Manuela Miga:
Extinzând comentariile conform invitaţiei găsite după lectura comentariilor autorilor la poemele premiate de către juriu, mă alătur celor care şi-au exprimat politicos rezerve la două dintre creaţiile situate pe ultimele locuri. Bănui că numărul 57 - „Ceaţă peste râu - / sfârşind torsul bunicii / din ziua de ieri ...” ar dori să ne comunice într-un mod poetic – liric, mai precis – că acţiunea bunicii este continuată a doua zi de către Mama natură şi fuiorul bunicii s-a expandat în cel al ceţii. Necazul e că pe noi, citadinii, torsul ne duce mai curând către sensul de sculptură ceea ce ne face să o vedem pe bătrână cu trunchiul gol, fără braţe şi nici cap, ori, tot dumnealui, torsul, ne face să ne delectăm cu deliciosul sunet pe care-l scoate pisica când e în toane bune. Ambele sensuri ne rătăcesc departe de intenţia autorului, care, desigur, va fi mai atent în viitor şi va răsuci (toarce) firul cuvintelor pe care le va folosi în haiku în toate sensurile posibile pentru a preveni nedorite ambiguităţi. În ceea ce-l priveşte pe eroul poemului 41 care e pierdut în ceaţă şi-şi caută drumul cu un baston, mă gândesc că nu poate fi vorba de un orb, deoarece nu l-ar fi încurcat în plus ceaţa; poate a fost avută în vedere o persoană cu deficienţe mai puţin grave, deşi înclin să presupun că e vorba de ceva atât de obişnuit că nu mai emoţionează pe nimeni: o rătăcire şi un baston filosofic. Oricum, tot o descriere plată rămâne. Dar, cum fiecare posedă şi îşi poate exprima liber propria sa înţelegere, vom afla răspunsuri citind comentariile celor care le-au acordat puncte.
Din zbor, mai pescuiesc câteva „perle”: nr. 1 – raţă zburătoare (cum altfel?) în vălul de ceată, nr. 2 – ceaţa care stinge felinarele (în haiku sensul figurat al cuvântului e acceptat doar după validarea sensului propriu care aici nu se poate face), nr. 13 – ceaţa zorilor topiţi (iar se mizează doar pe sensul „poetic”), nr. 23 – oare poate o pală de vânt şi ceaţa de pe dealuri să-l facă pe bunic să dezerteze de pe şezlong? Pentru ca numărul 16 să ne rupă irevocabil inima ar fi trebuit să se precizeze că bătrânul care-şi aşteaptă nepoţii ( în ceaţă, fireşte) este nu numai singur şi văduv, ci şi surdo-mut, ori într-o ceaţă mentală precum Altzheimer. Mă epuizez cu nr. 34 din care aflăm preferinţa culinară surprinzător de rafinată a peştilor din deltă: pene de egrete! Ştiu că din pene se fac momeli, este puţin probabil să fie vorba de mai multe egrete moarte în apă (pluralul precizat de autor) ori de pene recuperate dintr-o veche pălărie, un turban, ori un chipiu, dar, orice variantă am putea presupune, penele nu pot fi în mod real hrană pentru peşti după cum pretinde autorul.
Revenind la poemele premiate, semnalez o formulare eliptică puţin forţată – probabil s-a dorit evitarea verbului şi respectarea numărului de 7 silabe – în versul din mijloc al haiku-ului 33 „ aceeaşi (e) calea sub paşi”; cu puţină perseverenţă se putea găsi uşor altceva, de exemplu aceeaşi pare calea, sau, pur şi simplu, aceeaşi cale sub paşi. De altfel, e un subtil haiku reflexiv.
Într-un trio de haiku-uri premiate asistăm la străpungerea ceţii –
Cu menţiunea ortografierii corecte: tălăngi, haiku-ul meu preferat este „Ceaţă de brumar - / dangătul talăngilor / umple liniştea”. Autoarea a riscat includerea lunii brumar şi, implicit, utilizarea unui kigo de toamnă suplimentar, dar pe mine această hotărâtă ancorare a ceţii în anotimp m-a bucurat. Alte limbi au diferite denumiri pentru ceaţă, pe când româna e mai săracă, ceaţă numindu-se şi cea de primăvară şi cea de toamnă; în acest caz o precizare este resimţită ca benefică. Liniştea trăită iniţial ca gol, solitudine, tristeţe (sabi), ca stare de absenţă şi de nelinişte este şi ea dublată, pozitivată (minunată e asocierea cu verbul umple) de sunetul familiar care vesteşte prezenţa animalelor pacificând liniştea, aşezând-o în rostul ei firesc.
Corneliu Traian Atanasiu:
Ceaţă peste râu –
sfârşind torsul bunicii
din ziua de ieri...
O zi cu ceaţă, mai ales dacă e toamnă tîrzie sau iarnă aşezată, e numai bună pentru tors. Din caier a rămas destul pe furcă şi fusul sfîrîie, cu pauze pentru înfăşuratul firului răsucit, la fel de iute ca între degetele bunicii. Dar parcă nepoata ar toarce totuşi din fuiorul ceţii, aceeaşi care se-ntinde mereu peste rîul vieţii, dincolo de care bunica a trecut de curînd. Căci vieţile sînt doar zile lungi în care torci din zorii neguroşi pînă-n amurgul pîclos, la lumina tulbure a ceţii cea de toate zilele. Ziua de ieri e ziua dintotdeauna.
Pierdut în ceaţă –
cu un baston în mână
caută drumul
Poate să pară doar reiterarea clişeului orbului. Dar, fără a respinge poemul acuzîndu-l de suficienţă pe baza unui singur criteriu, se poate asimila ceaţa veşnică a nevăzătorului cu aceea a oricui a pierdut calea şi e aflat într-o derută absolută. El nu mai „vede” drumul, abia de mai testează terenul cu bastonul ca să nu se împiedice. E într-o permanentă ceaţă a orientării şi alegerii, ascultă doar mici ecouri venite de la lucrurile apropiate care răspund loviturilor cu bastonul.
o primă barcă
sosită într-un târziu -
femei în ceaţă
Femei în ceaţă surprinde simultan şi atmosfera pîcloasă a momentului dar şi incertitudinea femeilor cu privirea la soarta celor plecaţi la pescuit şi întîrziaţi în furtună. Cu prima barcă soseşte o speranţă, dar cei care sînt în barcă rămîn încă în ceaţă.
Cu greu prin ceaţă -
aceeaşi calea sub paşi
si totuşi alta
În întregul lui, poemul este o metaforă extinsă care trimite la dificultatea de a-ţi găsi calea în viaţă. Există, evident, o echivalenţă a modalităţii de a o căuta, găsi, alege - cu greu prin ceaţă -, dar pentru fiecare dintre cei ce încearcă iarăşi şi iarăşi ea îşi păstrează nealterată unicitatea.
Ceață de brumar –
dangătul talăngilor
umple liniștea
Într-adevăr, dezorientarea între brume şi pîcle, în albul neguros şi fără capăt al anotimpului, poate fi curmată şi convertită într-un spaţiu intim şi ocrotitor de sunetul molcom al tălăngilor. Tăcerea încordată a negurii se îmblînzeşte şi ceaţa pare doar un abur cald şi protector izvorît din respiraţia fiinţelor.
luna peste râu -
capetele podului
pierdute-n ceaţă
Putem vedea, după cum ne situăm într-un înţeles propriu sau unul figurat al podului, un pod suficient de lung peste rîu sau doar unul fictiv creat de oglindirea lunii în apă. Este o ceaţă care ne permite să vedem suficient dar nu pănă la capăt. Există, oricum, un pod care ne cheamă şi pe care poate ne şi aflăm, dar nu ştim/vedem de unde a început şi unde se termină/ajunge.
cu sute de ghimpi
măceşi roşii pe vale
sfâşie ceaţa
Deşi avem o regulă a celor două părţi ale poemului care ar trebui să fie diferenţiate semantic, sintactic, stilistic, poemul de faţă o încalcă suveran. Avem o singură propoziţie de la cap la coadă şi ea face doar o simplă descriere. Este de fapt un alt tip de haiku. Mai simplu în aparenţă, dar mai greu de realizat.
Totul este însă convertit doar printr-un verb abil plasat care reuşeşte să dinamizeze tabloul. Sfîşierea vine abia în final, pregătită de ghimpi şi roşeaţă. O imagine care friza bucolicul capătă brusc alura unei picturi de Van Gogh. Pastelul se răstoarnă-n epopee.
Văl de ceaţă
sfâşiat de cornul lunii –
buha tresărind
Ciudat pentru o primă participare la concurs, mîna autoarei este extrem de fermă. Imagini de o deosebită limpezime, text curat şi auster. Şi aici, cuvîntul sfîşiat e bine asociat cu cornul lunii. Dinamismul imaginii este confirmat de înfiorarea buhei oarecum deconspirată de lumina lunii.
poartă în ceaţă -
abia se desprinde
glasul unui corb
Un poem de atmosferă care reuşeşte să păstreze starea de estompare a reperelor, de pierdere a orientării şi de anxietate. Orice, chiar abia desprins, este o ieşire virtuală din ceaţa în care eşti cufundat şi poate fi... o poartă către lumea pierită pe moment.
