Recunosc că intenţiile mele în ce priveşte interviurile erau mult mai modeste. Doream mai mult ca cei care se ocupă de haiku să poată avea acces lesnicios la a spune fără să se jeneze ceva din povestea lor în apropierea de haiku. De data asta sînt însă copleşit de calitatea răspunsurilor pe care le-am primit de la Eduard Ţară. Nu vreau să vă stric bucuria de a citi ce urmează intrînd în detalii. O să vedeţi singuri de ce. Şi sînt sigur că nu veţi uita ce aţi citit aici.
Pentru că răspunsurile au fost lungi (dar fără lungimi inutile), am fragmentat interviul în trei părţi.
*
Pari un sihastru al haiku-ului. Un sihastru dotat însă cu computer. N-am auzit pe nimeni (poate e o lipsă de extensie a antenelor mele) care să spună că te-ar fi văzut faţă-n faţă, deşi porţi corespondenţă cu cîţiva dintre autorii importanţi din ţară, deşi eşti autorul român cu cele mai multe premii cîştigate la concursurile internaţionale. Este îndreptăţită această părere sau e doar o impresie pripită pe care mi-am făcut-o eu din lipsă de informaţie?
Sunt un om normal, dar puţin mai retras. La un moment dat chiar mi-am şi pus întrebarea dacă drumul meu nu este cel al călugăriei. Cert este că n-am avut curajul să fac acest pas şi am ales să fiu un om care trăieşte în lume. Oricum, aţi intuit foarte bine felul meu de a fi. Dorul meu este isihia. Sufletul meu tânjeşte după acea linişte care umple totul. Poate de asta am şi ales haikuul. Puţine cuvinte rostite ca să pot auzi şi ce-mi spune Dumnezeu.
Am avut plăcerea să întâlnesc personal pe mulţi dintre marii poeţi de haiku din România la Slobozia, în 1996, la invitaţia domnului Şerban Codrin. E drept că nu m-am remarcat prin nimic, aşa încât e firesc să nu-şi mai amintească nimeni de mine. A fost singura mea ieşire în lumea bună a haikuului, preferând să rămân la locul meu, fără să mă angajez în diversele dispute care măcinau mişcarea haiku de la acea oră. Chiar dacă în ultima vreme lucrurile stau poate altfel, am fost nevoit să refuz prin tăcere toate invitaţiile pe care distinşii colegi de la Constanţa mi le-au făcut. Şi asta atât din lipsă de timp, cât şi dintr-un respect pentru domnul Florin Vasiliu, care s-a simţit trădat chiar de la începuturile mişcării haiku.
Îmi place să amintesc aici de corespondenţa legată de poezie pe care am avut-o cu domnul Şerban Codrin. Domnia sa a şi vizitat Iaşul, cred că în primăvara lui 1997. Atunci am avut ocazia de a-l şi găzdui o noapte. Din păcate, cu timpul, corespondenţa s-a rărit. Mi-ar fi plăcut foarte mult să-i fiu ucenic în ale scrisului. I-am şi propus asta într-o scrisoare acum câţiva ani. Poezia sa e colosală şi îi sunt recunoscător pentru că mi-a trimis cărţile pe care le mai recitesc şi acum cu aceeaşi plăcere.
De asemenea, domnul Vasile Moldovan, cu care am împărtăşit câteva idei atunci, la Slobozia, are bunăvoinţa să poarte o corespondenţă curentă cu mine prin intermediul computerului. Am primit cărţile domniei sale, m-am bucurat pentru reuşitele sale deosebite şi m-a încurajat permanent mai ales după ce am avut o perioadă mai puţin fastă în viaţa mea. Îmi place să cred că mă consideră prietenul domniei sale.
Chiar dacă domnul Nicoliţov nu m-a zărit niciodată, trebuie să spun că păstrează legătura cu mine tot prin intermediul computerului. M-ar bucura sincer să am prilejul de a-l felicita mai des pentru reuşitele sale. Ştiu că domnul Florin Vasiliu mi-a vorbit foarte frumos despre domnia sa atunci când l-a descoperit ca poet. Era încântat că Societatea Română de Haiku a mai primit un om de valoare şi de onoare.
În ultima vreme, am început o corespondenţă şi cu domnul Dan Florică, un om deosebit. Pe lângă faptul că este cel care îmi trimite revista HAIKU, am descoperit că avem multe în comun în ceea ce priveşte partea spirituală. Am primit încurajări şi sfaturi exact atunci când eram mai disperat. Nimic întâmplător.
Chiar dacă domnul Nicolae Ionel, un poet remarcabil, nu a dorit să facă parte din Societatea Română de Haiku, a fost interesat de fenomenul poezie nipone. În numeroase ocazii, am purtat lungi discuţii pe această temă. I-am furnizat materiale xerocopiate (Micul Orion, HAIKU), a şi participat la concursuri, a şi fost premiat (sub pseudonim) la ItoEn 2003 cu un haiku deosebit de frumos. Nu a dorit să ştie prea multă lume despre asta. Pentru că au trecut ceva ani de atunci, mă simt obligat să menţionez acest lucru, spre ştiinţa tuturor. Şi de la domnia sa am avut câte ceva de învăţat. Cel puţin modestia şi stăruinţa în credinţă.
Din puţinele scăpări de prin mailuri am aflat că eşti totuşi o persoană cu pondere civilă, în pragul unui doctorat, căsătorit, cu un copil şi aşteptîndu-l pe al doilea. Reuşeşti să echilibrezi viaţa profesională şi de familie cu timpul afectat pentru creaţie şi cu participarea la atîtea concursuri?
Spuneam că am ales să rămân în lume cu nostalgia isihiei decât să fiu un chinuit de dorul celor lumeşti în călugărie. Cred că mi-am dat seama ce trebuia să fac din discuţiile cu remarcabilul poet Andrei Patraş (despre care domnul Nichita Danilov spunea că “Va fi unul din cei care vor rămâne…”), prietenul meu care mi-a fost şi coleg de facultate. A ales acelaşi lucru, deşi are şi el nostalgia celui care nu poate trăi fără tăcere.
Sunt căsătorit din 1995, am o soţie minunată şi doi copii: Silvan care împlineşte 7 ani pe 1 noiembrie şi Eliza (dacă nu s-a înşelat ecograful) care se va naşte spre sfârşitul lui octombrie. Loredana, soţia mea, lucrează ca institutoare. Aşa ne-am şi cunoscut, la şcoala unde funcţionam amândoi în primul an de învăţământ. După o călătorie cu trenul până la Braşov, cu nişte buni prieteni, să vedem o expoziţie de grafică Dali, mi-am dat seama că vom fi împreună. Şi aşa a şi fost. În timp, s-a apropiat şi ea de Japonia prin intermediul artei origami. Din câte cunoaştem, este prima care a predat origami ca disciplină de sine stătătoare într-o şcoală din România. Se întâmpla în 1998. De atunci a scris două cărţi pe tema pedagogiei origami, publicate în 2004. Deocamdată singurele de la noi. Pentru curajul de a fi promovat origami în educaţia copiilor, a fost premiată de Origami USA cu Ranana G. Benjamin Memorial Award şi nominalizată la titlul de Profesor al anului 2005.
Timpul meu este împărţit între familie, şcoală (serviciu), matematică (doctorat) şi haiku. Am pus haikuul la urmă deoarece nu este o prioritate a mea. Făcând naveta pe jos ani de-a rândul (cel puţin 2 ore în fiecare zi), reuşeam să mă detaşez pentru ceva timp de toate problemele şi să fiu atent la nori, vânt, iarbă, fluturi, arbori. Reuşeam să aud ţârâitul greierilor chiar dacă maşinile treceau pe drumurile prăfuite spre şi de la şcoală. Asta mă conducea fără să vreau la tiparul 5-7-5 al haikuului. Nu am avut şi nu am un timp special pentru a scrie. Deseori, o imagine prindea formă noaptea târziu, când învăţam pentru examene. Alteori în timp ce citeam ceva sau când soţia mea spunea ceva drăguţ despre fecioraşul nostru. Aşa, de exemplu, a apărut poemul: Admiring snowdrops – / in the smile of her baby / a new tiny tooth, premiat în 2005. Anul acesta, Sound of spring sea – / a woman is caressing / her unborn baby a fost scris chiar cu câteva zile înainte de a expira termenul limită la Genkissu Hekinan Haiku Contest. Aveam ades această imagine chiar în faţa mea, dar nu am avut niciodată intenţia să mă gândesc şi la poezie. Când am aflat că tema concursului este ocean sau mare, atunci am avut revelaţia. Nu e meritul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu