Peştele înecat în apă şi spiritul critic (II)

Continuăm eseul lui Şerban Codrin cu o primă serie de exemplificări ale redundanţei pleonastice în haiku.

*

Dau un exemplu destul de răspândit. Textul avut în vedere circulă prin toate antologiile româneşti de haiku, cu toate că i-am atras atenţia autorului asupra erorilor, iar antologatorii nu-l sancţionează, fie din necunoaştere, fie fascinaţi de alegerea repetată. E inutil să adaug că nu voi indica numele făcătorilor de pleonasme, inclusiv pentru faptul că tentaţia are o asemenea amploare, încât toţi creatorii români de haiku se află în situaţia de a greşi, la cea mai mică neatenţie. Iată textul:

după furtună
încă mai cad nucile –
tobele toamnei

Lăsăm la o parte metafora stânjenitoare din versul al treilea. „Cad nucile” este semnul sezonal pentru toamnă. Repetarea cu obstinaţie a numelui anotimpului în finalul terţinei duce la o construcţie pleonastică, la ratarea poemului în totalitate. Alte pleonasme sunt perfecte, fără conflict sezonal:

în briza vântului
umbra frunzei
tremură uşor

Pentru orice vorbitor de limba română, „briză” şi „vânt” sunt cuvinte sinonime: a le pune în relaţie denotă ori neatenţie şi superficialitate, ori gravă necunoaştere, în orice caz, semnal de lipsă de talent literar.

Aşadar, situaţia cea mai des întâlnită este repetarea, după sau înaintea cuvântului sezonal, a numelui, în clar, a anotimpului. Iată alte exemple alese la întâmplare, bineînţeles, din antologii, unde pretenţiile au o anumită înălţime. Totodată, rog pe autori, în măsura recunoaşterii unor texte proprii, să nu se supere, ci să-şi asume eroarea:

câte un fulg rătăcit
cade pe cărare –
ce iarnă săracă

se repetă situaţia din haiku-ul căderii nucilor:

galbenul regal
din petalele toamnei -
miros de gutui

În orice caz, „gutuie”, termen sezonal pentru toamnă, exclude numele anotimpului, sau invers, numele anotimpului exclude cuvântul sezonal al gutuii. Culmea ar fi fost „gutuia toamnei”! Şi totuşi, iată că anomalia apare:

tunetul verii –
oaia părăseşte turma
să pască singură

Păşunatul pastoral este specific primăverii, verii şi toamnei, dar, în general, în haiku trebuie să reprezinte un semn sezonal pentru vară. Cum „tunet” marchează acelaşi anotimp, construcţia „tunetul verii” devine pleonastică, într-o situaţie asemănătoare cu „gutuia toamnei”. O propunere de corectare a greşelii ar fi:

tunet(e) în cer –
oaia părăseşte turma
să pască singură

Sau:

tunet şi fulger –
oaia părăseşte turma
să pască singură

Ezitarea mea se datorează dublării semnului sezonal „fulger” şi „tunet”. Există cazuri, când se admit maximum două cuvinte sezonale, dacă nu se exclud pleonastic:

după fragi sălbatici –
desculţ
prin rouă (David Alexandru).

Şi totuşi, la acelaşi autor găsim:

veveriţa
ronţăind nuca –
sfârşitul toamnei

unde „nuca” şi „sfârşitul toamnei” nu stau deloc bine împreună.
Iată alte texte alese dintre prea numeroasele întâlnite aproape în orice pagină tipărită, repet, inclusiv în antologii, dovadă că spiritul critic nu funcţionează:

amurg de toamnă –
iedera sângerează-n
gardul ruginit

toamnă sihastră –
în cireşul desfrunzit
tremură o stea

iarna asta –
ultima ninsoare
peste copilărie

boare tainică –
nici un greier
în noaptea de vară

noapte de vară –
printre mixandre
greierii ţes insomnii

Şi aşa mai departe, dar ne oprim aici, pentru ca domeniul este nesfârşit. Aşadar, avem toamnă/iedera sângerează, toamnă/cireşul desfrunzit, iarnă/ninsoare, vară/greier, ba chiar vară/greieri, mixandre, ceea ce, în ultimul caz, începe să semene cu o exagerare pleonastică.