Haiku-uri premiate, dedicate primei zile de şcoală

Dan Florică vă propune şi astăzi un comentariu al poemelor cîştigătoare. Unul dintre multele posibile la care vă invită pe viitor să îndrăzniţi şi voi.

*

Un număr de şase poeme haiku au câştigat sufragiile juriului din septembrie, compus din toţi aceia care au concurat şi au avut plăcerea, dar şi curajul să şi aprecieze lucrarea celorlalţi. Numele autorilor este publicat pe site în următoarea ordine: Vasile Moldovan (premiul I), Simona Dobrescu, Ion Untaru (premiul II), Florinel, Eduard Ţară şi Adriana C Iacob (premiul III). Felicitări tuturor pentru această ultimă reuşită. După cum se poate uşor observa sunt şi veterani ai haiku-ului dar şi nume noi. Folosesc acest prilej pentru a o ruga pe Florinel să se deconspire pentru că motivele pentru care îşi ţine în umbră numele nu-şi mai au rostul (bănuiesc), acum când a dovedit şi dovedeşte în continuare că este o concurentă de temut.

Concursul lunii septembrie nu a fost unul uşor, prin faptul că tema propusă este una pe care o regăsim (o dată pe an) în societate şi nu în natură aşa cum suntem obişnuiţi. Şi totuşi, tema aleasă pentru concurs nu i-a speriat pe concurenţi, ci i-a motivat să îmbrace prima zi de şcoală în haina pe care natura o poate împrumuta societăţii într-o zi atât de importantă. Diferită a fost înfăţişarea acestei zile, de la caz la caz, după cum fiecare a fost impresionat în decursul vieţii sale de un asemenea moment. Am putea spune că, deşi poemele sunt inspirate de natură, amintirile au avut un rol covârşitor în ceea ce fiecare a pus pe hârtie. Fiecare desconspirând o fărâmă din viaţa sa de copil sau de tânar. Si nu numai...

Primul haiku premiat: Agăţând în cui / plasa de prins fluturi.../ Din nou la şcoală, aparţinând colegului nostru Vasile Moldovan, nume foarte cunoscut atît în lumea haiku-ului românesc cît şi a celui internaţional, surprinde momentul când vacanţa se încheie şi cu ea şi joaca de-a prinde fluturii, joacă încheiată, până la viitoarea vacanţă mare, cu agăţatul în cui al plasei în cauză. Observăm astfel surprinderea unui prim contrast între joaca care se încheie şi şcoala care abia începe. Cele două activităţi, prin modul cum sunt prezentate, nu se suprapun, ele existând în timp, separate. Ar putea fi vinovată, de acest lucru, vremea în răcire, dar mai degrabă e vorba de fermitatea cu care elevul încheie o activitate pentru a începe o alta, cu toată silinţa şi cu toată hotărârea. Plasa pusă în cui sugerează o patină (wabi) a vremii fără griji, un indiciu că ceva s-a terminat, şi-a trăit traiul şi cu totul altceva poate începe.

Dintre substantivele utilizate în poem, cuiul, atât prin ceea ce este el cu adevărat. dar şi prin materialul din care e făcut ţine de eternitate (numai că eternitatea lui există doar atâta timp cât este utilizat), iar celelalte: plasa, fluturii, şcoala reprezintă efemerităţi de durate diferite. Plasa şi fluturii sunt efemerităţi clare, dar şi şcoala privită ca o construcţie sau ca periodă de instruire, este o efemeritate. Deşi azi, ca proces de instruire continuă ea tinde către etern, tinde către un timp cât mai îndepărtat de prezent.

Al doilea haiku premiat (de la premiul II) : In caietul nou / o pată de cerneală - / fluture presat. Autoarea surprinde opoziţia dintre caietul cel nou (neînceput) şi fluturele presat, care deşi e posibil să fie mai recent (nou), decât acel caiet, prin vâltoarea, succesiunea rapidă a evenimentelor, devine un ce consumat. Şi totuşi, de luat în seamă pentru o altă utilizare (şcolară). De astă dată, patina vremii sub forma – pată de cerneală – îmbracă forma sabi, întrucât bănuiesc că autoarea o asociază cu fluturele presat, exprimându-şi astfel părerea de rău, atât pentru moartea fluturelui cât şi (poate), pentru faptul că al său caiet prezintă de acum o imperfecţiune, ce-i aminteşte de îndeletnicirile vacanţei. Ne dăm astfel seama că elevul nu este un boboc, ci un elev ceva mai mare. O mare calitate a poemului, de altfel o raritate, o constituie lipsa verbului. Substantivele însă, în număr de trei : caiet, pată, fluture, sunt toate efemerităţi.

Următorul haiku premiat aparţinând colegului nostru întru haiku, pe numele său adevărat, Ion Untaru: O frunză de nuc / pătrunde pe geam: / prima zi de şcoală, aduce în prim plan o nuanţă a patinei timpului (cu valoare de wabi), în prag de nou an şcolar, sub înfăţişarea acelei frunze care cade, dar care, neasemenea altor surate, are avantajul de a pătrunde pe fereastra unei clase, spre a rămâne în amintirea a cel puţin a unuia dintre elevi. Şi aici surprindem, precum în primul poem premiat, o acţiune aparţinând frunzei (care pare să personifice un obiect din natură), care îşi încheie astfel viaţa, şi o unitate de timp, de fapt o zi, din viaţa elevului, cu care începe un nou an şcolar din viaţa sa. Acest eveniment, pătrunderea unei frunze pe fereastra clasei, a rămas în amintirea autorului ca un fapt deosebit, demn de reţinut al acelui început de an şcolar pe care nu-l poate uita nici acum la vârsta senectuţii. Poemul are verb (pătrunde) dar şi patru substantive: frunză, nuc, geam şi şcoală. Pătrunderea unui lucru banal şi efemer prin geamul unei clase (cu pretenţii către eternitate) devine un eveniment cu adevărat memorabil în dimensiunea spiritului. Natura deci are forţa necesară să potenţeze un eveniment social, care altfel ar trece neobservat pentru autor şi pentru noi toţi, cuplîndu-l cu o miraculoasă întîmplare. Poemul are puţin şi alură de senryu prin aluzia pe care ne-o trezeşte în minte, graţie unei alte împrejurări în care personajul era cineva în carne şi oase.

Al patrulea haiku (primul de la premiul III) sună aşa: Carte căzută / în colbul din uliţă - / copilul desculţ. La acest haiku aş evidenţia de la bun început, negativitatea (spiritul mushin), în creştere. El apare întâi sub forma cărţii căzute (sugerând neatenţie, dezinteres, nepăsare) şi atinge apogeul prin alunecarea atenţiei de la carte către picioarele copilului, pe care le aflăm desculţe. Şi colbul din uliţă ar putea avea o nota de negativitate, dar nu atât cât ar putea să reprezinte, de exemplu, noroiul. Oricum, colbul are totuşi puterea de a atenua din impactul real asupra noastră al picioarelor desculţe. Însă contextul în care descoperim realitatea picioarelor desculţe este alarmant şi denotă, printre altele, precaritatea, negativitatea societăţii, familiei – sărăcia. Poemul are verb dar la participiu. Are şi patru substantive, egalând un haiku menţionat mai sus, ele fiind: carte, colb, uliţă, copil. Punctul forte al poemului, ce ţine de etern (dar de unul derizoriu), este colbul. El are rol de liant între carte şi picioarele desculţe: efemerităţile îşi găsesc vrând, nevrând locul în acea realitate de care nu se pot despărţi până la capăt, căci, iată, din ea au ieşit şi în ea se vor întoarce.

Al cincilea haiku premiat: Primul clopoţel / bătrânul învăţător / ascultă greierii. De data aceasta domnul Eduard Ţară, perseverentul nostru coleg de la Iaşi, are prilejul să se bucure. Subtilităţile sale tehnice şi ideatice cuprinse în haiku-ul prezentat în concurs au fost deconspirate, înţelese şi apreciate mai aproape de valoarea lor reală. Bătrânul învăţător, spre surprinderea autorului nu pare nici interesat, nici impresionat de începerea anului şcolar, de primul clinchet de clopoţel; gândul său, atenţia sa sînt acaparate de cântecul greierilor ce par să fi asaltat şcoala din toate părţile... Să fie oare numai o iluzie, să fie oare numai o dorinţă de moment? Ceea ce dă putere şi valoare poemului este versul trei unde continuarea acţiunii anunţate de clopoţel ni se pare nu atît inoportună cît odihnitoare pentru subiectul poemului, deşi neaştetată pentru toţi ceilalţi. Avem astfel o continuare surprinzătoare a evenimentului anunţat in primul vers, un personaj care pare să trăiască rupt de realitatea oficială din jur... Să fie aici dragostea lui de natură, să fie plictisul unei activităţi care nu se mai termină de o viaţă... Să fie refuzul său de a se integra într-o lume care trăieşte doar alarmată, pe care nu o mai întelege, să fie dorul de a se contopi cu natura, înainte ca acest lucru să se întâmple şi în realitate? Primul clopotel, precum vedem, nu anunţă pentru bătrânul învăţător primele ore ale acelui an de şcoală, ci cu totul altceva, strict personal. Îmi pare evidentă şi în acest poem patina timpului. Sub forma - ascultă greierii. Primul clopoţel nu mai are răsunet în sufletul dascălului, pentru el are valoare efectivă cântecul greierilor îndrăgit din copilărie, capabil să-i mai insufle ceva energie pentru a mai călători, cât se mai poate, pe valurile timpului său.

Ultimul haiku premiat ( la premiul III): Streaşina şcolii / Gol cuibul rândunicii - / doar curtea plină. Sunt puse faţă în faţă două realităţi contrastante: cuibul gol (la streaşina şcolii) şi curtea acesteia, de astă dată plină de copii. In acelaşi spaţiu, la nivele diferite, autoarea observă două realităţi contrare. Una se petrece în lumea păsărilor (şi reliefează o atmosferă de wabi, creată prin acel cuib gol) şi alta în cea umană. Dacă în lumea rândunicii ne este prezentat un cuib părăsit, în lumea şcolii situaţia este, am putea spune, înfloritoare. Să fie una vinovată de starea celeilalte, autoarea nu ne spune. Pur şi simplu cred că rândunica este plecată, cu pui cu tot (si partener pe deasupra), într-un loc mai liniştit (sau chiar în ţările calde(??). Două realităţi contrare (care dau foarte bine într-un haiku veritabil) şi care nu par să se fi influenţat reciproc. Şi acest haiku este caracterizat de lipsa verbului iar substantivele sunt în număr de cinci (excelent). Două dintre ele nu pot exista fără cel de-al doilea, iar acesta ar fi de neinchipuit fără ultimul.

Haiku-urile premiate despre care m-am exprimat, sper convingător, mai sus, mi-au dat posibilitatea să relev câteva faţete mai puţin pregnante ale categoriei artistice de wabi/sabi. Ele nu au o valoare prea evidentă, dar, gândindu-ne bine, ele pregătesc calea pentru ceea ce la un moment dat devine vizibil reliefat, înălţător. Ele reprezintă pentru mine ceea ce este simplu înainte a de a apare ceea ce este complex şi de netăgăduit. Spun aceasta pentru a înţelege, fără grabă, ceea ce am menţionat şi a nu avea unele nedumeriri.

Pacurgând pe îndelete explicitarea acestor şase haiku-uri premiate aţi putut observa tendinţa mea de a insista pe puterea de sugestie a poemelor în cauză. O caracteristică esenţială a acestei creaţii nipone, minione, capabilă să ne reunească pe toţi de pretutindeni, români şi neromâni, pe coordonatele sale artistice, spirituale, informaţionale, puternic înrâuritoare, de la un anumit nivel de percepere şi înţelegere a lumii în care trăim... E un lucru pe care l-am făcut cu generozitate, ca o împlinire sufletească şi fără dorinţa de a epata de la bun început, când m-am antrenat în această activitatea de deconspirare a realităţii care stă la baza activităţii dumneavoastră de creaţie în domeniul care ne preocupă pe noi toţi şi care ne adună de luni de zile pe acest site. Că am atins în anuminte momente ale discursului şi aspecte ce ţin de tehnica elaborării haiku-ului, de valorile sale artistice şi estetice nu este tocmai un lucru supraintenţionat. Ceea ce vă dezvălui este pe puterile mele, cine o doreşte poate să se implice pentru a scoate în evidenţă şi alte caracteristici ale micropoemului nipon care ne înfierbântă minţile, adevărat şlefuitor de talente, demne de mileniul trei. De altfel, cineva dintre dumneavoastră trebuie de la un moment dat să-şi asume cu sinceritate şi onestitate acest demers literar interpersonal. E însă de preferat să fie cât mai mulţi dintre noi capabili dar şi dornici să-şi reverse miresmele sufletului spre mulţumirea si satisfacţia (şi nu spre umilirea) acelora de care se simte legat atît literar cît şi spiritual.