterea magică a cuvântului (kotodama – spiritul din cuvânt). Este o credinţă străveche, regăsită şi în cultura altor popoare, constând în ideea că anumite cuvinte posedă puteri benefice sau malefice şi pot fi eliberate prin rostire intenţionată sau întâmplătoare. În kojiki domina credinţa în puterea malefică a cuvintelor, dar in manyoshu, se constată caracterul benefic al cuvintelor.
Makoto este constituit din valorile mei, sei şi choku. Mei – strălucire, sei – puritate şi choku – onestitate, francheţe.

Valoarea estetică a termenului este pusă în evidenţă în creaţii ca o reacţie faţă de poemele artificiale, sofisticate.



luni, 24 septembrie 2007

Haiku-uri premiate, dedicate primei zile de şcoală

Dan Florică vă propune şi astăzi un comentariu al poemelor cîştigătoare. Unul dintre multele posibile la care vă invită pe viitor să îndrăzniţi şi voi.


*

Un număr de şase poeme haiku au câştigat sufragiile juriului din septembrie, compus din toţi aceia care au concurat şi au avut plăcerea, dar şi curajul să şi aprecieze lucrarea celorlalţi. Numele autorilor este publicat pe site în următoarea ordine: Vasile Moldovan (premiul I), Simona Dobrescu, Ion Untaru (premiul II), Florinel, Eduard Ţară şi Adriana C Iacob (premiul III). Felicitări tuturor pentru această ultimă reuşită. După cum se poate uşor observa sunt şi veterani ai haiku-ului dar şi nume noi. Folosesc acest prilej pentru a o ruga pe Florinel să se deconspire pentru că motivele pentru care îşi ţine în umbră numele nu-şi mai au rostul (bănuiesc), acum când a dovedit şi dovedeşte în continuare că este o concurentă de temut.

Concursul lunii septembrie nu a fost unul uşor, prin faptul că tema propusă este una pe care o regăsim (o dată pe an) în societate şi nu în natură aşa cum suntem obişnuiţi. Şi totuşi, tema aleasă pentru concurs nu i-a speriat pe concurenţi, ci i-a motivat să îmbrace prima zi de şcoală în haina pe care natura o poate împrumuta societăţii într-o zi atât de importantă. Diferită a fost înfăţişarea acestei zile, de la caz la caz, după cum fiecare a fost impresionat în decursul vieţii sale de un asemenea moment. Am putea spune că, deşi poemele sunt inspirate de natură, amintirile au avut un rol covârşitor în ceea ce fiecare a pus pe hârtie. Fiecare desconspirând o fărâmă din viaţa sa de copil sau de tânar. Si nu numai...

Primul haiku premiat: Agăţând în cui / plasa de prins fluturi.../ Din nou la şcoală, aparţinând colegului nostru Vasile Moldovan, nume foarte cunoscut atît în lumea haiku-ului românesc cît şi a celui internaţional, surprinde momentul când vacanţa se încheie şi cu ea şi joaca de-a prinde fluturii, joacă încheiată, până la viitoarea vacanţă mare, cu agăţatul în cui al plasei în cauză. Observăm astfel surprinderea unui prim contrast între joaca care se încheie şi şcoala care abia începe. Cele două activităţi, prin modul cum sunt prezentate, nu se suprapun, ele existând în timp, separate. Ar putea fi vinovată, de acest lucru, vremea în răcire, dar mai degrabă e vorba de fermitatea cu care elevul încheie o activitate pentru a începe o alta, cu toată silinţa şi cu toată hotărârea. Plasa pusă în cui sugerează o patină (wabi) a vremii fără griji, un indiciu că ceva s-a terminat, şi-a trăit traiul şi cu totul altceva poate începe.

Dintre substantivele utilizate în poem, cuiul, atât prin ceea ce este el cu adevărat. dar şi prin materialul din care e făcut ţine de eternitate (numai că eternitatea lui există doar atâta timp cât este utilizat), iar celelalte: plasa, fluturii, şcoala reprezintă efemerităţi de durate diferite. Plasa şi fluturii sunt efemerităţi clare, dar şi şcoala privită ca o construcţie sau ca periodă de instruire, este o efemeritate. Deşi azi, ca proces de instruire continuă ea tinde către etern, tinde către un timp cât mai îndepărtat de prezent.

Al doilea haiku premiat (de la premiul II) : In caietul nou / o pată de cerneală - / fluture presat. Autoarea surprinde opoziţia dintre caietul cel nou (neînceput) şi fluturele presat, care deşi e posibil să fie mai recent (nou), decât acel caiet, prin vâltoarea, succesiunea rapidă a evenimentelor, devine un ce consumat. Şi totuşi, de luat în seamă pentru o altă utilizare (şcolară). De astă dată, patina vremii sub forma – pată de cerneală îmbracă forma sabi, întrucât bănuiesc că autoarea o asociază cu fluturele presat, exprimându-şi astfel părerea de rău, atât pentru moartea fluturelui cât şi (poate), pentru faptul că al său caiet prezintă de acum o imperfecţiune, ce-i aminteşte de îndeletnicirile vacanţei. Ne dăm astfel seama că elevul nu este un boboc, ci un elev ceva mai mare. O mare calitate a poemului, de altfel o raritate, o constituie lipsa verbului. Substantivele însă, în număr de trei : caiet, pată, fluture, sunt toate efemerităţi.

Următorul haiku premiat aparţinând colegului nostru întru haiku, pe numele său adevărat, Ion Untaru: O frunză de nuc / pătrunde pe geam: / prima zi de şcoală, aduce în prim plan o nuanţă a patinei timpului (cu valoare de wabi), în prag de nou an şcolar, sub înfăţişarea acelei frunze care cade, dar care, neasemenea altor surate, are avantajul de a pătrunde pe fereastra unei clase, spre a rămâne în amintirea a cel puţin a unuia dintre elevi. Şi aici surprindem, precum în primul poem premiat, o acţiune aparţinând frunzei (care pare să personifice un obiect din natură), care îşi încheie astfel viaţa, şi o unitate de timp, de fapt o zi, din viaţa elevului, cu care începe un nou an şcolar din viaţa sa. Acest eveniment, pătrunderea unei frunze pe fereastra clasei, a rămas în amintirea autorului ca un fapt deosebit, demn de reţinut al acelui început de an şcolar pe care nu-l poate uita nici acum la vârsta senectuţii. Poemul are verb (pătrunde) dar şi patru substantive: frunză, nuc, geam şi şcoală. Pătrunderea unui lucru banal şi efemer prin geamul unei clase (cu pretenţii către eternitate) devine un eveniment cu adevărat memorabil în dimensiunea spiritului. Natura deci are forţa necesară să potenţeze un eveniment social, care altfel ar trece neobservat pentru autor şi pentru noi toţi, cuplîndu-l cu o miraculoasă întîmplare. Poemul are puţin şi alură de senryu prin aluzia pe care ne-o trezeşte în minte, graţie unei alte împrejurări în care personajul era cineva în carne şi oase.

Al patrulea haiku (primul de la premiul III) sună aşa: Carte căzută / în colbul din uliţă - / copilul desculţ. La acest haiku aş evidenţia de la bun început, negativitatea (spiritul mushin), în creştere. El apare întâi sub forma cărţii căzute (sugerând neatenţie, dezinteres, nepăsare) şi atinge apogeul prin alunecarea atenţiei de la carte către picioarele copilului, pe care le aflăm desculţe. Şi colbul din uliţă ar putea avea o nota de negativitate, dar nu atât cât ar putea să reprezinte, de exemplu, noroiul. Oricum, colbul are totuşi puterea de a atenua din impactul real asupra noastră al picioarelor desculţe. Însă contextul în care descoperim realitatea picioarelor desculţe este alarmant şi denotă, printre altele, precaritatea, negativitatea societăţii, familiei – sărăcia. Poemul are verb dar la participiu. Are şi patru substantive, egalând un haiku menţionat mai sus, ele fiind: carte, colb, uliţă, copil. Punctul forte al poemului, ce ţine de etern (dar de unul derizoriu), este colbul. El are rol de liant între carte şi picioarele desculţe: efemerităţile îşi găsesc vrând, nevrând locul în acea realitate de care nu se pot despărţi până la capăt, căci, iată, din ea au ieşit şi în ea se vor întoarce.

Al cincilea haiku premiat: Primul clopoţel / bătrânul învăţător / ascultă greierii. De data aceasta domnul Eduard Ţară, perseverentul nostru coleg de la Iaşi, are prilejul să se bucure. Subtilităţile sale tehnice şi ideatice cuprinse în haiku-ul prezentat în concurs au fost deconspirate, înţelese şi apreciate mai aproape de valoarea lor reală. Bătrânul învăţător, spre surprinderea autorului nu pare nici interesat, nici impresionat de începerea anului şcolar, de primul clinchet de clopoţel; gândul său, atenţia sa sînt acaparate de cântecul greierilor ce par să fi asaltat şcoala din toate părţile... Să fie oare numai o iluzie, să fie oare numai o dorinţă de moment? Ceea ce dă putere şi valoare poemului este versul trei unde continuarea acţiunii anunţate de clopoţel ni se pare nu atît inoportună cît odihnitoare pentru subiectul poemului, deşi neaştetată pentru toţi ceilalţi. Avem astfel o continuare surprinzătoare a evenimentului anunţat in primul vers, un personaj care pare să trăiască rupt de realitatea oficială din jur... Să fie aici dragostea lui de natură, să fie plictisul unei activităţi care nu se mai termină de o viaţă... Să fie refuzul său de a se integra într-o lume care trăieşte doar alarmată, pe care nu o mai întelege, să fie dorul de a se contopi cu natura, înainte ca acest lucru să se întâmple şi în realitate? Primul clopotel, precum vedem, nu anunţă pentru bătrânul învăţător primele ore ale acelui an de şcoală, ci cu totul altceva, strict personal. Îmi pare evidentă şi în acest poem patina timpului. Sub forma - ascultă greierii. Primul clopoţel nu mai are răsunet în sufletul dascălului, pentru el are valoare efectivă cântecul greierilor îndrăgit din copilărie, capabil să-i mai insufle ceva energie pentru a mai călători, cât se mai poate, pe valurile timpului său.

Ultimul haiku premiat ( la premiul III): Streaşina şcolii / Gol cuibul rândunicii - / doar curtea plină. Sunt puse faţă în faţă două realităţi contrastante: cuibul gol (la streaşina şcolii) şi curtea acesteia, de astă dată plină de copii. In acelaşi spaţiu, la nivele diferite, autoarea observă două realităţi contrare. Una se petrece în lumea păsărilor (şi reliefează o atmosferă de wabi, creată prin acel cuib gol) şi alta în cea umană. Dacă în lumea rândunicii ne este prezentat un cuib părăsit, în lumea şcolii situaţia este, am putea spune, înfloritoare. Să fie una vinovată de starea celeilalte, autoarea nu ne spune. Pur şi simplu cred că rândunica este plecată, cu pui cu tot (si partener pe deasupra), într-un loc mai liniştit (sau chiar în ţările calde(??). Două realităţi contrare (care dau foarte bine într-un haiku veritabil) şi care nu par să se fi influenţat reciproc. Şi acest haiku este caracterizat de lipsa verbului iar substantivele sunt în număr de cinci (excelent). Două dintre ele nu pot exista fără cel de-al doilea, iar acesta ar fi de neinchipuit fără ultimul.

Haiku-urile premiate despre care m-am exprimat, sper convingător, mai sus, mi-au dat posibilitatea să relev câteva faţete mai puţin pregnante ale categoriei artistice de wabi/sabi. Ele nu au o valoare prea evidentă, dar, gândindu-ne bine, ele pregătesc calea pentru ceea ce la un moment dat devine vizibil reliefat, înălţător. Ele reprezintă pentru mine ceea ce este simplu înainte a de a apare ceea ce este complex şi de netăgăduit. Spun aceasta pentru a înţelege, fără grabă, ceea ce am menţionat şi a nu avea unele nedumeriri.

Pacurgând pe îndelete explicitarea acestor şase haiku-uri premiate aţi putut observa tendinţa mea de a insista pe puterea de sugestie a poemelor în cauză. O caracteristică esenţială a acestei creaţii nipone, minione, capabilă să ne reunească pe toţi de pretutindeni, români şi neromâni, pe coordonatele sale artistice, spirituale, informaţionale, puternic înrâuritoare, de la un anumit nivel de percepere şi înţelegere a lumii în care trăim... E un lucru pe care l-am făcut cu generozitate, ca o împlinire sufletească şi fără dorinţa de a epata de la bun început, când m-am antrenat în această activitatea de deconspirare a realităţii care stă la baza activităţii dumneavoastră de creaţie în domeniul care ne preocupă pe noi toţi şi care ne adună de luni de zile pe acest site. Că am atins în anuminte momente ale discursului şi aspecte ce ţin de tehnica elaborării haiku-ului, de valorile sale artistice şi estetice nu este tocmai un lucru supraintenţionat. Ceea ce vă dezvălui este pe puterile mele, cine o doreşte poate să se implice pentru a scoate în evidenţă şi alte caracteristici ale micropoemului nipon care ne înfierbântă minţile, adevărat şlefuitor de talente, demne de mileniul trei. De altfel, cineva dintre dumneavoastră trebuie de la un moment dat să-şi asume cu sinceritate şi onestitate acest demers literar interpersonal. E însă de preferat să fie cât mai mulţi dintre noi capabili dar şi dornici să-şi reverse miresmele sufletului spre mulţumirea si satisfacţia (şi nu spre umilirea) acelora de care se simte legat atît literar cît şi spiritual.

Portrete - Vasile Smărăndescu


Poet, prozator şi publicist, Vasile Smărăndescu este una dintre personalităţile remarcabile care a contribuit la introducerea liricii de inspiraţie niponă în România, fiind alături de Florin Vasiliu unul dintre membrii fondatori al „Societăţii Române de Haiku”. Este membru al „Uniunii Scriitorilor din România” şi membru asociat al „Internaţional Haiku Society” din Tokyo.


S-a născut la 11 octombrie 1932 în comuna Topana (Valea Ungureni, până la comasarea acesteia cu Topana), judeţul Olt. Absolvent al facultăţii de Economie Generală de la Academia de Studii Economice din Bucureşti în 1956. Doctor în economie din 1976. Economist principal, şef serviciu adjunct şi director adjunct la Centrocoop până în 1969; şef sector la Consiliul Economic 1969-1971; expert la Consiliul de Miniştri 1971-1984; director adjunct la ONT Carpaţi şi director în Ministerul Turismului 1984-1991; asistent şi lector asociat la Academia de Studii Economice din Bucureşti 1971-1974; autor de cărţi ştiinţifice şi numeroase studii de specialitate.
Membru al Cenaclului literar „Nicolae Bălcescu” în timpul studiilor la Liceul Comercial din Piteşti (1943-1951).
A colaborat la revistele „Tribuna” (în care a debutat cu versuri în 1976), „Familia”, „Flacăra”, „Luceafărul”, „Scânteia tineretului”, „România literară”, „Săptămâna”, „Ramuri”, „Transilvania”, „Cronica”, „Urzica”, „Convorbiri literare”, „Vatra”, „Steaua”, „Orizont”, „Contemporanul”, „Scânteia”, „Viaţa românească”, „Magazin istoric”, „Eco”, „Viaţa Capitalei”, „Ţara”, „Hercules”, „Cuget românesc”, „Tineretul liber”, „Evenimentul”,
„Star”, „Haiku”, „Orion”, „Albatros”, „Orfeu”, „Mainichi Daily News” (Japonia), „Apokalipsa” (Slovenia) şi altele.


În domeniul liricii de inspiraţie niponă a scris cărţi ce se înscriu ca repere în domeniu.

Lucrări publicate:

Poezie: „Interogaţia adevărului”, poeme, Ed. Junimea, 1981 (debut editorial în beletristică); „Discurs despre judecata cea dreaptă”, poeme, Ed. Dacia, 1982; „Exclamaţia muritorului” poem, Ed. Sport-Turism, 1984; „Cimitirul ploilor”, poeme, Ed. Dacia, 1985; „Pasagerul de seară”, poeme, Ed. Eminescu, 1987; „Carte însingurată”, poeme, prefaţă Florin Vasiliu, Ed. Pentru Turism, 1991; „Secunda fără sfârşit”, haiku, prefaţă de Laurenţiu Ulici, Ed. Cartea Românească, 1996; „Între lumină şi umbră”, tanka, Ed. Viitorul Românesc, 1998; „Vreme de-o clipă”, haiku şi senryu, prefaţă de Ion Acsan, Ed. Orion, 1999; „Luna ca o iscoadă”, tanka, cuvânt înainte de Ion Rotaru, Ed. Orion, 1999; „Ecoul clipei”, haiku şi senryu, cuvânt înainte de Ion Rotaru, Ed. Semne, 2000; „Pasagerul de seară”, versuri, antologie de autor, ediţie revizuită şi completată, prefaţă de Ion ROtaru, Ed. Garamond, 2001.

Umoristice: „Dojeneala”, poem dialectal umorisatic, prefaţă de Ion Rotaru, Ed. Viitorul Românesc, 1998; „Chioşcul de ziare”, proză scurtă umoristică, prefaţă de Radu Cârneci, Ed. Viitorul Românesc, 1998.

Istorie literară: „Eminescu pe pământ românesc şi în durată eternă”, în colaborare cu Victor Crăciun, Ed. Ministerul Turismului, 1989; „Drumuri eminesciene prin ţara de glorii, ţara de dor”, teatru scurt radiofonic, în colaborare cu Victor Crăciun, 1989.
Publicistică: „Aşezări pentru toate veacurile”, sub pseudonimul Vasile Topana, în colaborare cu Gheorghe David, Ed. Sport-Turisn, 1987; „Recurs la memorie”, Ed. Orion, 2000.

Muzică şi poezie la sugestia dumneavoastră”, scenariu radiofonic, 1989; „Lirică turcă”, traduceri în colaborare cu Zoe Pavel, publicate în revistele Familia, Orizont, Luceafărul, Cronica, Tribuna, România literară.



Prezent în antologii apărute în ţară şi peste hotare printre care:

William I. Higginson, „Haiku World”, „An International Poetry Almanac”, Kodansha International, Tokyo-New-York-London, 1996;
„Antologia internaţională Basho”, Ed. Muzeului memorial Basho, Japonia, 1998;
Dimităr Anakiev şi Jim Kacian – Noduri/ Knots, „Antologie de haiku din SE Europei”, ed. Prijatelj, Tolmin, Slovenia, 1999
În vol. 5 al lucrării „O istorie a literaturii române” de Ion Rotaru, ED. Niculescu, 2000
În „Istoria literaturii române de azi pe mâine”, vol II , de Marian Popa, Ed. Luceafărul, 2001
„Fire Pearls - short masterpieces of the human heart”, apărută în 2005, în Perryville, Maryland (S.U.A.) coordonatorul antologiei fiindpoetul american M. Key.
.
Premii:

„Al. T. Stamatiad” acordat de Societatea Română de Haiku în 1997;
Premiul de excelenţă acordat de revista de interferenţe culturale româno-japoneze „Haiku” în 1997;
Premiul Societăţii Române de Haiku acordat în 2000;
„Diploma Societăţii de Haiku şi revistei Albatros din Constanţa” în 2002;
„Diploma de cetăţean de onoare al comunei Topana”, judeţul Olt, obţinută în 1998.

În volumul 5 din „O istorie a literaturii române” profesorul Ion Rotaru afirmă: „Vasile Smărăndescu se remarcă printre ceilalţi producători de poezie în stil nipon printr-o mai accentuată localizare în spaţiul rpmânesc a compunerilor influenţate de stilul japonez, de formele prozodice haiku, tanka, senryu etc.”
În prefaţa la „Carte însingurată” Florin Vasiliu face o amplă analiză a poemelor haiku prezentate. Spicuim un fragment care caracterizează succint creaţia legată de lirica de inspiraţie niponă a poetului Vasile Smărăndescu: „Poet al notaţiei imagiste, hipersensibil la existenţa cotidiană, marcat de o atracţie spre rustic, întâlnirea sa cu natura îi prilejuieşte un joc cărturăresc, ce are ca rezultat poeme simple, însufleţite însă de semnificaţii şi conotaţii originale, în care misticul se împleteşte cu modernul”
Este considerat un senior al poemului tanka şi se remarcă cel puţin la noi în ţară prin abordarea unui gen nou în domeniu, poezia tanka de natură socială. Într-un recent articol apărut în revista Dor de Dor, preşedintele executiv al Societăţii Române de Haiku, Vasile Moldovan afirma în acest sens că prin momentele de viaţă, de mare dramatism surprinse în toată nuditatea lor în poemele sale tanka, Vasile Smărăndescu deschide un drum nou în poemul tanka în limba română. „....domnia sa ne-a demonstrat că alături de dragoste şi natură, viaţa socială constituie un domeniu predilect pentru poemul tanka, domeniu care se aşteaptă să fie prospectat şi exploatat din plin de noua generaţie de poeţi”.
Fiind un avizat teoretician al liricii de inspiraţie niponă Vasile Smărăndescu este un adept al respectării regulilor ce caracterizează formele prozodice fixe de sorginte japoneză - haiku, senryu şi tanka. În anul 1996, când era preşedinte al Uniunii Scriitorior din România, Laurenţiu Ulici aprecia la superlativ haiku-rile poetului Vasile Smărăndescu: „Între pasionaţii de astăzi ai acestei specii, VASILE SMĂRĂNDESCU e printre cei mai consecvenţi în respectarea regulilor şi, totodată, printre cei mai personali în afirmarea sensului poetic al atât de concentratei rostiri lirice. Haiku-urile sale sunt sugestive ca o amprentă, iar nu ca o metaforă, lucru remarcabil întrucât tendinţa de a-l lua drept metaforă e foarte pronunţată la majoritatea autorilor români de haiku. De altfel în cadrul Congresului Internaţional de la Constanţa şi-a prezentat punctul de vedere în această privinţa intitulându-şi pledoaria „Haiku-ul, un brand al culturii universale”

O parte din creaţiile sale pot fi citite la următoarea adresă de internet :

http://www.agonia.ro/index.php/author/19439/index.html

English Version ROMANIAN KUKAI


Am avut surpriza ca persoane cunoscute în lumea haiku-ului internaţional, care sînt implicate în editarea şi administrarea site-urilor de limbă engleză, să găsească în vasta lume a internetului (wold wide web) ROMANIAN KUKAI, să-l viziteze şi să ne dea de ştire. Satisfacţiei noastre pentru aceste întîlniri vrem să-i adaugăm una pe măsură oferită vizitatorilor care nu ştiu limba română.

English Version ROMANIAN KUKAI este deci varianta în limba engleză a site-ului românesc. O variantă rezumativă care doreşte să informeze ce se întîmplă pe site-ul mamă pe cei care nu pot citi în româneşte.

Am început cu o scurtă prezentare a primelor 5 luni de concurs. Vom continua prin prezentarea poemelor cîştigătorilor celor 5 luni traduse în limba engleză. Vom oferi de asemenea mici note cu informaţii despre conţinutul site-ului şi intenţiile noastre.

Colaborarea voastră ne este necesară şi preţioasă. Puteţi arunca un ochi expert asupra paginilor site-ului pentru a ne semnala eventualele inadvertenţe de limbă. Ne puteţi ajuta cu traduceri şi chiar cu materiale scrise de voi în limba engleză. Puteţi să ne oferiţi sprijinul în prezentarea site-ului pentru a-i oferi un design cît mai atrăgător.

Vă aşteptăm!


sâmbătă, 22 septembrie 2007

REZULTATELE ROMANIAN KUKAI SEPTEMBRIE 2007

REZULTATELE

ROMANIAN KUKAI SEPTEMBRIE 2007

Dragi prieteni ai haiku-ului,

Iată rezultatele concursului din luna SEPTEMBRIE 2007,

pentru care tema propusă a fost prima zi de şcoală.

Poemele sînt listate în ordinea punctajului acumulat din voturile pe care le-aţi trimis.

Fiecare poem este însoţit de numele autorului şi formula de votare în paranteze.

Exemplu de voturi obţinute: (0,2,7 = 11)

Asta înseamnă: niciun vot de 3 puncte, 2 voturi de 2 puncte, 7 voturi de 1 punct = pentru un total de 11 puncte.

FELICITĂRI CÎŞTIGĂTORULUI:

Vasile Moldovan

Şi tuturor participanţilor!

Dar mai ales celor ce ne-au fost cei mai fideli şi au participat

la toate cele şase concursuri:

Chiţoveanu Victoria, Enăchescu Adina, Florică Dan,

Iordache Anişoara, Pop Anghel, Rusu Cristina,

Tamaş Valeria, Tirenescu Maria, Wurm Doina






Locul I – 14 puncte

1.

Agăţând în cui

plasa de prins fluturii...

Din nou la şcoală

Vasile Moldovan (038 = 14)

Locul II – 13 puncte

27.

în caietul nou

o pată de cerneală -

fluture presat

Simona Dobrescu (118 = 13)

8.

o frunza de nuc

patrunde pe geam:

prima zi de scoala

Ion Untaru (037 = 13)

Locul III – 11 puncte

2.

Carte căzută

În colbul din uliţă –

Copilul desculţ

Florinel (124 = 11)

7.

Primul clopoţel –

bătrânul învăţător

ascultă greieri

Eduard Ţară (035 = 11)

26.

Streasina scolii

Gol cuibul randunicii -

Doar curtea plina...

Adriana C. Iacob (035 = 11)

Locul IV – 9 puncte

14.

Soarele cu dinţi

Şi cuiburile goale –

Începe şcoala

Elia David (025 = 9)

Locul V – 7 puncte

11.

Cãrarea lungã-

prin bolovani şi frunze

pasul de copil.

Henriette Berge (015 = 7)

17.

câte emoţii -

lângã caietul nescris

un corn şi un mãr

Ivăşcan Horia (023 = 7)

23.

Ochii în lacrimi-

doar pãpuşa în ghiozdan

nepãsãtoare

Valeria Tamaş (007 = 7)

Locul VI – 6 puncte

3.

frunză galbenă –

stiloul nou trasează

tremurândul contur

Valentin (022 = 6)

28.

Şir de ghiozdane

Prin rafala de frunze -

Începe şcoala.

Livia Ciupav (022 = 6)

Locul VII –5 puncte

6.

pe o catedră

tăiat cu grijă din rond -

trandafirul alb

Dan Norea (021 = 5)

10.

Semn de inceput

Pleaca randunelele!

Zarva la scoala.

Victoria Chitoveanu (005 = 5)

21.

Bunici şi nepoţi

în prima zi de şcoală...

ochi înlăcrimaţi

Magdalena Dale (013 = 5)

Locul VIII – 4 puncte

13.

şcoală de cartier -

ochi mari şi uzi aşteaptă

după grilaje

Anghel Pop (004 = 4)

19.

Pitită-n ghiozdan

Cea mai dragă păpuşă –

Zâmbet cu lacrimi

Maria Tirenescu (012 = 4)

24.

în curte mingea

rotită doar de căţei

lecţii peste tot.

Rafila Radu (004 = 4)

Locul IX – 3 puncte

29.

In curtea şcolii,

Un bunic cu baston alb-

Zumzet intrerupt.

Doina Bogdan Wurm (003 = 3)

20.

s-au vestejit iar

salcamii din alee

clopotul bate

Vraja Andreea (003 = 3)

Locul X – 2 puncte

5.

castane pe jos;

vânturând frunze- paşi spre

porţile şcolii.

anisoara iordache (002 = 2)

22.

Se lasă toamna

Într-o fotografie…

Abecedărind

Dan Florică (020 = 2)

Locul XI – 1 punct

9.

Frunze,uscate,

in umbra toamnei, cand trec… boboci de rata.

mishu Popescu

15.

Frumosul ghiozdan,

a convins noul elev

că-i va fi bine

Jules Cohn Botea

18.

şepcuţe ochioase

vineţii ca strugurii -

primul clopoţel

Cristina Rusu

25.

Mame grijulii.

Doar copii cu emoţii,

Flori şi mult zâmbet.

Coca Elena Gheorghiu

Niciun punct

4.

in ghiozdan nimic-

doar cu amintirile

merge tatutu ;

MIRKO

12.

Voiosie,

Din prima luna toamna -

Invat sa rodesc.

Mariana Tanase

16.

prima zi de scoala

cata frumusete ----

acum cata munca !

Adina Enachescu

vineri, 21 septembrie 2007

Vis sau poveste?

Lucia Amarandei face parte din vechea generaţie a celor ce scriu haiku, dar deocamdată este într-o perioadă în care alte urgenţe au cam luat-o în viaţa ei înaintea scrisului. Cu premiile ei, o puteţi vedea într-o pagină din OGLINDIRI. Astăzi, la provocarea mea, face o scurtă mărturisire despre cum a întîlnit şi cum a început să scrie haiku. Şi despre cum au continuat toate acestea. După textul lui Ioan Găbudean despre efectele terapeutice ale poeziei nipone, nu o să vi se mai pară atît de neaşteptat faptul că haiku-ul este intim legat de evenimentele de răscruce ale vieţii.

Dar Lucia, ca o adevărată poetă, îşi începe mărturisirea cu un haibun.

*




Doar haiku....

"Dacă mi-ar fi spus cineva acum zece ani că voi ajunge să scriu haiku nu l-aş fi crezut... Sigur, îmi plăcea genul acesta de poem pe care-l descoperisem în casa mamei poetului Dan Doman, în timp ce beam ceai verde (primit de poet din Japonia ca premiu la un concurs la care participase cu poeme haiku, concurs care are loc în fiecare an la Itoen, lânga Tokyo, localitate renumită pentru plantaţiile de ceai verde), dar mi se părea prea complicat, aproape inaccesibil pentru noi europenii, obişnuiţi cu altfel de poezie...

vis sau poveste?
în casa poetului
bem ceai verde

Dar acolo, pe masa aceea de operaţie, în timp ce mă simţeam suspendată între cer şi pământ, între viaţă şi moarte (după o hemoragie puternică survenită la opt zile de la o intervenţie chirurgicala oarecum banală), în timp ce simţeam cum se scurge sângele din mine şi odată cu el viaţa, concomitent cu derularea filmului vieţii mele prin faţa ochilor şi cu senzaţia că nu pot, nu trebuie să mor atât de tânără pentru că nu am spus încă tot ce am avut de spus, s-a născut şi primul meu poem haiku:

roşu şi cald ,
ducându-mi viaţa cu el -
sângele meu

A urmat apoi un studiu al istoriei şi civilizaţiei Asiei, lectura mai multor cărţi de haiku, discuţii lungi şi corespondenţă pe aceasta temă cu mai mulţi haijini (cum se numesc poeţii care scriu haiku) şi, treptat, am îndrăznit să trimit şi eu poeme la concursuri la care am obţinut premii (în urma cărora am primit şi eu ceai verde) şi am reuşit chiar să public o carte şi două plachete.

în teancul de cărţi
totul despre japonezi -
în mine doar haiku..."

După ce am trimis primul poem (Rândunica-n zbor / cautându-şi perechea / săgeată-n amurg") la ziarul Mainichi Daily News şi mi-a fost publicat la rubrica lor de haiku (spre surprinderea mea mi-au trimis şi ziarul...) am îndrăznit să trimit şi la revista KO, pe care o primesc şi în ziua de azi.

Apoi, după ce mi-au publicat câteva poeme în numere diferite ale revistei şi după ce am publicat cartea Sageată-n amurg şi am trimis-o şi lui Kazuo Sato (care era preşedintele juriului concursului de la Itoen şi directorul Muzeului de Literatură Haiku din Tokyo, profesor de literatură la Universitatea Waseda, a murit, din păcate...), spre surprinderea mea mi-a trimis o carte poştală prin intermediul căreia mi-a mulţumit pentru carte şi mi-a scris: "Your haiku are very good". Iar pentru aceeaşi carte un alt japonez în vârstă de 90 de ani - Ikkoku Santo - mi-a trimis o antologie de haiku alcătuită de el :Soul of the Season, editată de revista Azami (ciulini în româneşte).

Aşa, parcă am prins mai mult curaj şi am mai editat două plachete cu ajutorul lui Ioan Găbudean şi al revistei sale Orfeu, una intitulată Primul ghiocel iar cealaltă După furtună. Eram dezamăgită însă de faptul că niciuna dintre editurile revistelor de literatură din România, cărora le-am trimis cartea mea, nici măcar nu mi-au răspuns că ar fi primit-o, darămite să şi publice ceva din ea...

Pe plan local m-am lovit de invidia şi răutatea unor poeţi şi scriitori autohtoni, deşi, mai târziu, unii au revenit la sentimente mai bune, cum e cazul lui Eugen Evu, în timp ce alţii au murit fără să mă considere poetă (cum a fost cazul lui Valeriu Bargău de la Editura Călăuza care s-a supărat că nu mi-am publicat cartea la editura lui ci la editura Emia a poetei Paulina Popa - amândoi fiind din Deva). De fapt, iniţial, eu l-am întrebat şi pe el cât mă costă dacă tipăresc cartea la editura lui, dar, pentru că Paula mi-a făcut reducere aflând că am 4 copii (după aceea s-a născut şi al cincilea) şi că nu am găsit sponsori, sigur că am publicat-o la ea... Drept care, Valeriu Bargău mi-a spus că editura lui nu publică decât "poeţi definitivi", ceea ce m-a surprins... ca sa nu spun şocat...

Sigur, ar fi multe de povestit despre corespondenţa mea cu Şerban Codrin, căruia-i spuneam "maestre" pentru că efectiv e un maestru în arta haiku-ului, dar după ce mi-a contestat nişte poeme pe care Dan Doman, Ioan Găbudean, Radu Patrichi, Ion Roşioru, Dumitru Radu şi chiar Florin Vasiliu le considerau haiku-uri valoroase (am corespondat cu toţi cei enumeraţi, de aprecierile lor bucurându-mă in paginile revistei Orfeu, ale mai multor antologii, şi chiar pe coperta carţii şi plachetelor mele...), am întrerupt corespondenţa cu el şi am păstrat legătura doar cu cei din urmă.

Dupa ce a murit Florin Vasiliu, Dan Doman mi-a făcut cunoştinţă cu Gheorghe Cramanciuc de la Reşiţa, un adevărat gentleman în ce priveşte corespondenţa, apoi a murit şi el mult prea curând; apoi Ioan Găbudean a fost tot mai ocupat cu tinerele talente din Târgu Mureş ca să-mi mai scrie şi mie. Am mai corespondat o vreme cu Radu Patrichi, Dumitru Radu şi Dan Doman, dar apoi am fost eu mult prea ocupată ca să le mai raspund... Doar cu Dan Doman m-am mai întâlnit la mama lui care locuieşte în Hunedoara sau, când am fost eu în Bucureşti, unde locuieşt el.

Laura Văceanu din Constanţa îmi mai trimite câte un mail cu informaţii despre Colocviul de haiku, la care-i răspund "telegrafic" pentru că în ultimii doi ani m-am implicat in afaceri. Am 5 copii şi m-am săturat să le spun acelaşi refren: "nu sunt bani destui ", "nu ne ajung banii şi pentru..." etc. Adevărul este ca mi-a şi plăcut să călătoresc şi în 2005 am fost cu firma "Forever" în Tunisia cu soţul, iar in 2006 cu fiica mea de 18 ani pe Coasta de Azur. Despre ambele călătorii am scris haibunuri pe care ţi le voi trimite într-o seara cand voi avea timp... Anul acesta merg cu o altă firmă, "Life-care", cu fiul cel mai mic, Lucian, din 27 septembrie in Spania, pe Costa Brava, într-o staţiune unde mergeau şi mai merg încă artiştii, pictorii, scriitorii. Sper să mă inspire şi pe mine să scriu măcar un haibun....