„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

vineri, 31 iulie 2009

Povestea altui haiku

Nimic nu mă bucură mai mult ca aceste mici scrisori despre felul în care haiku-ul se împleteşte cu viaţa celor ce-l scriu. Cu cea prezentă sau cu cea venită din străfundul vremii. Doina Bogdan Wurm spune şi ea o poveste. Iat-o:

*




O să vă spun o povestioară...


Feţiţa din poză sunt eu la vârsta de 10-11 ani, poză făcută în satul deportaţilor, iar cealaltă poză in faţa "casei din Bărăgan", pe scaune bunicii din spre tată, între ei fratele mai mic, Cornel, în stânga tata, în dreapta un unchi, fără soţie, cu cetăţenia română, din Banatul iugoslav (acesta fiind motivul deportării, au fost cam 7 persoane cu acelaşi statut, care, pe acelaşi motiv, din Bărăgan , au fost duşi la Canal).


Mama, eu şi fratele mai mare nu suntem în poză. În momentul ridicării, mama a fost internată la Timişoara în spital, iar pe noi cei doi fraţi "ne-a răpit" cineva din Timişoara, ne-au adus la mama, dar după un an, descoperiţi (de fapt trădaţi de binevoitori), sub escortă, am ajuns acasă. Întregindu-se familia, am locuit şapte persoane într-o casă tip, simplă, adică o cameră 4x4 şi o bucătărioară 3x3.



Toţi mergeam la lucru, primăvara şi toamna, eu şi cel mare la adunat ciulini în grămezi şi dat foc, vara la cules bumbac, în nişte sorţuri uriaşe pentru noi copiii, cu multe compartimente, pentru puful copt şi curat, pentru cel îngălbenit, calitatea II-a, pentru capsule puţin desfăcute şi pentru cele necoapte, care fiind verzi erau cele mai grele.


Poate şirurile nu erau aşa lungi dar pentru mine, copil, mi se păreau fără sfârşit... poate pentru acest motiv am conceput poemul... poate mai puţin semnificativ pentru alţii...


Alb nemărginit -

culegând atât bumbac

văd negru în jur


Eram la cules prin arşiţa stepei, unchiul, pe nume Iordan, un bărbat frumos cam de 1,85-1,90, era alături şi mă mai ajuta pe rând, dar ajunsese mai repede la capăt, unde era "laitărul" cu apă, din lemn, cu cercuri de metal, foarte greu, din care apa se sugea printr-o fantă ingustă în relief... oamenii îl puteau ridica în sus, noi copiii îl imclinam doar...


Probabil setea, arşiţa, în momentul când Iordan a ridicat laitărul la gură, mi s-a părut că s-a lungit până la cer, apoi s-a făcut dintr-o dată mic, iar pentru mine TIMPUL S-A OPRIT IN LOC şi trasă de greutatea şorţului, m-am prăbuşit...


Acest sentiment m-a urmărit mereu. Pe sute de hectare cu fâneţe, pe lângă localnici, aveam echipe de maramureşeni la coasă, momentul gâlgâitului din ulciorul de argilă sau cofa de brad, era cel al TIMPULUI OPRIT, era o nemişcare, O NECLINTIRE... Pe măsură ce ieşeau cu brazda la capăt veneau la "adăpat" se auzea doar răsuflarea grea de oboseală, te izbea mirosul amestecat de iarbă tăiată şi sudoare în aşteptarea rândului... apoi doar gâlgâitul... mai rar sau mai precipitat, dar totdeauna potolind setea.


gîlgîie încet

apa rece din cofă –

cosaş neclintit


S-a făcut lungă povestioara. De regulă, poemele mele sunt trăiri autentice pe care încerc să le comprim in 3 versuri, talentul e însă, cel mai adesea, mai prejos decât evenimentul.


Doina Bărăgan-Lăţeşti



Ghici cine... iulie 2009

Livia Ciupav a făcut tabelul voturilor, foaia a doua unde am calculat cine sînt cei care au făcut cele mai bune aprecieri e completată de mine. Ambele le-am trimis pe lista LAPNO.

Felicitări primului care reuşeşte să voteze doar poeme din clasate pe primele 3 locuri: Petruţ Pârvescu.




Rezultatele cumulate pe primele patru luni jurizate le găsiţi mai jos. Sînt luaţi în calcul doar cei care au acumulat la fiecare etapă măcar 9 puncte, adică jumătate din maximum posibil care ar fi 18 puncte (6x3). Iată cum stăm pînă acum:




(ca şi pînă acum, cu clic pe tabele, le puteţi vedea în mărimea originală)

Toate rezultatele la concursul GHICI CARE SÎNT CELE MAI BUNE POEME le puteţi vedea cu clic pe linkul anterior.


joi, 30 iulie 2009

Povestea unui haiku

Am primit de la cea care semnează mai jos rîndurile ce urmează. Mă bucur să le public pentru a fi citite de cei care, şi ei, simt apropierea de haiku drept o poveste, o aventură care împleteşte laolaltă firele vieţii, ale unei noi şi neaşteptate pasiuni, ale unui adevăr surprinzător pe care altfel nu reuşeau să-l atingă.



*



Am păşit încet, cu multă sfială, în această lume minunată a celor care scriu minipoeme ce pot cuprinde, uneori, o poveste de-o clipă, sau o viaţă întreagă.


Cu paşi mici, stângăcii şi încercări nereuşite, alegând din preţiosul meu timp liber, clipe de delectare. Prinsă de puţin timp în acest joc de cuvinte, la fiecare provocare lunară, am încercat să mă încadrez în tema propusă.


În această lună de iulie, cuvântul COASĂ, m-a dus cu gîndul imediat în lumea copilăriei, când părinţii mei se luptau cu fânul, pentru a asigura hrana animalelor ce trăiau în curtea familiei noastre, curte ce mi se părea pe atunci uriaşă. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, bătea coasa cu grijă, o pregătea pentru cositul fînului şi pleca dis de dimineaţă la câmp. Iubea nespus animalele şi munca câmpului.


Am compus mai multe minipoeme, dar nu mi se părea niciunul demn de un concurs.


bătându-şi coasa -

în gândul dimineţii

mecanizarea


noapte caldă -

fânul cosit ascunde

îndrăgostiţii


noapte de vară -

ce lungă-i aşteptarea

în fânul cosit


povestea verii -

peste brazda cosită

uitată ia


bătrânul cosaş

cărându-şi gândurile -

soare-n asfinţit


cosaşii pe câmp -

sunetul tălăngilor

în depărtare


nori negri pe cer-

nici azi nu mi se-arată

să merg la cosit


clipă de răgaz-

o coadă de năpârcă

pe lama coasei


Într-o seară, târziu, când somnul nu reuşea să ajungă la mine, mi-am amintit de tatăl meu, care, după ce familia noastră s-a mutat la oraş, a avut un accident nefericit , pierzându-şi capacitatea de muncă. (Într-un incendiu a suferit arsuri grave la mâini şi faţă). Stătea afară, sub un nuc uriaş şi citea tot ce-i cădea în mână. Cînd familia noastră pleca la muncă, ofta şi spunea cu un regret incomensurabil: de-aş mai avea şi eu puterea de altădată...


Coasa lui iubită, atârna ruginită într-un cui, la loc de cinste, în magazia de unelte, păstrând în ea atâtea amintiri dintr-o viaţă. Mereu a regretat că nu are un băiat, pe lângă cele cinci fete, pe care le-a iubit nespus de mult. Poate dorea, în adâncul sufletului, să-l înveţe din tainele şi frumuseţea pământului.


Din aceste amintiri frumoase şi dureroase în acelaşi timp, a rezultat compoziţia mea. Deşi am încercat să schimb sensul unui cuvânt, forma ei finală rămâne aceasta:


rugina coasei –

de-aş mai fi în putere

măcar o dată


Abia acum, pot să spun că am reuşit să înţeleg câte ceva, din uriaşa artă a poeziei haiku. Ştiu că mai am multe de descoperit, dar nu mă pot abţine şi recunosc cinstit că mă atrage ca o enigmă nedezlegată încă.


Vă mulţumesc pentru timpul acordat citirii acestei sincere mărturisiri şi vă doresc o zi frumoasă!


Cu multă simpatie şi respect,

Lucreţia Horvath (Speranţa Rubin)

11 iulie 2009



Problemele unui cuvânt sezonal


Chiar dacă se îndepărtează mult de părerile şi aprecierile juriului, comentariile lui Şerban Codrin sînt totdeauna binevenite. Este bine să existe şi un alt unghi de vedere. Mai ales dacă el este acela al unuia din cei mai buni şi mai prolifici autori de poeme în stil nipon de la noi.


Sînt cîteva lucruri pe care juriul concursului le-a precizat în criteriile de apreciere şi pe care încearcă să le respecte:


· Judecăm poemul ca un întreg, nu ipostaziem, nici în bine, nici în rău, numai una sau unele din trăsăturile lui.

· Considerăm drept calitatea cea mai importantă a poemului capacitatea lui de a construi, dincolo de simpla culegere de imagini decorative, un plan secund şi profund al semnificaţiei.

· Ni se par valoroase aliteraţiile, ritmul, imaginile (vizuale, auditive...), repetiţia (utilizată ca figură de stil) şi tot arsenalul specific (kigo, kireji) doar dacă susţin realmente mesajul, emoţia, sugestia pe care autorul doreşte să le transmită.


Sugestiile primite rămîn deci valoroase pentru noi şi ne vor fi, ca şi pînă acum, de folos. Din fericire însă, clasamentul juriului nu poate fi afectat de ele.



*


Şerban Codrin


Maestrul Corneliu Atanasiu a propus pentru concursul Romanian Kukai al lunii iulie cuvântul sezonal COASĂ. Aş ruga pe toţi participanţii să nu se apuce de scris, sper să-şi ţină bine în frâu avântul inspiraţiei, înainte de a studia încă o dată un concept, pe care dumnealor îl cunosc, bineînţeles, foarte bine. Este vorba de conceptul CUVÂNT SEZONAL (kigo). In sinteză, conceptul este analizat în antologia STÂLPI DE FELINAR editată chiar de maestrul Atanasiu. Veţi reţine câteva sugestii esenţiale, pe care le vom ilustra cu ajutorul “coasei” noastre:


a)Cuvântul sezonal COASĂ (marcă a anotimpului “vară”, sezon, printre altele, al cositului) exclude folosirea numelui anotimpului din economia celor 17 silabe canonice, (în caz contrar, contextul devine pleonastic).

b)Cuvântul sezonal “coasă” nu trebuie dublat de alte cuvinte sezonale specifice anotimpului vară, pentru că este o dovadă de inabilitate, spaţiul poemului transmite o informaţie esenţială (Ce?), deci nu poate fi ocupat de elemente neesenţiale, totuşi specifice haiku-ului (Unde?, Când?).

c)Se caută un element paradoxal, care să dea expresivitate maximă întregului poem, evitându-se obsedantele epitete, metafore, comparaţii, personificări, prezente în micropoemul internaţional, dar străine în totalitate esteticii şi spiritului haiku, specie literară care reprezintă o artă a privirii, a auzului, a mirosului, şi aproape de loc o “artă a cuvântului”, aşa cum este percepută în poezia occidentală, tributară de la începuturi teoriilor aristotelice.(Răsfoiţi tratatele de estetică şi de versificaţie, de la Aristotel la Tudor Vianu şi Vladimir Străinu).


Aşadar, să urmărim paradoxul, abilitatea de a folosi cuvântul sezonal “coasă”(care sugerează anotimpul verii), şi modul în care CE? (sensul poemului) este liber să se exprime între limitele lui UNDE? şi CÂND? Din păcate, trebuie accentuate aceste probleme, pentru că HAIKU este o poezie canonică, în formă fixă (pentru unii forma fixă nu contează, totuşi este obligatorie), o poezie care nu poate fi creată în mod liber, ca un micropoem fără alte pretenţii. Poemele premiate sunt:


Şuierul coasei -
în aşteptarea ierbii
nici o revoltă


(Ioan Marinescu-Puiu)


„Aşteptarea” are caracter, aici, metaforic, nicidecum paradoxal. „Revoltă” este un cuvânt abstract, de loc specific esteticii haiku. Poemul devine „micropoem”, deci nu este haiku. Autorul, poet recunoscut, de data aceasta nu ne-a furnizat un text la înălţimea mare a renumelui.


Faţă în faţă -
şarpele continuă
cântecul cosaşului


(Rafila Radu)


Este un haiku în formă relativ liberă (5-7-7), conţine paradox şi se încadrează perfect esteticii haiku. Este un poem foarte reuşit, probabil printre cele mai bune din câte a compus poeta ieşeană. Aşadar, acest text transcende micropoemul şi ocupă rangul de haiku.


Coasă-n vitrină -
miroase a fâneaţă
în tot muzeul


(Ion Linu)


Iată un exemplu, unde cuvântul sezonal « coasă » este dublat de un alt cuvânt sezonal, « fâneaţă ». Pentru un poem reuşit, trebuia o altă rezolvare, evitând repetiţia sezonală. În haiku, o alăturare « fâneaţă /coasă » este redundantă. Textul de mai sus ne poate atrage atenţia la modul foarte serios că redactarea unui haiku reuşit este o problemă dificilă.


Ora vecerniei –
greierii se-adun
ă
în fânul cosit


(Livia Ciupav)


Din punct de vedere formal, poemul este perfect. Dar ce ne facem cu dublarea anotimpului? Alăturarea, în acelaşi haiku, a greierilor cu fânul cosit ne dă situaţia redundantă de mai sus, distrugând întregul poem. In orice caz, nu greierii se adună, ci altcineva, care să nu inducă o sugestie sezonală, (să spunem, „copiii se adună în fânul cosit”).


Mireasmă tare -
sub coasa ascuţită
duhul florilor


(Vali Iancu)


Este un micropoem metaforic (duhul florilor), excesiv de banal, fără alte sugestii poetice. Forma este de haiku, restul nu.


Gîlgîie încet
apa rece din cofă –
cosaş neclintit


(Doina Bogdan Wurm)


Nu înţeleg de ce este cosaşul neclintit. Primele două versuri sunt promiţătoare, dar se ratează finalul.Propun autoarei să regândească poemul.


Bătrân muribund -
doar coasa ruginită
de veghe la cap


(Virginia Popescu)


Un haiku excepţional, de mare calitate, încărcat de sugestii multiple. Are hai-i (bătrân/ruginită).Probabil coasa n-ar fi trebuit să fie ruginită, ajunge sugestia bătrâneţii, pentru că unealta va fi moştenită şi îşi va continua munca. Exceptând această reţinere, îmi menţin aprecierea. Sugerez autoarei să mai mediteze.


Liniştea serii -
în fânul proaspăt cosit
sforăie tata


(Henriette Berge)


La fel, un poem excepţional, fără alte sugestii. Autoarea ştie bine ce este un haiku, are talent şi trebuie să îşi continuie creaţia. Ii apreciez mult poemele, i le citesc întotdeauna cu cea mai mare curiozitate, urmată de bucuria reîntâlnirii cu un poet adevărat.


Bătrâni la coasă -
ferit cu grijă cuibul
de prepeliţă


(Petru Ioan Gârda)


Dacă ”prepeliţă” este cuvânt sezonal pentru „vară”, rog să se citească mai sus. Situaţia se repetă.Cu puţină/multă imaginaţie, poemul poate fi reparat.


Cu rânduială -

lângă icoane coasa
agăţată-n cui


(Daniela Gugurel)


Dacă accept ideea poetei, poemul este reuşit. După mine, alăturarea coasei cu icoana nu se prea potriveşte, dar poate autoarea o fi având vreo explicaţie. In rest, bine.


Ploaie din senin,
încă o zi macilor –
cosaşii pe fugă...


(Felicia Leş)


Este un micropoem. Din punctul de vedere al haiku-ului, ratarea înseamnă: dublarea anotimpului, cosaş/maci, existenţa a trei formale în conflict, în loc de două, ploaie/zi/cosaşi.


Nu au fost luate în seamă poeme foarte bune, dintre care, câteva excepţionale, iar unul, extraordinar.Iată-l.


Umbre acoperind
o coasă ruginită –
apus în apus


(Eduard Ţară )


Acest haiku merita Premiul I, alături de Rafila Radu. Ar mai fi altul, aproape la fel, bogat în sugestii, perfect construit, îi felicit pe ambii autori din toată inima.


Amurg ostenit –
coasă-ascuţindu-se
alene-n şopron


(Dan Norea)


Iată câteva poeme ignorate, dar mult mai bune decât cele deja premiate. Nu cunosc numele autorilor, dar sugerez maestrului Cornel Atanasiu să repună aceste poeme la locul potrivit, alături de numele autorilor, asigurându-le locul meritat în viitoarele antologii şi să nu accepte poeme fără merite, cum din păcate se întâmplă nu numai în poezie. Iată aceste poeme frumoase din perspectiva esteticii haiku.


Zi fără sfârşit –
în apusul soarelui
încă se coseşte


(Adina Enăchescu)


Rugina coasei –
de-aş mai fi în putere
măcar o dată


(Speranţa Rubin)


Cărare lată –
cu paşi apăsaţi omul
în urma coasei


(Jules Cohn Botea)


Toaca s-a oprit –
straniu şuierul coasei
prin aerul cald


(Elena Manta Ciubotariu)


Îmi permit să-i felicit pe aceşti necâştigători, alături de câştigătorii merituoşi şi de toţi participanţii, pentru că poezia este un joc al sensibilitaţii, spiritului şi culturii, aşa că hora ne aparţine tuturora.


În ciuda tuturor poeţilor, le-am schimbat ortografierea poemelor, acolo unde se încalcă normele poeziei haiku. Maestrul Atanasiu insistă de fiecare dată, dar nu este ascultat. Eu nu am nevoie de insistenţă şi trec la fapte, la corecturi ori de câte ori se încalcă normele poeziei atât de fragile, dar cu restricţii atât de nerespectate de o parte sau alta.



miercuri, 29 iulie 2009

Comentariile juriului la poemele lunii iulie 2009



Manuela Miga



Cuvântul sezonal al lunii acesteia a propus o generoasă ofertă, ocrotind sub umbrela sa o insectă, o acţiune, pe cel ce o îndeplineşte şi unealta respectivă, care, în sintagmă, e o imagine a morţii.


Ingenios, haiku-ul 41, pune în scenă atotputernicia mirosului emanat de un exponat, prizonier în cutia sa transparentă: coasa-n vitrină – / miroase a fâneaţă / în tot muzeul. Cu un palier mai sus de parfumul ierbii ne duce haiku-ul 17 şi bine potrivitul “tare”: Mireasmă tare – / sub coasa ascuţită / duhul florilor.


Părăsind tărâmul impresiilor olfactive, ne mutăm în cel auditiv cu haiku-ul 49: faţă în faţă – / şarpele continuă / cântecul cosaşului. Acest neobişnuit duet e bine sprijinit de “continuă”, care introduce vocea a doua. Un alt duet, într-o octava superioară, amplificat şi în domeniul emoţional, îl găsim în haiku-ul 35: Şuierul coasei – / în aşteptarea ierbii / nici o revoltă. Resemnata atitudine a ierbii care se supune sorţii sale rezonează cu o trăire buddhistă a efemerului ori cu mohamedanul maktub, aşa a fost scris de Allah. Pare mai greu de acceptat dacă ne raportăm la ce ne închipuim noi, occidentalii, proiectând instinctul nostru de supravieţuire asupra nobilului regn verde a cărui generozitate ne-a ramas străină, deşi el suportă regnul animal + cel uman. Civilizaţiile tradiţionale, inclusiv cea românească, cunoşteau puterea lui de sacrificiu şi apelau la energia şi generozitatea copacilor pentru a transmite un mesaj, a spăla un păcat, iar copacii – trebuiau aleşi tineri, viguroşi – împlineau cererea fie şi cu preţul vieţii lor. Păstrându-ne în universul auditiv, găsim şi un şuier nefericit în poemul 5 care foloseşte un tipar eronat în care kireji stă pentru =, ceea ce urmează nefiind decât o definiţie (A = B): şuierul coasei – / cântecul de lebădă / al ierburilor. Dinamica haiku-ului provine din coliziunea a doua imagini distincte care duc la un nou înţeles, amintind astfel şi de originea sa – poemul în lanţ.


Există şi haiku-uri care reunesc natura cu sacrul; printre ele găsim un straniu şuier al coasei care se încăpăţânează să continue nerespectând invitaţia la reculegere din haiku-ul 38: toaca s-a oprit … şuierul coasei. Haiku-ul 53 propune o viziune a pioşeniei insectelor care preiau ştafeta ortodoxiei în absenţa oamenilor: ora vecerniei – / greierii se adună / în fânul cosit. O alăturare nefirească a unor imagini sacre cu unealta de lucru ne cotropeşte în haiku-ul 12: cu rânduială – / lângă icoane coasa / agăţată-n cui. Oare unde ne aflăm? Într-o cameră, pe peretele dinspre răsărit unde este locul obligatoriu al icoanelor (ce caută aici coasa, rămăsese un cui liber, ori …)? Care-i rânduiala? În realitate, această alăturare e neverosimilă. La nivel simbolic, mesajul pare a fi sacralitatea uneltei, dar alăturarea e forţată şi nu slujeşte intenţia; poate ne lămureşte autorul… E momentul să reamintim că haiku-ul trebuie să fie “viabil”, să funcţioneze întâi pe plan real, apoi simbolic. Nici aici kireji nu se justifică; ar putea fi, eventual, o virgulă.


Câteva haiku-uri asociază coasa cu obştescul sfârşit: în 35, îndată ce pe coasă a fost ţesută o aţă de păianjen (n-a apucat decât să înceapă pânza, pesemne) vine şi dricul, în 45 o coasă ruginită veghează la căpătâiul unui bătrân muribund (şi-o fi pus-o singur în lipsă de cruce, ori lumânare? moare pe câmp? nu, că n-ar fi ruginită coasa). Oricum, mi se pare excesiv de dulceag/amărui/sentimental, departe de profunzimea unei emoţii trăite cu inima, nu doar imaginată, de sobrietatea şi discreţia originară a haiku-ului. Jalea e şi mai mare în 31 când asistâm la venirea morţii cu coasa şi autorul nu mai poate îngâna decât “câtă durere”, desigur, după kireji.


Cu înţelepciune, cred eu, s-a aşezat coasa în mâna morţii, dar noi părem a uita că acţiunea cositului se face doar când “obiectul” a ajuns la starea de coacere, împlinire a ciclului seminţei care, putrezind, rodeşte înzecit, se întoarce, pe o spirală mai înaltă, la stadiul de sămânţă ce urmează a fi semănată în alt pământ. Cine a trăit bine, bine moare la timpul coacerii, iar cositul s-ar cuveni să fie prilej de bucurie. Durere este doar pentru cel ce nu şi-a împlinit rostul vieţii, n-a acceptat, n-a vrut să lucreze suferinţa şi truda rodirii. În plus, am motive să mă încred în delicateţea morţii care cu blândeţe ne păsuieşte.


câmp de grâu prea copt –

aşteptând semnalul meu

Doamna cu coasa



Corneliu Traian Atanasiu



Cîteva poeme pun o problemă de interes mai general cu privire la imagine. Imaginea nu se confundă, evident, cu realitatea. Ea este o reproducere, o reprezentare şi, pentru că mentalitatea cea mai uzuală cu ajutorul cărei vrem să o înţelegem face apel la modelul oglinzii, al oglindirii, o reflectare a unui obiect, a unui chip, a unei scene reale.


Imaginile sînt în capul, în sufletul, în mintea, uneori în inima noastră. Mecanismele psihologice prin care ele se formează sînt deosebit de complexe şi delicate, senzaţiile şi percepţiile de la care se porneşte fiind decisiv prelucrate. Conformitatea lor cu realitatea de la care s-a pornit se rezolvă cel mai adesea, în mod liniştitor, prin faptul că între oamenii din aceeaşi arie culturală există un consens.


Analogic, imaginile pot fi reproduse şi cu ajutorul sistemelor optice, auditive sau prin combinarea lor. Iar în ultima vreme şi digital. Impresia pe care o creează aceste reprezentări ale realităţii este pentru noi, oamenii civilizaţi, mult atenuată prin obişnuniţă, dar cei care iau contact cu ele prima oară le confundă adesea cu realitatea.


Imaginea care ne interesează în poezie este însă una care reprezintă o realitate premeditat deformată. Tendinţa imaginii artistice este de a nu mai fi doar o copie a realităţii, adăugînd înfăţişării pretextului real o viziune. O figură devine astfel un chip, o icoană, un simbol.


Un critic literar cam neglijat azi, Dumitru Caracostea, spunea referindu-se la figurile de stil aberante sau folosite fără rost: „O imagine este sau faţa unui destin sau gunoi literar”. Undeva în biblie (măcar într-una din traducerile ei), se incriminează faptul de a da diamante la porci. Ideea este la fel de limpede ca a strica orzul (menit, nu-i aşa, doar armăsarilor) pe gîşte. Chestiunea delicată, pe care am refăcut-o după ce am rîs cu lacrimi, este că traducătorii şi copiştii care s-au interpus între original şi ceea ce am citit eu n-au fost în stare să-şi închipuie absurditatea unei scene imaginate atît de artificial. Formularea corectă trebuie să fi fost să dai mărgăritare la porci, adică să laşi lăcrămioarele amestecate-n buruiana aruncată-n troaca porcilor.


Poezia occidentală foloseşte destul de des metafore forţate, artificioase pentru a exprima o discrepanţă. Oricine va înţelege că pîinea cu dinţi este o aluzie nevoalată la faptul că bunurile, pe care noi le producem şi care ar trebui să ne hrănească, reuşesc, datorită sistemului vicios, să ne înfulece ele viaţa.


Acelaşi lucru se poate comunica însă printr-o metaforă de o calitate superioară. În expresia grîu păzit de maci, resimţim, de data asta în imaginea firească, organică, vie a holdei rănite cu maci, că garantul calităţii recoltei pentru care trudim este totuşi o anume atitudine spirituală simbolizată de maci. Doar lujerul fraged, petala somnolentă fluturată-n adieri de vis, capsula plină de ispite opiacee – simboluri ale altor aspiraţii decît truda şi lupta cotidiană – salvează într-un mod indicibil calităţile nutritive ale pîinii. Şi noi, şi grîul ne nutrim parcă din ceva mai presus de firea bicisnică a robotelii curente.



*



Cîteva poeme, a căror intenţie rămîne valoroasă şi de netăgăduit, au forţat oarecum imaginea, făcînd-o mai greu de suprapus peste inventarul lumii reale (de astăzi). Aproape toate au supralicitat simbolul coasei ca o unealtă indispensabilă, aproape un alter ego al ţăranului.


Cu rânduială -

lângă icoane, coasa

agăţată-n cui


Evident că astăzi nu poţi vedea vreo casă în care, în cuie vecine, să fie şi coasa, şi icoana, dar, cu un pic de imaginaţie (bunica mea trăia încă într-un bordei), te poţi întoarce cu mintea, de ce nu şi cu sufletul, către vremurile destul de recente cînd se trăia într-o încăpere unică unde se îngăduia şi coasa, şi icoana, iar mieii se mai jucau cu copiii în aşternut. Sacrul icoanei nu este atît de exclusivist încît să repudieze coasa şi nici ţăranul nu-i un puritan. Cred că rînduiala era nu numai mai permisivă, dar, într-un fel, un pic mai generoasă decît gîndim/simţim noi azi.


rugina coasei -

de-aş mai fi în putere

măcar o dată


E un poem deosebit în care se resimte identificarea ţăranului beteag cu mîndria lui, coasa. În copilăria mea, cosaşii (profesionişti) erau o specie aparte, veneau de departe, erau tocmiţi pe bani serioşi şi lucrau, bineînţeles, zi lumină. Nu se confundau cu lucrătorii angajaţi pentru alte munci banale. Rugina coasei este şi a celui fără putere acum (asta era boala ţăranului, ruşinea neputinţei), nostalgia lui: să fie una cu unealta lucrătoare. Păcat de coasa care stă în cui şi rugineşte.


bătrânul cosaş

pe laviţa din tindă –

pârloagă-n izlaz


Aceeaşi idee a ruinării progresive pornind de la neputinţa bătrînului. Boala scoate omul din rosturile lui şi se extinde asupra celor pe care nu le mai poate îngriji.


bătrân muribund -
doar coasa ruginită
de veghe la cap

Neîndoilenic că nu trebuie să ne închipuim tabloul real. Coasa (ruginită) nu este nicidecum a morţii, ci este chiar tovarăşul său nedespărţit de drum prin viaţă. O fi bătrînul singur? Sau însoţirea, închipuită aici, arată o anume solidaritate în viaţă şi în moarte. Rugina coasei este doar o afecţiune prin simpatie.



*



Ora vecerniei –
greierii se-adun
ă
în fânul cosit


Pornind de la recuzita poemului, resimt doar chemarea unei religiozităţi difuze (necum a vreunei confesiuni canonice), a unei slujbe oficiate concertat doar de razele-n amurg, de ţîrîitul greierilor şi de mireasma ierbii proaspăt tăiate. Întrunirea sobornicească a acestor firave făpturi şi întruchipări este de ajuns pentru un serviciu divin.


Şuierul coasei -
în aşteptarea ierbii
nici o revoltă


Cineva, nu spun cine, amic al autorului, mi-a trimis o posibilă variantă a poemului: foşnetul ierbii / în aşteptarea coasei - / nicio revoltă. Într-adevăr, parcă aşteptarea noastră firească este ca după în aşteptarea să urmeze un dativ care să numească ce se aşteaptă şi nu un genitiv care să spună a cui este aşteptarea, cine aşteaptă. Şchiopătînd, cum nu-i place autorului, dau şi eu o variantă: Şuierul coasei - / în foşnetul ierbii / nici o revoltă.


Coasă-n vitrină -

miroase a fâneaţă

în tot muzeul


O performanţă de invidiat pentru muzeografi: un exponat însufleţit care schimbă atmosfera aşezămîntului.


gîlgîie încet

apa rece din cofă –

cosaş neclintit


Un gest în care timpul s-a oprit în loc. La sfîrşit de rînd, cosaşul savurează statuar o clipă de odihnă şi răcoare care ne aminteşte de un portret poetic de o complicitate ironică:


Şi cu plosca ridicată,

Zugrăvit pe cerul gol,

Popa capătă deodată

Măreţie de simbol.