Peştele înecat în apă şi spiritul critic (III)

Aceasta este ultima parte a eseului lui Şerban Codrin care se ocupă de pleonasm ca repetarea inutilă a aceloraşi sensuri şi sărăcire a volumului de informaţie virtual dintr-un haiku.

*

În schimb, apar situaţii cu două cuvinte sezonale, care nu alcătuiesc un pleonasm:

ridicând crusta
spartă a greierului mort –
tunet în cer (Şerban Codrin)

lupi în viscol –
zăpada acoperă
golul urmelor (Dumitru Ifrim)

crizanteme –
zăpada din cimitir
atât de albă(Ioan Găbudean)

În ultimul text se observă o indecizie sezonală, ceea ce nu-i recomandabil, dar realitatea poeziei îşi însuşeşte pur şi simplu realitatea observaţiei, aşa că admitem viziunea poetului. Apar poeme, unde incompatibilitatea pleonastică se transformă în paradox, pentru că repetiţia nu se referă la anotimp:

ferma de iarnă –
în vasul de porţelan
cântec de greier (Clelia Ifrim);

iarna de-afară –
fereastra mamei plină
de violete (Vali Iancu)

Pleonasmul sezonal de tip numele anotimpului - semn sezonal al aceluiaşi anotimp apare atunci când atenţia autorului nu este îndreptată spre sensul (sugerat) al poemului, ci numai spre construcţia celor 17 silabe, pierzând, aşadar, din vedere esenţialul. Exagerarea notaţiei sezonale duce la o situaţie ilară într-un astfel de poem scurt, anulând bogăţia sugestiilor prin repetiţii verbale inutile:

funii de ceapă –
toamnă-nlăcrimată
spânzură-n streşini,

Unde „funii de ceapă”, „toamnă-nlăcrimată” ocupă spaţiul sezonal într-o asemenea măsură, încât rămâne prea puţin loc pentru restul semnificat. Spre deosebire, iată un alt text:

apus de soare –
daliile zugrăvind
spatele casei(Utta Siegrid König)

Aici, autoarea recurge la un singur cuvânt sezonal, „dalia”, nimic altceva netulburând discursul liric. Economia de mijloace permite altor elemente (loc, timp, subiect, eternitate, efemeritate, mu-shin) să se manifeste liber, până la nivelul unui haiku reuşit.

O situaţie oarecum specială întâlnim în cazul semnului sezonal „luna”, care, în tradiţia poeziei nipone indică teama, fapt cu totul nerelevant, aşadar insensibil, în poezia românească, unde „luna” poate sugera orice anotimp. În astfel de situaţii nu poate fi vorba de pleonasme, ci, în cazul cel mai fericit, de două cuvinte sezonale:

primăvara:
de-atâta galben –
nici luna n-o vezi
în lanul de rapiţă (Ioan Găbudean)

vara:
beznă –
ţârâitul greierilor
acoperă luna (Constantin Abăluţă)

toamna:
o crizantemă –
prin golul porţii luna
frântă în două(David Alexandru)

iarna:
sfârşitul nopţii –
luna captivă
între doi ţurţuri(Elena Manta Ciubotariu)

În orice caz, frecvenţa pleonasmului în universul haiku este nu numai stânjenitoare, ci şi un motiv pentru toţi practicanţii, fie poeţi recunoscuţi, fie simpli amatori, de a medita în profunzime, când aleg elementele constitutive ale poemului, mai cu seamă, în secţiunea dedicată cuvântului sezonal, ceea ce se dovedeşte, iată, o armă cu două tăişuri. Nu-i nimic, cu atenţie, orice eroare se corectează, iar în situaţii extreme, se renunţă la textele prea bolnave, oricum, nu se selectează, pentru a le elibera în lume cu defecte.

Ceea ce reprezintă un mare handicap în lumea poeţilor de haiku este acuta lipsă a spiritului critic. Orgoliile unora şi ale altora capătă uneori, forme patologice, de vindecat de către un altfel de specialist decât criticul literar.