„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

miercuri, 27 februarie 2008

MULŢUMIRI

Luni 25 februarie 2008, s-a împlinit un an de la inaugurarea blogului ROMANIAN KUKAI, prin postarea primului text. Prin acel prim text postat, îmi anunţam intenţia de a pregăti şi a organiza un concurs kukai şi, în acelaşi timp, solicitam colaborarea tuturor celor ce pot oferi sprijin pentru acest lucru. De atunci, lucrurile au evoluat, concursul a ajuns în faţa celei de a douăsprezecea etape, site-ul a devenit şi o publicaţie care însumează aproape 250 de postări din categoriile cele mai diverse, iar nevoile comunitatăţii ne-au determinat să lansăm şi alte site-uri, astfel încît ROMANIAN KUKAI a devenit o adevărată constelaţie.



Retrospecitva publicată în ianuarie trebuie completată cu gratitudinea pe care ţin să mi-o exprim faţă de toţi cei care au fost alături de această iniţiativă şi de acest efort timp de un an întreg. Unii au fost doar vizitatori, cititori sau participanţi la concurs, vreau să le mulţumesc pentru fidelitatea lor. Fără existenţa lor, chiar şi numai tăcută, comunitatea noastră n-ar fi crescut atît, încît totalul celor ce au participat măcar o dată la concurs să ajungă la 73 şi nici n-am înregistra o cifră zilnică de vizitatori pe ROMANIAN KUKAI între 73 şi 108 (ultima săptămînă pe Good Counter).

Mulţumiri speciale merită cei care au participat la toate concursurile noastre şi au primit pentru asta o diplomă de fidelitate: Chiţoveanu Victoria, Enăchescu Adina, Florică Dan, Iordache Anişoara, Pop Anghel, Tamaş Valeria, Tănase Mariana, Tirenescu Maria, Wurm Doina.

Pe parcursul anului, în diferite momente cînd am avut nevoie de ajutor, s-au găsit persoane care ne-au susţinut şi s-au oferit să ne sprijine. Pe fugă, amintesc de Călin Călin din Noua Zeelandă care ne-a făcut modelul de diplomă pentru concurs şi de Hermin Abramovitch care ne-a oferit o fotografie pentru titlul la OGLINDIRI. Dar acest gen de întrajutorare este o expresie a generozităţii celor ce activează pe internet – le mulţumesc celor doi şi, prin ei, tuturor celor pe care momentan i-am uitat.

De mare ajutor ne-au fost şi cei care ne-au determinat să lărgim constelaţia de site-uri pe care o folosim azi. Daniela Gugurel a fost cea care ne-a îndemnat să facem un grup yahoo, iar Flavia Muntean un forum pe care îl şi susţine şi care se va dezvolta pentru un concurs de comentarii (şi, cu siguranţă, urmînd pasiunea ei, fotografia, şi unul de haiga). Asemenea sugestii sînt extrem de fructuoase şi cei care le-au făcut merită toată recunoştinţa noastră.

Iniţiativa Valeriei Tamaş a fost şi ea un stimulent pentru însufleţirea grupului ROMANIAN HAIKU. Concursul săptămînal organizat de ea se dovedeşte plin de viaţă şi a reuşit să aducă în scurt timp noi membri în grup. Mulţumiri pentru felul modest în care îşi face treaba.

Le mulţumim celor care ne-au pus la dispoziţie articolele şi eseurile lor, contribuţii extrem de valoroase, pentru a le publica pe site: Şerban Codrin, Clelia Ifrim, Manulea Miga, Jules Cohn Botea. Pentru felul în care au comentat pe grupul yahoo le mulţumim lui Vasile Moldovan şi lui Dan Florică, ultimului în mod deosebit pentru modul în care a susţinut lunar un foarte apreciat serial de comentarii la cele mai bune dintre poemele prezente în concurs.

Mulţumim lui Petre Flueraşu pentru cele trei interviuri pe care ni le-a încredinţat spre publicare şi Angelei Baciu Moise pentreu cele două admirabile interviuri cu Şerban Codrin. Se cuvin mulţumri şi celor ce au suportat întrebările mele şi au răspuns cu graţie la ele: Gabriela Marcian, Cristina Rusu, Horia Ivăşcan, Eduard Ţară, Henriette Berge.

Interesante sînt şi mărturisirile făcute de Maria Tirenescu, Magdalena Dale, Loredana-Florentina Dănilă, Lucia Amarandei despre contactul lor cu haiku-ul şi evoluţia ulterioară. Merită recunoştinţa noastră pentru felul generos în care încurajează şi pe alţii să procedeze la fel.

În cele din urmă, dar totuşi cu precădere, le mulţumesc celor două colaboratoare permanente, Magdalena Dale şi Maria Tirenescu, cu care am împărţit o parte din sarcini şi care au fost astfel mereu alături de mine. Mulţumesc şi Cristinei Rusu care ne-a însoţit cu graţie o vreme în acest efort.

luni, 25 februarie 2008

Bătrîni în zloată


Un poem al lui Eduard Ţară nu este niciodată atît de simplu pe cît pare. Sau, dacă este totuşi, simplitatea sa nu este rudimentaritate, ci esenţialitate dspovărată de artificii parazitare. Poemul din februarie nu se dezminte nici el.

Bătrâni în zloată –
privindu-se-n vitrina
de la second hand

Pista cea mai simplă şi mai comună de înţelegere a acestui poem este aceea a compasiunii pentru bătrîneţea în sărăcie. Vremea, vîrsta, soarta, locul ăsta bicisnic şi blesemat – totul le este potrivnic celor în vîrstă. Este şi cea mai comodă abordare. Dacă e să cîntăm pe această coardă răguşită, putem să ne căinăm suplimentar şi să constatăm că sînt atît de neajutoraţi, încît nici nu intră, admiră doar, pironiţi în zloată, vechiturile pe care nu le pot cumpăra.

Pe planul ăsta însă, poemul mărturiseşte doar ceea ce se rezumă la aspectul social şi la o anume psihologie la urma urmei simplist văicăritoare. Este doar un poem sărăcăcios al sărăciei. Pentru unii mai frustraţi, chiar cu înrăite accente vindicativ proletare.

Dacă însă, lăsăm deoparte crispările inutile şi citim din nou, sine ira et studio, poemul, putem avea o viziune mai degajată şi gîndul ne duce lesne la Minulescu:

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...

Vă propun deci să nu-i vedem pe bătrînei aşa cum ne-au obişnuit televiziunile care ne tot incită şi indignează păgubos. Sînt fără doar şi poate doar două jucării stricate, care nu se oglindesc, cum s-ar crede, în vitrină, ci trec prin sticla transparentă şi se topesc în fiinţa lucrurilor uzate, expirate, perimate. Poate că bătrîneţea lor ticăită chiar asta simte şi vede în acea vitrină – decrepitudinea. Şi în privirea lor poate nu-i nici pic de pizmă, ci numai o anume solidaritatea umilă şi tandră cu toată acea îngrămădire de lucruri învechite, la fel de ponosite şi depreciate ca şi ei.

Cred că fibra acestui poem este din acelaşi material stenic ca şi aceea cu care Basho şi-a ţesut bine cunoscutul poem: pe un ram uscat / se aşează un corb - / amurg de toamnă. Este în el, dacă vreţi, multă tristeţe, însingurare, nostalgie, dar nici pic de ranchiună.


duminică, 24 februarie 2008

cine vrea să înveţe limba japoneză

Pentru cei interesaţi Shogun Center ne comunică:


In cadrul Editurii Polirom, a fost publicata cartea "Limba japoneza. Simplu si eficient - CD" editia a IV-a, revazuta si adaugita, ce contine CD-ROM (realizat cu nativi japonezi) si o sectiune de Kanji pentru examenele de Noryoku Shiken.
Ref. Shogun Center website:
Ref. Editura Polirom website:
Aceasta carte este destinata deopotriva elevilor / studentilor si autodidactilor datorita aplicarii sistemului Duplex de predare/invatare a limbii japoneze.
Lucrarea contine elemente fundamentale de pronuntie, vocabular si gramatica.
In CD-ul audio sint prezentate textele, vocabularul si exercitiile din cadrul lectiilor, in lectura unor nativi japonezi, in vederea insusirii unei pronuntii corecte si autentice.

"Limba japoneza. Simplu si eficient - CD" editia a IV-a, revazuta si adaugita, cuprinde, de asemenea, o sectiune de Kanji pentru studiu si implicit pentru examenele de JLPT (Japanese Language Proficiency Test) - Noryoku Shiken.
Datorita faptului ca in Romania se sustin examenele de limba japoneza JLPT (Japanese Language Proficiency Test), am considerat util sa introducem aceasta sectiune, in care fiecare Kanji este prezentat cu:
- modurile de pronuntare On, respectiv kun;
- sensurile de baza;
- informatiile referitoare la radicalul traditional corespunzator, numarul de trasaturi, gradul de studiu si codul Kuten.
Sensurile fiecarui caracter sint ilustrate prin cuvinte compuse ce asigura exemple adecvate pentru fiecare sens.

Pentru a avea un acces rapid si eficient in cautarea si citirea caracterelor respective a fost alcatuit si un "Kanji Index", in care sint ordonate alfabetic ideogramele japoneze respective, dupa modul de pronuntare si pagina unde sint explicate.

vineri, 22 februarie 2008

Înfruntînd zloata

Concursul lunii februarie a înregistrat un record de participare – 40 de concurenţi, dintre care 7 pentru prima oară. Remarcabil este faptul că, dintre cei perseverenţi, care au participat la multe etape fără rezultate notorii, apar mereu, ca o provocare pentru cei reputaţi, concurenţi legitimi la locurile de pe podium. Victoria Victoriei Chiţoveanu pare oarecum neaşteptată, mai ales prin diferenţa de punctaj realizată faţă de urmăritori, dar ea este unul dintre participanţii cei mai fideli, care nu a lipsit la nici o etapă anul trecut. Este, dealtfel, şi cazul Liviei Ciupav şi al lui Dumitru Roşu, cu un număr mare de participări pînă acum.

Cînd avem mulţi participanţi noi, sînt şi mulţi concurenţi care nu votează, de data asta 6. Motivele pot fi bănuite: o anume ezitare a începătorului în a face aprecieri, faptul că se descurcă mai greu pe internet sau o fac prin intermediar şi necitirea regulamentului. S-ar putea ca în viitor să introducem o penalizare de 1 punct sau 2 pentru cei (destul de vechi) care nu votează. Motivul este că, prin faptul că nu votează, îşi dezavantajează concurenţii – primesc puncte de la ei şi nu dau la rîndul lor, cum ar fi firesc, puncte altora.

*


Tema concursului a fost extrem de generoasă. Zloata, dincolo de o primă reacţie de respingere datorată neplăcerii eventualei pătrunderi a apei în ghete, este un cuvînt şi o entitate cu mari valenţe simbolice.

Zloata este amestecul, zăpada apoasă care poate cădea din cer sub formă de lapoviţă sau poate acoperi şi pămîntul, şi asfaltul cu un strat umed şi moale de fleşcăială nesuferită şi persistentă (nici nu îngheaţă, nici nu se topeşte, te afunzi în ea şi ea ţi se infiltrează insidios în încălţări).

E zloată însă doar pe timp de moină, vreme ce urmează îngheţurilor, cînd timpul se înmoaie şi uşoara încălzire topeşte gheaţa şi zăpada învechită. Ea este astfel un semn al trecerii lente şi şovăitoare de la iarnă la primăvară, al confruntării indecise dintre cele două anotimpuri care se amestecă şi se topesc o vreme unul în altul.

Simbolic deci, zloata poate fi înţeleasă şi ca un ritual de trecere, ca o vicisitudine firească şi indispensabilă ce trebuie depăşită cu sufletul răbdător şi plin de speranţa dezgheţului, asemenea unei probe iniţiatice care, odată trecută, te face demn de renaşterea ce abia se vesteşte. Cine trece cu greu, dar cu sufletul deschis şi încrezător, chiar tîrîndu-şi picioarele, prin provocarea şi nevoinţa zloatei, merită fără doar şi poate încă o primăvară.

A fost însă sesizată şi folosită această generoasă oportunitate mustind de sugestii? Mai degrabă nu. În general, poemele s-au centrat pe aspectul cel mai comun şi mai banal al ei, pe acea primă reacţie de refuz, recuzare, repudiere. Zloata ca o materie adversă şi perversă, ca un fel de penitenţă nemeritată care, în asociere cu fiinţele fragile şi dezavantajate – bătrînul, orfanul, boschetarul, cerşetorul, cîinele, „un pui de arici”, „plodul de ţigan”, „o turturică” –, accentuează o soartă nemiloasă şi ne solicită astfel compasiunea.

Cel mai realizat poem din punctul de vedere al resimţirii zloatei ca un simbol al provocării este acela al Liviei Ciupav:

Înfruntând zloata,
Cu ghiocei în mînă
Către cimitir.

„Înfruntînd zloata” este nu doar primirea provocării, ci şi o îndrăzneală plină de tandreţe. Cel drag este încă viu în sufletul celui ce se zoreşte, pe o astfel de vreme, să-i pună pe mormînt primii ghiocei. Se simte în gestul său o înverşunată neresemnare. Şi o direcţionare fermă, impetuoasă, de nedezminţit.

Există în următoarele două versuri o despicare a confuziei zloatei în două opoziţii: alb şi negru, viu şi mort (respectiv ghiocei-cimitir). Gestul în sine pare însă o încercare de a extinde miraculos renaşterea, de a molipsi pe cei duşi de fervoarea învierii.

În alt plan însă, contemplînd această scenă, poţi vedea un fel de variantă mai tandră a heideggerianului Sein zum Tode. Destinul omului ce păşeşte neabătut, prin zloată, către moarte, cu ghiocei în mînă.

Maria Tirenescu exploatează valenţele zloatei într-un mod paradoxal. Mersul prin zloata gelatinoasă este, cum se ştie, zgomotos, plescăit. Picioarele se încleiază în pasta care le dă drumul cu greu să facă încă un pas.

Şi totuşi... primul vers al poemului său, „Liniştea serii”, pare a izvorî din chiar substanţa zloatei care i-a izolat pe toţi în locuinţe. „Ultimul trecător, păşind (prudent şi fără grabă) prin zloată” parcă s-ar fi molipsit şi el de implacabilă muţenie a zloatei. Şi, deşi trece, nu se ştie dacă mai are vreo destinaţie alta decît însăşi zloata cu care s-a-nsoţit.

Pentru Ana Ruse, mersul prin zloată este prilejul unei neaşteptate descoperiri. Nu-mi dau seama, pentru că nu-i ştiu sensul, dacă trandafirul cu pricina este motivul unui obicei de nuntă, dar şi aşa, felul decis şi oarecum încîntat în care e ridicat trandafirul spune multe. Şi fiecare poate găsi o altă pistă, şi ea la fel de valabilă.

Mergand prin zloata -
iau trandafirul rosu
pierdut de nuntas

Şi aici, contrastul dintre griul spălăcit al zloatei şi trandafirul însîngerat întinde o coardă şi o acordează cu fineţe pentru un suflet dornic să vibreze.

De o desăvîrşită delicateţe este poemul lui Dumitru Radu, vechi şi experimentat autor de haiku, dar şi un rafinat comentator al său:

Zloata de pe drum
păstrează pentr-o clipă
urma unei sănii.

Zloata devine doar un revelator desăvîrşit al trecerii, al vremelniciei, este un material cu o plasticitate perisabilă, ciudat reversibilă, în care ceea ce se întipăreşte dăinuieşte doar cît să-l surprindă ochiul atent şi versat şi piere apoi fără de urmă. Urma în zloată este doar o umbră, o brumă de urmă, un tipar de fum. O urmă care se ruinează în chiar făgaşul care este. E un haiku ce surprinde o nălucă – lunecarea iute şi sfielnică. Pierită.

Şi poemul lui Vasile Moldovan:

Pitiţi sub zloată,
mugurii de salcie
în explozie

surprinde o tăcută explozie de vitalitate, o ciudată detentă ascunsă a zloatei. O manevră iscusită a naturii care stă la pîndă, gata să reverse peste pămîntul reavăn mareea verde.

În fine, ca să nu mă lungesc prea mult, profitînd de dezgheţ, o păsărică mi-a şoptit la geam că unul din poeme ar putea fi cel mai bun cu imperceptibile, dar esenţiale modificări:

Nimeni şi steaua
pîlpîind pe cărare -
urme prin zloată

Sper să-l dibuiţi singuri şi să surprindeţi graţia inefabilă a imaginii, misterul pe care ea îl tăinuieşte, tîlcul pe care-l divulgă tăcînd.

*

Sînt sigur că, doar cu o mică întîrziere, Dan Florică va reveni cu comentariile cu care ne-a obişnuit. Eu n-am făcut decît să mă gîndesc la misterul zloatei.


REZULTATELE ROMANIAN KUKAI FEBRUARIE 2008

REZULTATELE

ROMANIAN KUKAI FEBRUARIE 2008

Dragi prieteni ai haiku-ului,

Iată rezultatele concursului din luna FEBRUARIE 2008,
pentru care tema propus
ă a fost zloata.

Poemele sînt listate în ordinea punctajului acumulat din voturile pe care le-aţi trimis.

Fiecare poem este însoţit de numele autorului şi formula de votare în paranteze.

Exemplu de voturi obţinute: (0,2,7 = 11)

Asta înseamnă: niciun vot de 3 puncte, 2 voturi de 2 puncte, 7 voturi de 1 punct = pentru un total de 11 puncte.

FELICITĂRI CÎŞTIGĂTOAREI:

Victoria Chiţoveanu

Şi tuturor participanţilor!

*





Locul I – 22 puncte

9.
Singur prin zloatã
Bãtrân la cumpãrãturi-
În plasã vântul.

Victoria Chiţoveanu (04 14 = 22)

Locul II – 11 puncte

5.
Bătrâni în zloată –

privindu-se-n vitrina

de la second hand

Eduard Ţară (035 = 11)

22.
Liniştea serii –
ultimul trecător
păşind prin zloată

Maria Tirenescu (027 = 11)

33.
In plina zloata
un boschetar si-un caine-
Peste drum Fast Food.

Dumitru Roşu (027 = 11)

37.
Înfruntând zloata,
Cu ghiocei în mână
Către cimitir.

Livia Ciupav (027 = 11)

41.
pe umerii slabi,
desaga tot mai grea -
batran, prin zloata...

Valeria Tamaş (035 = 11)

Locul III – 10 puncte

17.
Mergand prin zloata -
iau trandafirul rosu
pierdut de nuntas

Ana Ruse (00 10 = 10)

29.
Zloata de pe drum
păstrează pentr-o clipă
urma unei sănii.

Dumitru Radu (115 = 10)

Locul IV – 8 puncte

1.
În ger şi zloată-
un pui de arici
zgribulit de frig

Lăcătuş Daniel (016 = 8)

18.
Nimeni si steaua –
luminand pe carare
urme prin zloata

Florentina-Loredana Dănilă (024 = 8)

Locul V – 7 puncte

2.
Pitiţi sub zloată,

mugurii de salcie

în explozie

Vasile Moldovan (015 = 7)

12.
Ostenit, pin zloata,
caut un loc de dormit ---
la Piatra Arsa.

Adina Enăchescu (015 = 7)

14.
vreme închisă –
primul ghiocel scoate
capul din zloată

Soriu Nakata (007 = 7)

Locul VI – 6 puncte

11.
Drum plin de zloată –
Un copil făr-un galoş
Sare-ntr-un picior

Dan Norea (006 = 6)

Locul VII – 5 puncte

10.
Strada pustie-
păşind desculţ prin zloată
plodul de ţigan

Henriette Berge (005 = 5)

16.
O turturica
zgribulita in zloata,
picaturi pe geam

Magdalena Dale (013 = 5)

21.
dimineaţă cu zloată –
sub un copac uscat
cerşetorul mort

Ion Untaru (005 = 5)

Locul VIII – 4 puncte

3.
Lacrimi şi sânge...

Printr-un ochi de pãdure:

Zloatã umanã

MariA (012 = 4)

28.
Vânt, ploi şi zloată
Pe zăpada murdară
Pierdut un pantof

Tincuţa Horonceanu Bernevic (012 = 4)

32.
Zloată peste tot -

sărutul de adio

cu un ghiocel

Doru Emanuel Iconar
(004 = 4)

34.
Ploua si ninge-
Cu ghiocei sub haina
indragostitul.

Vali Iancu (004 = 4)

38.
Astăzi şi zloată-

Vreme tocmai bună
Pentru scris haiku

Dan Florică (012 = 4)

Locul IX – 3 puncte

7.
Răgaz de respir -

Târşiţi şoşoni ascultă

Tăcerea zloatei

Doina Bogdan Wurm (011 = 3)

19.
Vineri, spre moara,
Urca, cu greu, un car plin –
Plavani prin zloata .

Irina Avramescu (011 = 3)

26.
rulând prin zloată,

luna abia se vede-

singurătate


anisoara iordache (003 = 3)

30.
Cămin de bătrâni –
ce zloată în suflete;
lipsuri cât carul.

Cristina Pricop (003 = 3)

36.
În parcul pustiu
sub zloata îngheţată
geme un scrânciob.

Gabriela Marcian (011 = 3)

40.
Spre moara veche -
Prin zloata carele pline
Vrabii pe urme.

Adriana C. Iacob (003 = 3)

Locul X – 2 puncte

13.
Vis si trezie
Namiezi intunecate -
Sfichiuie zloata.

Mariana Tănase (002 = 2)

15.
E zloată afară ;

Soarele şi-a pus bocanci

S-alerge pe străzi .

Andreea Neagu (002 = 2)

Locul XI – 1 punct

4.
crengi inghetate
in caderea zloatei reci
calator hoinar

Monica Trif

6.
cu toata zloata
ziua celor ce iubesc
se apropie

Mircea Teculescu

20.
fara sanie
departe de zloata-n frig
copilul orfan

Rafila Radu

24.
E lapoviţă-
de la geam doar umbrele
Oameni nu se văd

Jules Cohn Botea

27.
În UE nu-s zloţi –
doar înteţiri de zloată,
din Lodz spre români.

Eugen Pricop

31.
Oameni si case
ingenunchiati de zloata -
nicio scapare

Laura Coman

Niciun punct

8.
Lasã durerea
sã reverse-n afarã,
lacrimi pe zloatã.

Sorin Zaha

23.
Văzduhu-i umed,
Îngheaţă noaptea-n zloată,
Străzile mustesc.

Negoiţă Carmen

35.
ziua cu zloata
cand ma uit pe fereastra
zambeste urat

Ioan Marinescu

39.
Afara zloata.
moartea bunicului meu
totusi, cu urme.

Mihaela Băbuşanu Amalanci


miercuri, 20 februarie 2008

CONCURS DE COMENTARII

Mă bucur todeauna cînd găsesc colaboratori care îşi asumă să preia o iniţiativă şi să susţină un proiect pînă ce devine realitate. O realitate care devine în acest fel grija lor şi căreia i se dedică pentru a o păstra vie. Nu mulţi sînt dispuşi să facă lucruri care să-i ajute şi să-i atragă şi pe alţii. Să fie cei care organizează şi dau viaţă unei comunităţi prin pregătirea şi susţinerea evenimentelor care-i adună şi-i stimulează să fie împreună pe toţi. Nu mulţi sînt dispuşi să facă acest lucru cheltuindu-şi timpul şi energia, făcînd-o însă mereu cu aceeaşi competenţă şi bunăvoinţă.

M-a bucurat foarte mult că Valeria Tamaş nu doar a propus, ci, susţinută la început de mine, a şi reuşit să iniţieze un concurs săptămînal pe care îl continuă cu brio pe grupul yahoo ROMANIAN HAIKU. Odată cu această acţiune, site-ul s-a însufleţit şi, în cele 13 săptămîni au venit 12 membri noi, iar numărul mesajelor a crescut la o medie care se apropie de 150 pe lună. Dovadă că lucrurile merg bine şi au succes.

Pe 26 noiembrie 2007, Maria Tirenescu, deja expertă în a face bloguri (are pînă acum 9 personale, în afară de cele în colaborare), a preluat răspunderea de a continua seria blogurilor sezonale şi de atunci susţine Iarna în România fără nici o dificultate.

La puţin timp după ce, în noiembrie, s-a înscris pe grup, Flavia Muntean mi-a propus să facem şi un forum. Nu prea-mi surîdea să mă înham la încă o corvoadă şi atunci, în două zile, l-a făcut ea singură şi l-a numit la portiţă. Activitatea este acolo încă în faşă şi, în ciuda faptului că am încercat să o înviorăm aducînd, din vechea bibliotecă a..., o serie de texte despre poezia niponă şi lansînd, începînd cu valorile estetice, un dicţionar de termeni specifici poeziei japoneze, nu prea se clinteşte.

De aceea, ne-am hotărît să facem pe forum un nou concurs care mi se pare imperios necesar – CONCURSUL DE COMENTARII. Condiţiile tehnice specifice platformei permit o corespondenţă internă ascunsă pentru a primi texte şi a le afişa doar atunci cînd e necesar pentru a fi vizualizate şi votate, fără numele autorilor. Despre nevoia unui asemenea concurs pentru a stimula pe cei care au aptitudini şi doresc să se exerseze în comentarea poemelor puteţi citi chiar pe forum.

Sper să-l putem lansa la 1 aprilie, odată cu împlinirea unui an de la începutul concursului KUKAI. Pînă atunci însă, cîteva săptămîni, ca să testăm ceea ce s-ar putea întîmpla şi să avem informaţiile necesare pentru formularea unui bun regulament, vom desfăşura un concurs pilot. Dar tot ceea ce vreţi să ştiţi poate fi aflat în amănunt la acest link:

http://laportita.myforum.ro/concursuri-vf3.html



marți, 19 februarie 2008

Erezii în haiku

Un alt eseu al Manuelei Miga în care se aduce o altă lumină în chestiuni care păreau de mult şi defintiv tranşate. Spiritul polemic, recursul la sursele originare, dorinţa constantă de a depăşi suprafaţa pentru a atinge esenţele caracterizează discursul încercărilor sale. Rîndurile de faţă vin cum nu se poate mai bine în acest moment în care pregătim lansarea unui concurs de comentarii.

*

Manuela Miga

În cele ce urmează îmi propun să comentez, nuanţându-le, două postulate fundamentale ale haiku-ului, înţelese, adesea, unilateral, restrictiv: natura ca subiect predilect al haiku-ului şi momentul haiku, definit ca exprimare a ceea ce se percepe într-o clipă, sau, mai generos, microrevelaţia tradusă prin „aha!”

În treacăt fie zis, nu cred nici că haiku-ul este, aşa cum se spune adesea în ultima vreme, un poem rostit dintr-o unică răsuflare; doar dacă acea răsuflare ar cuprinde cei 3 timpi ai respiraţiei complecte în 4 măsuri: un vers (kigo)/două versuri (inspiraţie), kireji (apnee), două versuri/un vers (kigo) (expiraţie) - o măsură/două măsuri, o măsură, două măsuri/o măsură.

Nu mă voi opri asupra unor erezii comune cum ar fi „Bashō – sfântul haiku-ului”, textele numite astfel fiind strofe extrase din jurnalele de călătorie sau din haikai no renga, ori semierezia haiku = tristih (în mod tradiţional se scria pe o singură coloană verticală, adevărata demarcaţie fiind kireji, cezură marcată printr-un cuvânt –ji – spre deosebire de cezura din tanka - kire), haiku = poezie de formă fixă cuprinzând 17 silabe, fix fiind doar numărul de onji (semnul sunetului); onji - ideograme kanji sau semne fonetice hiragana, acestea din urmă notând şi sunete independente, consoane ori vocale – sunt, deci, altceva decât silabele. Despre poezia de formă fixă se poate vorbi, prin comparaţie, în literatura în care forma fixă a versului este doar una din variantele posibile, ca în literatura occidentală, dar principalele genuri poetice japoneze - sedoka, katauta, waka şi choka - sunt doar diferite combinaţii de versuri de 5 şi 7 onji.

Voi încerca să dovedesc că, în haiku-ul clasic, elementele naturii şi cuvintele sezonale sunt (şi) simboluri ale naturii interioare, că anotimpurile sunt (şi) anotimpuri ale sufletului sau/şi ale spiritului. Dacă prin natură am înţelege doar natură, aceasta ar implica doar o lectură „leneşă”, „săracă”, superficială, doar în registrul orizontal. Când prin natură înţelegem numai natura exterioară, arătăm cu degetul numai vârful (minuscul al) aisbergului, neglijând partea de sub oglinda apei/conştiinţei, unde cele cinci simţuri comune nu pot pătrunde. Haiku-ul clasic ideal este compus în acea zonă a conştiinţei în care s-a realizat starea de non-dualitate, în care s-a depăşit ruptura subiect-obiect, sacru-profan, în care frântura de hologramă care suntem fiecare dintre noi realizează întregul. Transcrierea acestei realităţi se face prin simboluri plurivalente, funcţionând în ambele lumi.

Când Bashō scrie:

ce linişte! –
ţârâitul greierelui
străbate stânca

nu avem de-a face cu plata descriere a unei insecte superdotate ce reuşeşte performanţa de a perfora piatra, ci cu o anume calitate a liniştii interioare, căci, să nu uităm, Bashō a fost discipol al unui călugăr zen. Ōoka Makoto, în „The Poetry and Poetics of Ancient Japan”, comentând acest haiku, afirmă că el descrie spaţiul interior de dincolo de categoriile raţionale la care se ajunge prin meditaţie. Mai concret, Bashō redă experimentarea stării de linişte obţinute în meditaţia cu mantra, meditaţie în timpul căreia îşi aude energia amplificându-se. Această interpretare a haiku-ului este tulburătoare, dar încă mai tulburătoare poate fi decriptarea dialogului poetic dintre două interiorităţi. Călugăr zen, poet şi caligraf a cărui puritate o întrece pe cea a jadului, Ryōkan a scris un haiku cu câteva zile înainte de a muri, în anul 1831. Traducerea lui ar putea fi:

când cu faţa în jos
când cu faţa în sus –
frunzele toamnei cad

Desenând un cap de mort, a mai scris:

venind bătând
şi plecând lovind –
o noapte întreagă

Teishin, tânără călugăriţă care-l îngrijea şi de care-l lega o profundă afecţiune, poetă şi ea, viitoare autoare a unei cărţi ce cuprinde poeme ale lui Ryōkan şi poeme schimbate între ei („Hachisu no tsuyu” - Roua lotusului, 1835), i-a răspuns:

par că vin
par că se reîntorc –
valurile din larg

„Ceea ce spui e claritatea însăşi” a murmurat Ryōkan (acestea sunt şi cuvintele cu care se sfârşeşte cartea lui Teishin). Oare despre frunze şi valuri să-şi fi vorbit ei în acele clipe ? Chiar putem crede că natura, în simpla ei realitate obiectivă, lineară, va fi fost subiectul celor două haiku-uri?

Mai degrabă înţelegem că Ryōkan, folosind ca simbol al morţii anotimpul toamnei şi căderea frunzelor s-a identificat cu ele. Iată, zilele mele se sfârşesc, spunea el, vrând şi nevrând, mor, cu faptele mele bune şi rele, când întorcându-mă spre viaţă, când spre Cel care rămâne. Sunt doar o frunză printre frunze în acest anotimp al morţii. Nu, îi răspunde ea, greşeşti, nu trebuie să te identifici cu efemerele frunze, ci cu veşnicia copacului care, an de an, viaţă după viaţă, prin adâncile sale rădăcini, este izvorul lor. Eşti etern asemeni oceanului, şi în centrul său te vei reîntoarce pentru a rămâne. Ceea ce vezi acum este doar suprafaţa lui, sunt doar valurile şi părelnica lor mişcare. Viaţa şi moartea, a veni (lovind cu picioarele pântecul mamei) şi a pleca (sprijinit în baston), într-o stare obscură a conştiinţei, în care confuziile şi erorile domină, ca în întunericul nopţii, oricât de diferite par, sunt una, căci sunt relative, indistincte, de nedespărţit.

Pentru poetul clasic, realitatea aparenţelor, imaginea lor fotografică n-ar fi putut să fie decât neinteresantă, insipidă şi lipsită de valoare, dar această optică nu se aplică şi poetului modern. Sloganurile lui Shiki o afirmă în mod indubitabil: „înapoi la Buson” trimitea spre obiectivitate, ( Bashō era perceput ca subiectivist, iar poemele sale ca fiind, în majoritatea lor, proaste), „shasei” îndemna la copierea vieţii, „shajitsu” la introducerea actualului în haiku. Începând din 1910 şi culminând cu 1930, aşa-numita reformă a haiku-ului a încercat asimilarea (superficială a) impresionismului şi naturalismului francez, promovând, sub denumirea de haiku, o nouă formă de poezie în proză în manieră occidentală, dominată de intelectualism şi subiecte citadine. Aprecierile anterioare sunt extrase din articolul lui Inagaki Naoki, profesor la Universitatea din Kyōtō, „Modernisme européen et réforme du haiku dans les années 1930”.

Haiku-ul practicat în prezent în afara Japoniei este în mod firesc subordonat concepţiei moderne despre lume ca tinzând la „dezvoltarea unei culturi a flash-ului, a clip-ului, a instantaneului şi a provizoriului” după cum afirmă Alain Kerven în eseul „Malgré le givre”, Folle Avoine, 1987. În general, spaţiul cu cei trei vectori ai săi este limitat la punct, iar clipa, cândva dublată de eternitate, este redusă la secunda muritoare care abia de lasă în trecerea ei vreo urmă. Citez din cugetările despre haiku ale lui Robert Spiess: „Momentul haiku ar trebui experimentat nu din afara eului nostru, ci din interiorul nimicniciei noastre.” Ca bun occidental, el pune un verb la optativ condiţional şi o conjuncţie adversativă între interior şi exterior. Jean Sarocchi, profesor de literatură modernă, în eseul său „Traduire le haiku” din 1999, îşi propune să dărâme câţiva idoli: ... „acest mic poem nu este întotdeauna (este adesea?) ceea ce am vrea să fie, un instantaneu, un dar graţios al circumstanţei.” Această eroare pe care Blyth o încurajează este declarată de Roland Barthes în formule inspirate: haiku, tăietură fără ecou, eveniment scurt care-şi găseşte dintr-o lovitură forma lui bruscă. Adevărul este că haiku-ul face adesea obiectul unei orfevrării maniace, opinează Georges Bonneau în „Le problème de la poésie japonaise”, părere împărţită şi de niponologul René Sieffert care aminteşte grija meticuloasă cu care Bashō îşi retuşa versurile. Să pomenim doar celebrul „furu ike ya” (vechiul eleşteu) care a fost, printre altele, „flori galbene”...

În altă ordine de idei, citez încă o consideraţie despre haiku a lui Robert Spiess: „Adevăraţii poeţi de haiku nu cred că există un conflict între valorile poemelor tradiţionale şi propria lor dorinţă de libertate în creaţie, deoarece înţelegerea valorilor haiku-ului tradiţional şi dorinţa de libertate în creaţie coincid sau se completează una pe alta.” Se poate susţine în mod rezonabil că valorile haiku-ului tradiţional pot fi realmente înţelese doar de către cunoscătorii de cultură şi limbă japoneză veche, care sunt şi autori de haiku ( pentru a resimţi nevoia de libertate în creaţie). Cum această specie e ameţitor de rară, pare greu de apreciat modul în care ei văd raportul tradiţie/inovaţie, sau în ce măsură canoanele clasice se pot combina cu gustul modern pentru lipsa regulilor. Sigur este că reformistul Yamaguchi Seishi continuă să considere kigo-ul ca fiind obligatoriu. În 1935 el a scris un haiku devenit celebru:

buruienile verii –
roata locomotivei se apropie
se opreşte

Kigo-ului „buruienile verii” îi corespunde conotaţia de vitalitate, deoarece în vara japoneză, extrem de caldă şi umedă, vegetaţia spontană creşte abundent. Tradiţionalul kigo este asociat aici pentru prima dată cu un obiect al tehnicii moderne, care se opreşte timid şi respectuos în faţa lor. Noul sens asociat kigo-ului face să rezoneze sensurile din haiku-urile în care a fost folosit anterior şi polifonia este cu atât mai bogată cu cât cultura cititorului e mai bogată. Pariez că, într-un eventual haiku scris peste câteva secole, locomotiva sau vreo farfurie zburătoare vor continua - în mod natural - să atârne mai puţin în balanţă decât umilele buruieni în faţa cărora, sper, vor continua să se oprească.

duminică, 17 februarie 2008

Bashō, ultimul înţelept al haikai-ului (III)




Ultima parte a eseului Manuelei Miga, o admirabilă expunere a contribuţiei lui Bashō la evoluţia poeziei nipone, dar şi a felului în care principiile estetice funcţionează în poezia sa.

*

În alt haikai, folosind tehnica sa preferată de juxtapunere a două imagini diferite, el pare a indica drumul său în viaţă, opţiunea de a trăi fără a se procupe de viaţa materială (opinia lui Ueda Makoto). Poate atât rămâne în grădina sa interioară după călătoriile care au fost alese ca mod de viaţă (alegere făcută de Saigyō, Sōgi şi alţi poeţi de dinaintea sa): parfumul perfecţiunii spirituale îndelung căutate şi rămăşiţele unor încălţări nefolositoare, căci prea îndelung folosite pe drumul de ţărână al vieţii, atunci când alt drum, fără întoarcere, îşi face auzită chemarea:

parfum de crizanteme –
în grădină
talpa uzată a sandalelor

„Bătrânul” a încercat să aparţină ambelor lumi, fiind cu un picior în lumea iluzorie a esteticului şi cu altul în cea spirituală căutată prin intermediul valorilor estetice. Fūga no makoto este considerat a fi principiul suprem al poeziei (makoto semnificând sinceritate, ma fiind adevăr, lipsă a minciunii, falsităţii, integritate morală, rectitudine, termen derivat din termenul chinez ch’eng, considerat de către Chung Yung a fi Cale a Cerului pentru fiinţele umane). Pentru Bashō fūga no makoto e relaţionat în mod direct cu fueki ryūko, fueki desemnând eternitatea „acel aspect al poeziei care nu este influenţat de schimbările stilului poetic determinat de modă”, ryūko fiind „acel aspect al poeziei ce caută reînnoirea şi schimbarea care constituie o lege a naturii”, echilibrul dintre tradiţie şi inovaţie fiind astfel garantat. Deşi toate se schimbă (subiectele, exprimarea estetică), adevărurile fundamentale ale naturii şi vieţii omului nu se schimbă şi poezia care se bazează pe ele poate aspira la o eternă valoare artistică (Toshiharu Oseko). În fapt, „ceva se păstrează şi ceva se schimbă” este legea de bază în compunerea poeziei în lanţ, din care urmaşul său, succintul haiku, a putut prelua doar elemente, imagini reprezentând cele două noţiuni. Bashō spunea despre calea haikai, fūga (termen derivat dintr-unul prezent în cea mai veche antologie de poezie chineză, „Calea viselor”, desemnând în literatura japoneză eleganţa poetică, utilizat ca sinonim al stilului lui Bashō, shōfū) că pare a fi superficială, dar e adâncă; pare a fi simplă, dar e dificilă. „Există trei elemente în haikai. Sentimentul său poate fi numit singurătate. Se folosesc farfurii rafinate care conţin o hrană umilă. Efectul total poate fi numit eleganţă. ... Limbajul său poate fi numit nebunie estetică. Limbajul rezidă în neadevăr, dar are datoria de a se armoniza, de a concorda cu adevărul. Aceste trei elemente nu înalţă o persoană umilă, ci pun o persoană elevată într-o poziţie modestă.” (Kuriyama, „Haikaishi”). Evident, maestrul încearcă în mod paradoxal să echilibreze valorile opuse ale elementelor definite ca esenţiale în poezie încă din celebra prefaţă la „Kokinshū” – sentimentul (kokoro), limbajul (kotoba) şi efectul global (sugata). El adaugă: „Avantajul haikai-ului este acela de a face vorbirea vulgară [cuvintele colocviale haigon, de origine chineză, respinse de waka şi renga] justă [ushin, aici în sensul de corectă, acceptată].” Lărgirea sensului conceptului ushin care se referă la tratamentul „standard” al elementelor poeziei are ca scop integrarea mushin-ului, a valorilor respinse. D. T. Suzuki în „Zen şi cultura japoneză”, în capitolul despre poezie, precizează că doar o minte curăţată în întregime de egoism şi un inconştient purificat de ego se pot contopi cu inconştientul cosmic, stările/valorile rezultate fiind acelea de mushin – fără minte/inimă/sentiment, munen – fără gând, meijin – geniu creator. Spre deosebire de waka şi renga, unde idealul poetic pune accentul pe respectarea valorilor tradiţionale găsite mai cu seamă în zona conştientului, haikai înclină balanţa către creativitatea din zona inconştientă. Cei care practică arta poetică a haikai-ului – fūga – poartă numele de lunatic, fūrabo ( fū = vânt , ra = pânză subţire, bo = călugăr) călugăr ce rătăceşte fluturând asemeni unei pânze în bătaia vântului.

Maestrul a practicat ceea ce noi am numi „artă pentru artă”, preluînd de la şcoala „Danrin” cultivarea umorului de dragul umorului, valorizând mai mult esteticul decât eticul, spre deosebire de eruditul, didacticul şi moralistul Teitoku, maestrul şcolii „Teimon”, care considera că scrierea haikai-ul are un scop moral, aidoma celorlalte genuri poetice, militând pentru ceea ce am putea numi „artă pentru religie”. Cultivând virtutea, în acestă lume devenită superficială, spunea el, haikai-ul îi face pe oamenii obişnuiţi, a căror inimă a devenit prea îngustă pentru a mai putea practica genurile tradiţionale de poezie, să scape de cele trei „otrăvuri”: lăcomie, furie şi prostie şi să meargă pe calea legii buddhiste. Către sfârşitul vieţii sale Bashō şi-a modificat concepţia despre poezie. Într-un haibun, proză scurtă în stil haikai, scris cu doi ani înainte de a părăsi lumea de ţărână, Bashō vorbeşte despre hotarârea sa de a renunţa la scris: „ Nu de mult timp am decis să renunţ la poezie şi să-mi închid gura când un sentiment poetic îmi solicită inima şi ceva licăreşte acolo.” „Toate acestea, a spus pe patul de moarte discipolului său Shikō, sunt un păcătos ataşament. Pur şi simplu aş vrea să pot uita haikai-ul.”

Deşi a călătorit însoţit de unul sau altul dintre discipolii săi, unii dintre ei valoroşi ca poeţi, deşi a fost înconjurat de respectul şi admiraţia lor, maestrul s-a simţit singur. Ultimele sale poeme vădesc această solitudine. Tulburat de disputele existente între doi dintre ei, pe 21 septembrie, cu trei săptămâni înainte de moartea sa, Bashō organizează o întâlnire la care se scrie un haikai de 18 strofe, în speranţa de a-i împăca, speranţă evidentă în hokku-ul scris de el. După eşec, scrie un poem cu titlul (nota iniţială) „gând”:

această cale ! –
nimeni nu merge pe ea
seară de toamnă

Comentând acest poem, Toshiharu Oseko scrie: nu este descrierea unei străzi, toamna, ci calea vieţii şi a artei. Deşi a avut mulţi discipoli excelenţi, Bashō s-a simţit singur. Nimeni altcineva nu mergea pe calea lui. Putem spune că, acum, această cale stă sub semnul apusului, al maturităţii împlinite sugerate de anotimpul toamnei, la cumpăna dintre culesul roadelor şi îngheţ, între numărarea fructelor din cămări şi a acelora desenate cu pensula pe hârtie.

Acest „ataşament păcătos”, după terminologia buddhistă, a fost, probabil, un obstacol pe calea desăvârşirii sale religioase, Bashō nereuşind să facă din haikai decât o vocaţie (să preferăm acest sens al termenului michi). Să fie binemeritata şi universala recunoaştere ca „sfânt al haiku-ului”(desigur, el nescriind nici un haiku) şi admiraţia fără rezerve a milioane de iubitori de poezie din toate continentele, acordarea titlului de zeu de către Departamentul shinto, în 1793, şi a titlului de Hion myōjin (zeitate luminoasă a sunetului săriturii [broaştei] ), acordat de curtea imperială în 1806 doar modeste consolări ale celui care, deşi nu era călugăr zen, a trăit viaţa singuratică a unui călugăr itinerant?

După moartea sa, influenţa lui a dispărut repede. Nimeni nu i-a urmat calea. Câţiva discipoli au deschis propriile lor şcoli, fiecare pretinzând că este unicul reprezentant al tradiţiei autentice. În timp, popularizându-se, căzând din nou în frivolitate, haikai-ul a decăzut, trădând arta lui Bashō. Donald Keen scrie: „ nu mai era necesar să etalezi profunzimea sentimentelor nici măcar cunoşterea tradiţiei pentru a tranforma cele 17 silabe într-un comentariu amuzant. ... Maeştrii haikai ai zilei erau conduşi mai degrabă de scopuri comerciale, decât de scopuri educative; cu cât aveau mai mulţi elevi, cu atât mai mare era faima lor de critici.” Liderul poeţilor din perioada Edo, Mizuma Sentoku (1661-1726), elev al lui Kikaku, acesta din urmă fiind unul dintre cei mai cunoscuţi discipoli ai lui Bashō, scria: „Unele dintre hokku-urile lui Bashō sunt bune, dar sunt diluate. ... A fost dincolo de puterea lui să egaleze forţa poeziei lui Kikaku.”

Totuşi, ceva a fost păstrat de şcolile rustice din Mino şi Ise, pânâ când, în 1730, a început mişcarea ce avea ca deviză „înapoi la Bashō”, lucru care nu s-a întâmplat, deoarece valorile medievale care erau izvorul sistemului poetic al maestrului, nu mai prezentau interes, ori fuseseră uitate. Renaşterea haikai-ului, precum şi orientarea lui pe un alt drum s-au petrecut între 1743-1783 şi se datorează lui Yosa Buson, apreciat în epocă mai mult ca pictor, decât ca poet. El afirma, în ciuda admiraţiei pe care o mărturisea, că nu urmează eleganta cale a lui Bashō, ci se ocupă de subiecte lumeşti, schimbându-şi stilul de la o zi la alta, conform unei concepţii individualiste, comună poeţilor moderni occidentali. Se mulţumea să portretizeze în mod obiectiv o scenă (shasei), să încerce forme neconvenţionale în „stil liber” rupând tradiţia alternanţei de 5/7 silabe şi producând „poeme chineze scrise în japoneză”.

Către sfârşitul secolului XIX, Masaoka Shiki a negat haikai-ului dreptul la existenţă literară, pretinzând că, fiind o operă colectivă, nu are autor şi că este lipsită de coerenţă. Amuzant e că Shiki a compus câteva kasen renga respectând rigorile genului. El a scris câteva lucrări menite să-l demoleze pe Bashō, căruia îi reproşa lipsa de imaginaţie, subiectivitatea (de fapt cercetarea lumii interioare), precum şi, nu în ultimul rând, adoraţia necondiţionată de care se bucura (şi) în rândul celor care nu-i cunoşteau, nu-i înţelegeau realmente poezia. Masaoka Shiki a conferit hokku-ului totala independenţă şi statutul de nou gen poetic – haiku (termen compus din haikai no ku, strofă de haikai, ku desemnând poezie/strofă dintr-un poem în lanţ, spre deosebire de ka – din tanka, poezie scurtă, ori waka, poezie japoneză, aceasta din urmă înglobând iniţial mai multe genuri poetice – ce defineşte poemul „întreg”). Principiul estetic pe care Shiki îl impune, shasei, cere o descriere obiectivă a naturii bazată pe observarea realistă, dar îngăduie şi exprimarea spontană a emoţiei poetului (ideia din urmă l-ar fi scandalizat pe Teitoku şi nu numai pe el). Reformator de profesie, Shiki nu a neglijat nici milenara waka. În 1989 a publicat textul polemic intitulat „Scrisoare către autorii de waka” în care, dărâmând valorile fundamentale ale poeziei de până la el „poetul Ki no Tsurazuki nu are nici o valoare”, „Kokinshū e îngrozitoare” – propunea reformarea genului. Influenţat puternic de estetica occidentală, de curente ca naturalismul, impresionismul, în special de conceptul aristotelic mimesis, şi dorind să modernizeze poezia japoneză, el avea să prefere filosofului Bashō pe pictorul Buson, limbajului simbolic, singurul demn de poezie, limbajul plat, fotografic. În 1899 publică „Haijin Buson” în care propune ca model stilul acestuia bazat pe „obiectivitate picturală”, „frumuseţe activă”, descriere, în ultimă instanţă. Ghinionul nostru...

Bibliografie

Janine Beichman – Masaoka Shiki, Kodansha International, 1986

Robert H. Brower şi Earl Miner – Japanese Court Poetry, Standford University Press, 1961

CHENG Wing fun & Hervé Collet – Bashō à Kyoto rêvant de Kyoto, Moundarren, 1991

Cheryl Crowley – Putting Makoto into Practice. Onitsura’s Hitorigoto, Monumenta Nipponica, vol. 50, no. 1, spring 1995.

Dennis Hirota – Wind in the Pines. Classic Writings of the Way of Tea as a Buddhist Path, Asian Humanities Press, Fremont, 1995

Japon pluriel 3. Actes du troisième colloque de la Société française des études japonaises. Éditions Philippe Picquier, 1999

Donald Keene – World Within Walls, Charles E. Tuttle Company, Tokyo, 1978

James J. Y. Liu – The Art of Poetry, The University of Chicago Press, Chicago, 1970

Earl Miner Japanese Linked Poetry, Princeton University Press, 1979

Earl Miner Naming Properties: Nominal Reference in Travel Writings by Bashō and Sora, Johnson and Boswell, The University of Michigan Press, 1996

Toshiharu Oseko – Bashō’s Haiku, Tokyō, 1990

Peipei Qiu Poetics of the Natural: A Study of the Taoist influence on Bashō, The Japan Foundation Newsletter, Vol. XXI, no. 3

Haruo Shirane – Matsuo Bashō and the Poetics of Scent, Harvard Journal of Asiatic Study, Cambridge, Vol. 52, number 1, 1992

Makoto UedaMatsuo Bashō, Kodansha International, 1982

Makoto Ueda Literary and Art Theories in Japan, Center for Japanese Studies, The University of Michigan, 1991

vineri, 15 februarie 2008

Bashō, ultimul înţelept al haikai-ului (II)

Continuăm eseul Manuelei Miga în care prezentarea celui mai valoros poet de haikai japonez ne familiarizează cu cîteva dintre conceptele cheie ale poeziei nipone.

*




Printre valorile estetice, sabi, devenit ideal estetic în perioada maturităţii poetului, după 40 de ani, este menţionat cel mai adesea. Derivat din sabishi al cărui sens primar este acela de singurătate, sentiment de lipsă resimţit dureros, în accepţiunea lui Bashō sabi implică o abordare lipsită de conotaţii emoţionale. Predecesorii săi, Shunzei, Saigyō (pentru care avea o mare admiraţie, ca şi pentru Sōgi) şi alţii, au creat o atmosferă de melancolie lirică asociată cu o natură monocromă, ofilită. Konishi Jin’ichi, în ”Image and Ambiguity”, precizează că, la Bashō, „liniştea” (metaforică, cognitivă, nu doar pur senzorială, spune Miner) defineşte sabi. Dacă strofa cu corbul ar fi fost plină de croncănituri, dacă sunetul făcut de săritura broaştei n-ar fi intensificat liniştea, efectul n-ar fi fost sabi. „Sabi(shimi) şi okashimi sunt oasele haikai-ului”, zicea Bashō, okashimi fiind definit ca o combinaţie dintre un sabi mai afectiv, mai rafinat cu anumite feluri de umor. Iată un poem despre care Bashō a afirmat că deţine sabi:

sub pomii-nmuguriţi
două sentinele
cu capetele lor albe împreună –

Sub albul florilor care izbucnesc cu noua lor viaţă primăvara, departe, probabil, de locul lor natal, de familiile lor, două sentinele copleşite de ani, bărbaţi care îşi împart de o viaţă solitudinea, stau „împreună”. Albul părului lor se contopeşte cu albul florilor, fiind şi ei o parte din peisaj. Singurătatea lor e discretă, lipsită de patetism, sugerată, paradoxal, de adjectivul împreună.

Transformarea emoţiilor personale – negative adesea, cum ar fi supărarea sau tristeţea, în solitudine trăită în mod impersonal – constituie tema unuia dintre cele mai cunoscute poeme ale lui Bashō, scris în timp ce locuia singur într-un templu, la munte:

mâhnitul meu suflet –
fă-l să simtă singurătatea
cucule!

Această pasăre (kigo pentru primăvară) pare să fi reuşit să dizolve negativul sentiment personal resimţit ca ceva chinuitor – inerent vieţii umane cotidiene – şi să-l transforme într-unul neutru, impersonal, în care solitudinea este doar o nuanţă. Singurătatea pe care sabi o conţine provine dintr-o contemplare liniştită; ea nu relevă absenţa cuiva, ci doar atmosfera unei naturi impersonale, „obiective”, în care copacii înfloresc, se scutură, îngheaţă, apoi înfloresc din nou, potrivit sorţii lor şi ciclurilor eterne ale naturii. De altfel, esenţa haikai-ului, regula de bază a poeziei în lanţ este schimbarea, bazată pe trăirea plenară a efemerului predicată de buddhism.

Definit, deşi indefinibil, sabi rămâne o categorie estetică ce-şi păstrează misterul atât de bine, încât se spune că dintre toţi discipoli, doar Jōsō – preot zen, autor al unor poeme în chineză şi profund devotat lui Bashō – a înţeles în mod profund, a moştenit sabi-ul maestrului.

Vorbind despre sabi, nu putem lăsa deoparte un termen estetic înrudit, wabi, cu care, parţial, se suprapune. Exemple timpurii se află în Man’yōshū, precum şi în primele antologii imperiale de waka, cuvântul fiind folosit în general pentru a descrie disperarea iubiţilor despărţiţi. În timp, wabi (wabu = descurajat) evoluează de la conotaţiile negative ale sentimentului exilului similare cu cele sugerate de „tristeţea/patosul lucrurilor” (mono no aware), la conotaţii pozitive ce pot fi aflate în căutările spirituale din pustnicie favorizate de sărăcie şi singurătate, la exaltarea valorilor ascetice şi rustice înnobilate de patina timpului. Amărăciunea sentimentelor lumeşti e înlocuită de compasiune pentru cei încă legaţi de ele. Austeritatea este benefică pentru căutarea spirituală şi refuză mila faţă de sine, lamentaţiile personale, deschizând o cale către trezirea religioasă şi perceperea profunzimii neconceptualizate – yūgen, ce nu poate fi supusă unei analize raţionale, nu poate fi definită, dar e accesibilă experienţei, simţirii omeneşti. Tranziţia către statutul de ideal cultural al lui wabi se datorează lui Teika, apoi lui Sōgi, wabi devenind stilul dominant al ceremoniei ceaiului la Jōō şi Jukō, culminând cu Rikyū. Nu e de prisos să amintim că în timpul ceremoniei ceaiului se compuneau waka şi/sau renga, regulile acesteia din urmă influenţând elaborarea unor principii ale ceremoniei ceaiului. De altfel, „teoria” lui Rikyū este exprimată în waka.

Dacă sabi reflectă o atitudine filosofică în faţa vieţii, un anume mod de a transcende emoţiile primare prin contemplare calmă, shiori, definit ca o stare a minţii aptă să perceapă adânca sugestivitate, ţine şi de tehnica poetică, ambele nuanţând sentimentul de singurătate, de tristeţe. Vorbind despre shiori, poeţii din şcoala lui Bashō se refereau la faptul că un haikai cuprinde mai multe nivele de semnificaţie. Să luăm ca exemplu o strofă a lui Kyoriku, despre care Bashō a afirmat că are calitatea de shiori:

cele zece găluşte
mai mici şi ele –
vântul toamnei

În unele sate de munte, pe marginea drumului, stau vânzători care oferă găluşte călătorilor. Fiind toamnă, atmosfera generală a poemului este tristeţea, dar cauza ei e multiplă, ambiguă. Cine sunt de plâns? Bieţii vânzători care abia îşi mai duc viaţa deoarece călătorii sunt din ce în ce mai rari? Călătorii care sunt împinşi de cine ştie ce nefericiri să bată drumurile într-un anotimp neprielnic? Poate însuşi poetul singuratic al cărui prânz e atât de sărăcăcios? Găluştele par sau chiar sunt mai mici? Un plus de ambiguitate şi universalizare este adus de „şi ele”, urmat de kireji, precum şi de al treilea vers, căruia îi lipseşte verbul, ceea ce face ca imaginea să încremenească într-un timp neprecizat, etern. În acest fel, sentimentul de tristeţe se depersonalizează şi devine universal. Depersonalizarea este realizată din punct de vedere tehnic prin cezură (kireji, în traducere literală cuvânt care taie kire = a tăia, ji = cuvânt) ce desparte/uneşte două unităţi poetice lipsite de personaje, vânzătorii şi rarii călători, micşoraţi până la a fi ascunşi cu totul de vântul rece şi neprietenos al toamnei.

Bashō a cultivat în ultima sa perioadă de creaţie un nou ideal poetic, karumi, definit ca uşor în formă şi structură, precum gesturile unui copil, asemeni impresiei pe care o ai când priveşti „albia unui râu puţin adânc pe fundul căreia distingi clar nisipul”. Noţiunea implică naivitate, simplitate, excluzând ceea ce este sofisticat, dulceag ori sentimental (prea încărcat de emoţie), ori frivol, dar, nicidecum nu presupune evitarea profunzimii, pentru că „doar cel care a mâncat friptură de raţă poate aprecia delicateţea supei de legume” (friptura de raţă fiind considerată o mâncare rafinată, dar grea, pe când supa de legume doar ceva simplu şi uşor de digerat). Karumi este comprat de către D. T. Suzuki cu muzica lui Mozart. Toshiharu Oseko precizează că exprimarea, folosind cuvinte obişnuite, colocviale trebuie să fie lejeră, uşor de înţeles, nu greoaie ori încurcată. Iată un poem despre care maestrul a afirmat că are karumi:

sub copaci
supă, peşte şi legume –
peste tot flori de cireş

Acest hokku face parte din „Shiru-namasu kasen” (kasen-ul „Supă, peşte şi legume”), compus cu alţi doi haijini în 1690. Atât de elogiatele flori, omniprezente în poezia japoneză de mai bine de un mileniu, ajung să plutească în farfuriile unor oameni obişnuiţi, ieşiţi la picnic. Desigur, atmosfera plină de efemeră graţie pe care o implică prezenţa, peste tot, a florilor de cireşi nu este exclusă, dar nuanţa de uşoară ironie e sugerată în mod evident. Noul principiu, spune Donald Keene, nu are legătură cu prescripţiile tehnice, nici cu căutarea efectelor decorative. Karumi e un ideal greu de atins, deoarece maestrul obişnuia să compună versuri excesiv de complexe care cer serioase exegeze pentru a fi înţelese exact, integral. Un poem compus în 1690, pe când Bashō zăcea bolnav la Katada, o localitate de pe malul lacului Biwa, este considerat a fi un bun exemplu pentru karumi:

raţa sălbatică bolnavă
cade în frigul nopţii –
somn în călătorie

Nerostita comparaţie între starea lui şi căderea raţei, despărţirea ei de cârd în timpul călătoriei, precum şi atmosfera întregului poem sunt caracterizate prin simplitate, ca un cântec pe o singură voce. Subiectele ce se potrivesc acestui ideal poetic sunt cele ale vieţii cotidiene, dar poetul înfruntă în mod drastic riscul alunecării în banalitate. Discipolii lui Bashō au fost rezervaţi în adoptarea noului stil, unul dintre motive putând fi acela că un poem criptic sau ambiguu era preferat datorită faptului că permitea interpretări foarte variate, putând fi bănuit de sensuri, de profunzimi sau conexiuni la care autorul nu se gândise. Pentru Haruo Shirane, karumi se referă în mod esenţial la modul de legare a strofelor de haikai no renga în sistemul nioi zuke, pe când Ueda Makoto vede în karumi încercarea lui Bashō de a găsi o cale pe care, rămânând în lumea laică, să păstreze pacea minţii.

a fost şi o noapte
când m-a vizitat un hoţ –
sfârşitul anului

A reuşit să accepte hoţia cu un zâmbet, ca pe o vizită, uita de zăpadă măturând-o?

măturând grădina
uită de zăpadă:
mătura

Să ne amintim că Bashō a spus că un poem se poate naşte din interior, aceasta fiind calea naturală, sau pote fi compus artificial, prin tehnică (Toshiharu Oseko). Poate că această strofă are ca punct de plecare tăcuta comparaţie cu imaginea dintr-o celebră zenga (pictură zen) reprezentându-l pe călugărul Jittoku care a trăit în perioada Tang. Pictura era însoţită de un poem în care, ca şi în câteva din ultimile hokku-uri ale lui Bashō ce au ca subiect o crizantemă albă, se afirmă că nici o urmă de praf nu-i întinează spiritul.

Punerea în pagină a vieţii obişnuite, factor esenţial în haikai, presupune şi umorul şi autoironia. În jurnalul „Amintirile unui schelet expus vremii” Bashō notează:

încă viu
la sfârşitul lungii mele călătorii –
seară de toamnă târzie

INVITAŢIE LA VOT FEBRUARIE 2008

FEBRUARIE 2008 – ETAPA VOTĂRII

Pot vota numai cei care au trimis poeme în concurs.

Toate poemele pe care ni le-aţi trimis sînt listate mai jos fără numele autorilor, putînd fi identificate după număr. Ele vă stau la dispoziţie pentru vot. Această Invitaţie la vot va fi postată şi pe ROMANIAN KUKAI.

INDICAŢII PENTRU VOTARE

Dacă aţi trimis un poem, aveţi dreptul să votaţi exprimîndu-vă preferinţele faţă de poemele trimise.

Nu aveţi dreptul să vă votaţi propriile poeme.

Termenul limită pentru trimiterea voturilor este 21 FEBRUARIE

ora 24.

Exprimarea votului se face astfel: acordaţi fiecărui poem pe care îl preferaţi un număr de puncte între 1 şi 3. Aveţi la dispoziţie 6 puncte pe care le puteţi distribui cum doriţi.

E preferabil să folosiţi pentru mailul vostru următoarea formulă:

TO: soimana@yahoo.com
Subiectul: vot kukai

Conţinutul mesajului:

Nr. 10 - 2 pts.

Nr. 18 - 2 pts.

Nr. 36 - 2 pts.

Icsulescu Igrec

Indiferent cum distribuiţi punctele, numiţi poemul ales cu numărul lui din lista poemelor primite pe care o găsiţi mai jos.

Nu uitaţi să semnaţi votul cu aceeaşi semnătură cu care aţi trimis poemele.

Lista poemelor în ordinea rezultatelor, cu indicarea autorilor va fi postată cel mai tîrziu pe 27 februarie. Ea va fi trimisă tuturor participanţilor.

LISTA POEMELOR

1.

În ger şi zloată-
un pui de arici
zgribulit de frig

2.

Pitiţi sub zloată,
mugurii de salcie

în explozie

3.

Lacrimi şi sânge...
Printr-un ochi de pãdure:

Zloatã umanã

4.

crengi inghetate
in caderea zloatei reci
calator hoinar

5.
Bătrâni în zloată –

privindu-se-n vitrina

de la second hand

6.

cu toata zloata
ziua celor ce iubesc
se apropie

7.

Răgaz de respir -
Târşiţi şoşoni ascultă

Tăcerea zloatei

8.

Lasã durerea
sã reverse-n afarã,
lacrimi pe zloatã.

9.

Singur prin zloatã
Bãtrân la cumpãrãturi-
În plasã vântul.

10.

Strada pustie-
păşind desculţ prin zloată
plodul de ţigan

11.

Drum plin de zloată –
Un copil făr-un galoş
Sare-ntr-un picior

12.

Ostenit, pin zloata,
caut un loc de dormit ---
la Piatra Arsa.

13.

Vis si trezie
Namiezi intunecate -
Sfichiuie zloata.

14.

vreme închisă –
primul ghiocel scoate
capul din zloată

15.

E zloată afară ;
Soarele şi-a pus bocanci

S-alerge pe străzi .

16.

O turturica
zgribulita in zloata,
picaturi pe geam

17.

Mergand prin zloata -
iau trandafirul rosu
pierdut de nuntas

18.

Nimeni si steaua –
luminand pe carare
urme prin zloata

19.

Vineri, spre moara,
Urca, cu greu, un car plin –
Plavani prin zloata .

20.

fara sanie
departe de zloata-n frig
copilul orfan

21.

dimineaţă cu zloată –
sub un copac uscat
cerşetorul mort

22.

Liniştea serii –
ultimul trecător
păşind prin zloată

23.

Văzduhu-i umed,
Îngheaţă noaptea-n zloată,
Străzile mustesc.

24.

E lapoviţă-
de la geam doar umbrele
Oameni nu se văd

25.

(poemul 20 a fost trimis
de două ori, am lăsat locul gol
pentru a păstra ordinea )

26.

rulând prin zloată,
luna abia se vede-

singurătate

27.

În UE nu-s zloţi –
doar înteţiri de zloată,
din Lodz spre români.

28.

Vânt, ploi şi zloată
Pe zăpada murdară
Pierdut un pantof

29.

Zloata de pe drum
păstrează pentr-o clipă
urma unei sănii.

30.

Cămin de bătrâni –
ce zloată în suflete;
lipsuri cât carul.

31.

Oameni si case
ingenunchiati de zloata -
nicio scapare

32.

Zloată peste tot -
sărutul de adio

cu un ghiocel

33.

In plina zloata
un boschetar si-un caine-
Peste drum Fast Food.

34.

Ploua si ninge-
Cu ghiocei sub haina
indragostitul.

35.

ziua cu zloata
cand ma uit pe fereastra
zambeste urat

36.

În parcul pustiu
sub zloata îngheţată
geme un scrânciob.

37.

Înfruntând zloata,
Cu ghiocei în mână
Către cimitir.

38.

Astăzi şi zloată-
Vreme tocmai bună

Pentru scris haiku

39.

Afara zloata.
moartea bunicului meu
totusi, cu urme.

40.

Spre moara veche -
Prin zloata carele pline
Vrabii pe urme.

41.

pe umerii slabi,
desaga tot mai grea -
batran, prin zloata...