Oraşul nostru natal, Fukushima

Ana-Maria Trandafir a postat pe Facebook următoarele:

Am tradus, la cererea domnului Taro Aizu, textul pe care l-a scris despre oraşul său natal. El m-a rugat să găsesc un mijloc de a face textul cunoscut publicului român. Dacă ştiţi unde îl putem publica (online sau într-o revistă) vă rog să mă ajutaţi.
Orice sugestie de îmbunătăţire a traducerii este şi ea binevenită.

* * *

Oraşul nostru natal, Fukushima

http://blogs.yahoo.co.jp/lovelyearth_mont/folder/979128.html

Aizu TARO, originar din Fukushima, a scris acest text despre oraşul său natal. În parte narativ, în parte poetic, punctat de scurte poeme, acesta traduce foarte bine sentimentul de durere al japonezilor, navigând între dezordinea cauzată de catastrofa nucleară şi iubirea faţă de ţara lor.

Oraşul nostru natal, Fukushima

1

În fiecare vară, majoritatea japonezilor se întorc în oraşul lor natal pentru a se ruga la mormintele strămoşilor lor. Această tradiţie budistă se numeşte "Obon(お盆)" în japoneză. În spiritul acestei tradiţii, m-am întors vara trecută în oraşul meu natal, Fukushima, pentru a mă ruga pentru părinţii mei decedaţi. Dar de data aceasta, în 2011, am ezitat să revin, din cauza contaminării cauzate de scurgerea de la centrala nucleară de la Fukushima. Oraşul meu natal a devenit prea periculos din 11 martie 2011. Vântul a dispersat cesiumul de la centrală în întreaga prefectură.

Cesiumul se spune că poate cauza în viitor cancer copiilor şi bebeluşilor. După ce am ezitat câteva zile, am decis să revin, în ciuda acestui lucru, pentru că sunt, cred, prea bătrân pentru a dezvolta un cancer din cauza radioactivităţii.

În august am plecat într-acolo cu autobuzul. Când am coborât, câmpiile Fukushimei se întindeau cât vedeai cu ochii.

Nu pot crede
că au fost contaminate,
de vântul cu cesium.
Stau în faţa acestor câmpuri de orez
verzi, verzi, strălucitoare.

2

Stăteam la fratele meu şi, a doua zi, am făcut o plimbare cu nepoţii mei. Unul dintre ei a spus: "O, am uitat să îmi iau dozimetrul!" S-a întors imediat în casă şi l-a adus. Copii din Fukushima îşi pun întotdeauna dozimetrele în jurul gâtului când ies din casă, pentru ca profesorii lor să poată verifica nivelul de radiaţii la care au fost expuşi.

Am făcut o plimbare în parcul de lângă râu.

Copiii îşi atârnă
dozimetrele în jurul gâtului
chiar şi când joacă
leapşa cu mine
în parcul înverzit.

Dar nu mai erau alţi copii care să se joace în parc, în afară de nepoţii mei. Poate că ceilalţi se jucau jocurile lor electronice sau se uitau la televizor, la ei acasă, pentru a evita vântul încărcat de cesium. Profesorii de la şcoală i-au învăţat să se joace cât mai mult timp posibil în case.

3

Într-o după-amiază a început dintr-odată să plouă. Prinsă de ploaie, pisica noastră a fugit în casa fratelui meu şi s-a aşezat sub streaşină.

Pisica noastră
ignoră faptul
că linge
ploaie cu cesium
de pe blana udă.

4

Mulţi dintre locuitorii care aveau casele în apropierea centralei s-au refugiat după scurgerile radioactive. Părinţii tineri, care au copii sau bebeluşi, au căutat refugiu cât mai departe. Au mai rămas doar persoanele în vârstă.

Chiar dacă locuitorii
vor să se refugieze,
nu au unde să meargă,
nici muncă, nici casă
decât în Fukushima.

5

În special ţăranii în vârstă din apropierea centralei, chiar şi cei mai bogaţi, nu au vrut să îşi caute refugiu în altă parte. Ei nu vor nici să înveţe un nou dialect, nici obiceiuri noi, nici să se despartă de vecini si de prieteni. Ei au rămas în oraşul lor natal pentru a-şi trăi ultimii ani în linişte.

Chiar dacă funcţionarii le spun
"Fugiţi din satul vostru! "
bătrânii ţărani refuză
pentru că doresc să rămână, liniştiţi
acolo unde s-au născut, în Fukushima.

Bătrânii ţărani
asemeni copacilor
au rădăcini puternice
înfipte adânc în pământul
Fukushimei.

Peste tot în Fukushima,
bătrânii ţărani
vor să revină
în adevărata lor ţară natală:
Pământul însuşi.

Pământul
este locul de odihnă întunecos
unde ei renasc
în viitor:
următoarele lor etape.

6

Într-o seară stăteam împreună în sufragerie şi ne uitam la un meci de fotbal, la televizor. Şi soţia fratelui meu mi-a curăţat o piersică.

Mănânc
piersica roz.
e delicioasă,
dar o urmă de cesiu
mi-a intrat în corp.

Nu îl pot vedea, cesiumul,
nici auzi,
nici simţi,
este un invizibil
duşman.

Şi totuşi, ca să fiu sincer, nu sunt sigur că această urmă de cesiu este duşmanul meu. Specialiştii spun că el este bun pentru sănătate, atât timp cât este doar o urmă. Alţii spun că este foarte periculos. Eu nu ştiu cine spune adevărul. Ca să fim exacţi, nici specialiştii nu cunosc adevărul. În viitor voi afla dacă cesiumul ne-a făcut bine au rău. Totuşi, acum vreau să ştiu dacă, în viitor, voi face cancer.

Aceasta este neliniştea comună
care erodează spiritul
multor locuitori
de lângă centrala nucleară
de la Fukushima.

Eu nu îmi pot cunoaşte viitorul. Dumnezeu îl cunoaşte. Şi dacă nu ar fi Dumnezeu, nici un om nu îl poate cunoaşte, din universul cel vast.

O urmă de cesium
există tăcută
fără miros,
fără gust,
în tăinuitele celule.

7

Seara târziu am discutat cu fratele meu despre contaminarea radioactivă. Ce mi-a povestit el despre un ţăran lăptar a fost un mare şoc pentru mine. Am examinat detaliile, citind multe articole despre acest om, în reviste şi ziare. Le rezum aici.

Un ţăran lăptar trăia
într-un mic sat în apropierea centralei nucleare
de la Fukushima, împreună cu soţia sa filipineză
şi cu cei doi fii. Familia sa era foarte fericită,
pentru că ei aveau în jur de 40 de vaci şi
el muncea bine împreună cu soţia lui în fiecare zi.
El şi-a construit un nou atelier pentru a câştiga
mai mulţi bani, pentru că fiii lui erau
mici. Ei îi confecţionase un ghiozan nou
fiului său, şi aştepta ceremonia de începere
a anului şcolar la şcoala primară, care se
ţine în aprilie, când florile de cireş
inundă curtea şcolii.
Dar a avut loc o explozie la
centrala nucleară de la Fukushima, în urma
marelui tsunami care a lovit regiunea
la data de 11 marie 2011. Vântul a dispersat cesiumul
de la centrală peste câmpii,
peste munţi şi peste casele din satul lui. Laptele
de la vacile sale conţinea mult cesium,
pentru că ele se hrăneau cu iarba pe care el le-o cosea
în fiecare dimineaţă. A trebuit să arunce tot laptele contaminat
de cesium în fiecare zi.
Îngrijorat de sănătatea celor doi fii, şi-a trimis
familia departe de sat şi apoi i-a trimis
în Filipine, la mijlocul lunii aprilie. Aceasta a fost
înainte de ceremonia de intrare la şcoala primară.
Deci explozia de la centrală l-a împiedicat
să participle la prima zi de şcoală a fiului său.

El a rămas complet singur şi a continuat să muncească
în Fukushima pentru un timp. Dar într-un final
a renunţat să îşi mai mulgă vacile şi a plecat la soţia lui
şi la cei doi fii din Filipine.
Dar aici nu a înţeles limba, nici
nu a putut să îşi găsească de lucru. A revenit la Fukushima
singur, în mai. Şi acum nu mai avea nici
o vacă, nici familia sa în satul lui.

Ţăranul lăptar a lăsat acest mesaj
scris pe un perete al atelierului său cel nou:
"Dacă centrala nu ar fi explodat,
nu m-aş fi sinucis."
Avea 54 de ani.

8

Într-o zi, ne-am dus să vizităm un celebru loc turistic, eu şi familia fratelui meu. Dar erau puţini vizitatori, din cauza fricii de cesium, acolo unde altădată locul era plin de copii în timpul vacanţei de vară.

Revin,
revin,
la Fukushima unde pe vremuri
copiii se puteau juca sub cerul liber
fericiţi, împreună cu părinţii lor.

9

După scurgerea radioactivă, mulţi părinţi şi funcţionari au început să curăţe cesiumul din curţile tuturor grădiniţelor, şcolilor şi liceelor din Fukushima. Locuitorii şi-au curăţat casele, grădinile şi drumurile. Fermierii au continuat să îşi curăţe câmpurile, pădurile şi munţii, timp de mai multe luni. Cea mai mare parte a locuitorilor au încercat să curăţe întreaga Fukushima.

Pământul şi vântul,
perele şi piersicile,
pisicile şi oamenii,
fie ca toate fiinţele
să renască în Fukushima.
　
10

Mi-am făcut un obicei din a merge la Miharu, în apropiere de centrală, pentru a contempla frumoasele flori de cireş, în fiecare primăvară. Copacul cel mai celebru din regiune este bătrân de în jur de 10 secole. El nu este un copac de rând, ci un cireş foarte mare, iar florile lui se întind spre cerul albastru. Locuitorii îl numesc "Takizakura", pentru că "taki" înseamnă "cascadă", iar "zakura" înseamnă "floare de cireş" în limba japoneză. Florile lui se aseamănă unei cascade roz, care curge din cerul de azur, plutind calm în briza caldă a primăverii. Florile nu sunt doar superbe, ci apar pline de prospeţime pe cerul albastru. Prinvind în sus la ele, aveam obiceiul de a mănânca prăjituri japoneze şi de a bea bere, apoi de a face o siesta de două, trei ore, în compania prietenilor mei. Dar în primăvara aceasta nu m-am întors. Mi-a fost frică de problema cauzată de cesium în apropiere de Miharu. Explozia de la centrală, în 11 martie m-a împiedicat să merg acolo în aprilie.

Şi totuşi, mă voi întoarce acolo. Mă voi întoarce la Miharu pentru a mă încărca de energie de la florile de cireş, în aprilie următor. Mă voi întâlni cu Takizakura, ca de fiecare dată. Aceasta este o promisiune pe care i-am făcut-o an de an.

Vom cânta un cântec
şi vom dansa din nou
în jurul florilor marelui cireş
din oraşul meu natal,
Fukushima.

Cine este Aizu TARO ?

Aizu TARO s-a născut la Fukushima în Japonia în anul 1954. El scrie poeme (waka – poeme în cinci versuri) în limba japoneză de 10 ani şi în engleză şi franceză de 2 ani. A publicat în 2011 trei colecţii de poeme, respective în japoneză, engleză şi franceză. Titlurile acestora sunt The Lovely Earth / La Terre Précieuse. De asemenea, i-au fost acordate două premii pentru haiku "全国現代俳句大会” şi un premiu special pentru poezie în Japonia.

Blog-ul lui Aizu Taro este: http://blogs.yahoo.co.jp/lovelyearth_mont

Blog-ul în limba franceză al lui Aizu este: http://blogs.yahoo.co.jp/lovelyearth_mont/folder/165372.html

O altă versiune a acestui text, în limba franceză, intitulată « Fukushima Renaissance » este publicată pe site-ul Evazine. Anna Jouy propune o lectură pe care o putem asculta online aici: http://evazine.com/Poesie%20lue/poesie_lue.htm

Vis sau poveste?

Lucia Amarandei face parte din vechea generaţie a celor ce scriu haiku, dar deocamdată este într-o perioadă în care alte urgenţe au cam luat-o în viaţa ei înaintea scrisului. Cu premiile ei, o puteţi vedea într-o pagină din OGLINDIRI. Astăzi, la provocarea mea, face o scurtă mărturisire despre cum a întîlnit şi cum a început să scrie haiku. Şi despre cum au continuat toate acestea. După textul lui Ioan Găbudean despre efectele terapeutice ale poeziei nipone, nu o să vi se mai pară atît de neaşteptat faptul că haiku-ul este intim legat de evenimentele de răscruce ale vieţii.

Dar Lucia, ca o adevărată poetă, îşi începe mărturisirea cu un haibun.

*

Doar haiku....

"Dacă mi-ar fi spus cineva acum zece ani că voi ajunge să scriu haiku nu l-aş fi crezut... Sigur, îmi plăcea genul acesta de poem pe care-l descoperisem în casa mamei poetului Dan Doman, în timp ce beam ceai verde (primit de poet din Japonia ca premiu la un concurs la care participase cu poeme haiku, concurs care are loc în fiecare an la Itoen, lânga Tokyo, localitate renumită pentru plantaţiile de ceai verde), dar mi se părea prea complicat, aproape inaccesibil pentru noi europenii, obişnuiţi cu altfel de poezie...

vis sau poveste?
în casa poetului
bem ceai verde

Dar acolo, pe masa aceea de operaţie, în timp ce mă simţeam suspendată între cer şi pământ, între viaţă şi moarte (după o hemoragie puternică survenită la opt zile de la o intervenţie chirurgicala oarecum banală), în timp ce simţeam cum se scurge sângele din mine şi odată cu el viaţa, concomitent cu derularea filmului vieţii mele prin faţa ochilor şi cu senzaţia că nu pot, nu trebuie să mor atât de tânără pentru că nu am spus încă tot ce am avut de spus, s-a născut şi primul meu poem haiku:

roşu şi cald ,
ducându-mi viaţa cu el -
sângele meu

A urmat apoi un studiu al istoriei şi civilizaţiei Asiei, lectura mai multor cărţi de haiku, discuţii lungi şi corespondenţă pe aceasta temă cu mai mulţi haijini (cum se numesc poeţii care scriu haiku) şi, treptat, am îndrăznit să trimit şi eu poeme la concursuri la care am obţinut premii (în urma cărora am primit şi eu ceai verde) şi am reuşit chiar să public o carte şi două plachete.

în teancul de cărţi
totul despre japonezi -
în mine doar haiku..."

După ce am trimis primul poem (Rândunica-n zbor / cautându-şi perechea / săgeată-n amurg") la ziarul Mainichi Daily News şi mi-a fost publicat la rubrica lor de haiku (spre surprinderea mea mi-au trimis şi ziarul...) am îndrăznit să trimit şi la revista KO, pe care o primesc şi în ziua de azi.

Apoi, după ce mi-au publicat câteva poeme în numere diferite ale revistei şi după ce am publicat cartea Sageată-n amurg şi am trimis-o şi lui Kazuo Sato (care era preşedintele juriului concursului de la Itoen şi directorul Muzeului de Literatură Haiku din Tokyo, profesor de literatură la Universitatea Waseda, a murit, din păcate...), spre surprinderea mea mi-a trimis o carte poştală prin intermediul căreia mi-a mulţumit pentru carte şi mi-a scris: "Your haiku are very good". Iar pentru aceeaşi carte un alt japonez în vârstă de 90 de ani - Ikkoku Santo - mi-a trimis o antologie de haiku alcătuită de el :Soul of the Season, editată de revista Azami (ciulini în româneşte).

Aşa, parcă am prins mai mult curaj şi am mai editat două plachete cu ajutorul lui Ioan Găbudean şi al revistei sale Orfeu, una intitulată Primul ghiocel iar cealaltă După furtună. Eram dezamăgită însă de faptul că niciuna dintre editurile revistelor de literatură din România, cărora le-am trimis cartea mea, nici măcar nu mi-au răspuns că ar fi primit-o, darămite să şi publice ceva din ea...

Pe plan local m-am lovit de invidia şi răutatea unor poeţi şi scriitori autohtoni, deşi, mai târziu, unii au revenit la sentimente mai bune, cum e cazul lui Eugen Evu, în timp ce alţii au murit fără să mă considere poetă (cum a fost cazul lui Valeriu Bargău de la Editura Călăuza care s-a supărat că nu mi-am publicat cartea la editura lui ci la editura Emia a poetei Paulina Popa - amândoi fiind din Deva). De fapt, iniţial, eu l-am întrebat şi pe el cât mă costă dacă tipăresc cartea la editura lui, dar, pentru că Paula mi-a făcut reducere aflând că am 4 copii (după aceea s-a născut şi al cincilea) şi că nu am găsit sponsori, sigur că am publicat-o la ea... Drept care, Valeriu Bargău mi-a spus că editura lui nu publică decât "poeţi definitivi", ceea ce m-a surprins... ca sa nu spun şocat...

Sigur, ar fi multe de povestit despre corespondenţa mea cu Şerban Codrin, căruia-i spuneam "maestre" pentru că efectiv e un maestru în arta haiku-ului, dar după ce mi-a contestat nişte poeme pe care Dan Doman, Ioan Găbudean, Radu Patrichi, Ion Roşioru, Dumitru Radu şi chiar Florin Vasiliu le considerau haiku-uri valoroase (am corespondat cu toţi cei enumeraţi, de aprecierile lor bucurându-mă in paginile revistei Orfeu, ale mai multor antologii, şi chiar pe coperta carţii şi plachetelor mele...), am întrerupt corespondenţa cu el şi am păstrat legătura doar cu cei din urmă.

Dupa ce a murit Florin Vasiliu, Dan Doman mi-a făcut cunoştinţă cu Gheorghe Cramanciuc de la Reşiţa, un adevărat gentleman în ce priveşte corespondenţa, apoi a murit şi el mult prea curând; apoi Ioan Găbudean a fost tot mai ocupat cu tinerele talente din Târgu Mureş ca să-mi mai scrie şi mie. Am mai corespondat o vreme cu Radu Patrichi, Dumitru Radu şi Dan Doman, dar apoi am fost eu mult prea ocupată ca să le mai raspund... Doar cu Dan Doman m-am mai întâlnit la mama lui care locuieşte în Hunedoara sau, când am fost eu în Bucureşti, unde locuieşt el.

Laura Văceanu din Constanţa îmi mai trimite câte un mail cu informaţii despre Colocviul de haiku, la care-i răspund "telegrafic" pentru că în ultimii doi ani m-am implicat in afaceri. Am 5 copii şi m-am săturat să le spun acelaşi refren: "nu sunt bani destui ", "nu ne ajung banii şi pentru..." etc. Adevărul este ca mi-a şi plăcut să călătoresc şi în 2005 am fost cu firma "Forever" în Tunisia cu soţul, iar in 2006 cu fiica mea de 18 ani pe Coasta de Azur. Despre ambele călătorii am scris haibunuri pe care ţi le voi trimite într-o seara cand voi avea timp... Anul acesta merg cu o altă firmă, "Life-care", cu fiul cel mai mic, Lucian, din 27 septembrie in Spania, pe Costa Brava, într-o staţiune unde mergeau şi mai merg încă artiştii, pictorii, scriitorii. Sper să mă inspire şi pe mine să scriu măcar un haibun....

Hai ku senryu

Pentru că Dan Norea mi-a trimis ceea ce a postat deja pe agonia şi europeea, postez textul lui şi aici ca o mărturisire a începutului său de aventură haiku/senryu cu urarea de a fi o lungă poveste de amor. Cu poezia şi cu muzele ei.

*

Totul a început cu concursul de haiku organizat pe blogul Romanian Kukai. Prin mai am aflat întâmplător că Florinel – pe numele ei lung Loredana Florentina Dănilă - a câştigat locul II pe etapă şi am felicitat-o. De altfel nu s-a oprit aici, ulterior a mai luat un loc II şi un loc III. La textele postate pe agonia am replicat în stilul meu – 17 silabe umoristice. Se pare că i-au plăcut pentru că m-a îndemnat să particip şi eu, iar într-un schimb de email-uri chiar mi-a cerut părerea, avea două- trei variante şi era nehotărâtă. Pentru moment n-am dat curs invitaţiei, ce să caut eu într-un concurs de haiku ?

În schimb mă uitam din când în când pe Kukai pentru a afla noutăţile. La etapa din august am avut surpriza deosebit de plăcută să constat că locul I fusese câştigat de Simona Dobrescu iar locul II de Florinel. Simona, constănţeancă şi ea ca şi mine, este una din poetele mele favorite. Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât lipsea de luni de zile de pe site-urile literare.

Am felicitat-o şi pe ea prin email şi aşa a demarat o discuţie interesantă despre poezia japoneză. Simona mi-a mărturisit că a abordat genul haiku din dorinţa de a scrie ceva nou. Neastâmpăr, căutare, încercarea puterilor. Dar şi din cauză că pe site-uri sunt din ce în ce mai multe sonete, rondeluri, parodii, adică genurile abordate de ea în trecut. În schimb îşi arăta o nemulţumire – genul haiku nu prea i se potriveşte. A recunoscut sincer că textul cu care a câştigat etapa a fost ales dintr-un set de şapte cu creierul nu cu sufletul. Lirismul profund, contemplarea îndelungă a naturii, surprinderea unui moment anume nu sunt în consonanţă cu firea ei activă.

I-am dat dreptate, şi eu simt acelaşi lucru. De fapt ăsta e şi motivul pentru care nu am scris pînă acum haiku-uri decât sporadic, în comentarii. Mai mult, am opinat că în general, poporul român are alte tradiţii decât poporul japonez, căderea unei frunze în amurg nu impresionează cititorii. Haz de necaz sau haz pur şi simplu – da, asta are priză la public. Se pare că vibram pe aceeaşi frecvenţă.

- Tocmai de aceea m-am gândit să trec pe un alt gen, care mi se potriveşte mai bine – senryu. Şi am abordat problema cât am putut de serios. I-am cerut informaţii lui Cornel Atanasiu, am tradus şi am postat pe Kukai două articole, am căutat cât mai multe exemple. Ţi le trimit şi ţie dacă vrei.

Am vrut, evident. Să vă spun în rezumat ce concluzii am tras. Diferenţa esenţială dintre haiku şi senryu nu este umorul. Există şi haiku-uri pline de umor, fie ca atare, fie botezate haikai. Diferenţa e alta - în haiku apar elemente din natură sau sezoniere, în senryu - elemente de natură umană sau socială. Păi da, aici e loc de umor, de satiră, de ironie… Epigramistului din mine îi tresaltă sufletul. Aşa încât m-am arătat amator să merg şi eu pe drumul ăsta.

- Se pare că prin octombrie va fi organizat un concurs de senryu.

Până atunci, ca să-mi dau mâna, am trimis un haiku la etapa din septembrie de pe Kukai. Fără prea mari speranţe, evident.

- Bun, dar cum ai ajuns tu pe Kukai ? mă întreabă Simona.

- Datorită lui Florinel, îi răspund eu şi îi povestesc ce v-am povestit şi vouă.

- Florinel ? Ştii, o admir de câţiva ani, i-am citit textele de pe agonia. Crezi că se supără dacă îi scriu ?

- Cum să se supere ! E o femeie inteligentă, amabilă şi plină de bun simţ.

Şi în acel moment mi-a venit IDEEA ! Ce-ar fi să ne întâlnim faţă în faţă ? Florinel stă la Slobozia, nu e prea departe de Constanţa. Le-am scris şi au fost de acord. Am convocat-o şi pe Elia David, n-avea cum să lipsească. E constănţeancă şi pasionată de poezia japoneză. De altfel a participat şi ea la câteva etape pe Kukai.

Uite aşa ne-am întâlnit cu toţii sâmbătă 15 septembrie după amiază. Am stat în jurul unei mese la o cafenea din Mall, la etajul III. Loc clasic, de altfel în primăvară mai avusesem acolo câteva întâlniri într-o formaţie uşor diferită, cu Simona, Elia şi Adelina Ionescu.

Întâlnirea a fost plăcută şi interesantă în acelaşi timp iar discuţia – animată în permanenţă. Am discutat mult despre poezia japoneză. Simona şi cu mine le-am povestit despre senryu, Simona chiar a reprodus unul care i-a rămas la suflet.

sunt foarte bolnav –
voi lua medicamente
să mor sănătos

(Jules Chon Botea – senryu premiat)

Elia ne-a mărturisit că în haiku se simte încorsetată, din cauza asta din toată poezia de inspiraţie niponă preferă poemele într-un vers.

Florinel ne-a povestit, plină de umor, cum a ajuns să scrie pe Kukai un text despre Şerban Codrin, un scriitor cunoscut din Slobozia, inclusiv pentru haiku-urile sale.

O temă controversată a fost dacă lecturile despre teorie şi istorie -e vorba de poezia japoneză- te stimulează sau te inhibă.

Dar nu numai astea au fost subiectele. Fiecare a vorbit câte ceva despre textele vechi, zgândărit de ceilalţi. Publicări de carte – insistenţe ca Elia să îşi publice poeziile pentru copii. Evenimente la zi de pe site-urile literare, presupuneri despre identitatea ultimelor clone apărute. Diferenţele şi apropierile între psihologie şi psihiatrie – specialitatea Eliei, care a fost colegă la medicină cu Simona. Religie şi influenţa pozitivă sau negativă a literaturii asupra cititorilor. Aici tot Elia a vorbit mai mult, e un om profund religios, spre deosebire de noi ceilalţi trei, care avem legături mai slabe cu religia şi aproape inexistente cu biserica.

Am vrut sa facem poze. Si am constatat ca nu a adus niciunul dintre noi un aparat de fotografiat. Asa ca am folosit un telefon. A ieşit o poză atât de ştearsă încât m-am hotărât ca data viitoare să încerc să vorbesc la aparatul foto, rezultatul nu ar fi unul mult mai rău.

În final am vizitat împreună librăria Diverta de la etajul III, prospăt deschisă şi bine organizată. Constanţa chiar simţea lipsa unei librării serioase, cele clasice din centru căpătaseră demult alte destinaţii.

Ne-am despărţit pe seară, concluzia unanimă fiind că ne-a făcut tuturora plăcere şi că întâlnirea va fi cu siguranţă repetată. Poate chiar în octombrie, când la Constanţa se va desfăşura un important eveniment haiku. Ce eveniment ? Informaţi-vă şi veniţi şi voi la Constanţa, vă aşteptăm cu plăcere.

Haijin-ul din strada Nisipuri

Astăzi veţi citi o proză admirabilă. Florentina Loredana Dănilă, cea care, sub pseudonimul Florinel, a obţinut locul II la concursul lunii mai şi locul III la acela din iunie, este şi o prozatoare de talent. Şi asta o dovedesc şi menţiunile primite în 2005 la concursul Vasile Voiculescu şi în 2007 la concursul revistei Dor de dor.

Florinel este inginer chimist la Slobozia. Scrie doar de prin 2003 şi tot de pe atunci activează pe site-ul agonia. În tot ce scrie se strecoară o notă de amărăciune jucăuşă: „Între a rămâne şi a pleca, uneori nu-i decât o durere de-o viaţă.” Credinţa ei în ceea ce scrie poartă blazonul unei surdine ironice: „Am început să scriu în glumă şi, încurajată de oameni care m-au luat în serios, încă mai glumesc pe tema aceasta.”

În stilul ei caracteristic deci, Florinel ne povesteşte cum s-a întîlnit cu Şerban Codrin, concitadinul ei şi cel mai reputat dintre poeţii care scriu la noi haiku. Povestirea e savuroasă, dar se pare că a fost şi fructuoasă pentru începuturile sale în încercarea de a scrie poezie japoneză.

*

Pe Şerban Codrin l-am cunoscut prin ’94, deşi – propriu-zis – îl mai văzusem înainte, prin curtea liceului, în calitatea sa de profesor. Părând mereu a se grăbi, afişând un zâmbet adresat nu se ştie cui, poate unei lumi interioare numai de el ştiută.

În ’94, mergeam în fiecare luni la Centrul Cultural „Ionel Perlea”, unde ne adunam până la 20 de oameni, să jucăm bridge. Dacă nu mă înşel, Şerban Codrin era, pe atunci, directorul Bibliotecii Judeţene – cu sediul în aceeaşi incintă – sau chiar al Centrului Cultural. Acest aspect – funcţiile deţinute, cu alte cuvinte povara zilnică atât de necesară poetului pentru a se întreţine – m-au interesat prea puţin. Poate chiar deloc. Nici omul, nici bărbatul nu-mi stârneau în vreun fel interesul. Poetul însă, da.

Ne întâlneam uneori în hol, înaintea partidelor de bridge, îmi spunea ce scrie, care sunt regulile de scriere ale unui haiku. „Ai auzit de asta, dragă?” N-auzisem. Dar ascultam cu suficient interes, cât să-l determin să continue. Atunci am aflat pentru prima dată termeni ca haiku, haijin, tanka, etc., despre activitatea sa literară şi premiile obţinute. Nu ştiu cum mă alesese pe mine din mulţimea aceea. Poate simţise, dincolo de preocupările mele, o mare atracţie către literatură, chiar dacă pentru mine – la acea vreme – literatura însemna doar „a citi”, nicidecum „a scrie”. Scrisul era pentru alţii, bunăoară pentru cei ca Şerban Codrin. Care, mai în glumă, mai în serios, mă atacase în vreo două rânduri: „Ce-nţelegi tu, dragă, din viciul ăsta, căruia te dedai în fiecare zi de luni?” La care eu zâmbeam, ridicând din umeri: „Fiecare cu... cărţile sale”. Cam aşa era: el, cu-ale lui – de poezie; eu, cu-ale mele – de joc.

Un timp nu l-am mai văzut. L-am reîntâlnit pe stradă, prin ’99, mergând la Poştă, să trimită nişte cărţi. L-am întrebat dacă mai scrie. Aşteptam o confirmare şi, eventual, o detaliere. În loc de asta, mi-a ţinut o prelegere: „Scrisul, dragă, e o muncă istovitoare, care-ţi mănâncă din viaţă. Ştii tu cu câtă transpiraţie se scrie o poezie?” Nu ştiam. Nici asta. „Sunt unii – a continuat – care-şi închipuie că, dac-au scos şi ei o carte, gata, se şi pot numi poeţi. Uite, de exemplu, amicul tău, S., (S. nu era amicul meu deşi, ce-i drept, eram colegi şi chiar formaserăm axă la bridge pentru scurtă vreme) – a scris şi el nişte gogoşi umflate şi-acum se umflă în pene mai ceva decât gogoşile. E plină lumea de poeţi d-ăştia!” Eu n-aveam nicio vină de abundenţa acestor „poeţi”, dar am luat-o ca pe-un avertisment (Să nu te pună nu-ştiu-cine să îndrăzneşti vreodată să te afli printre ei!). Drept pentru care, chiar dacă am îndrăznit să scriu, nu i-am arătat niciodată vreun rând.

I-am spus, tot atunci, că văzusem la prietena noastră comună, Mariana P., nişte pagini cu poezie de-a lui şi am rugat-o să-mi facă şi mie copii. „Nu se poate, dragă!” aproape s-a răstit, indignat. „Vino să-ţi dau nişte cărţi!” L-am însoţit până la Centrul Cultural şi mi-a oferit trei dintre cărţile tare dragi mie: „Marea tăcere”, „O sărbătoare a felinarelor stinse” şi „Missa Requiem” (ediţie bi-lingvă română-engleză). Pe aceasta din urmă, am reuşit să-i „smulg” şi un autograf, căci iniţial nici n-a vrut să audă: „Termină, dragă, cu prostiile! Spiritul unui om stă în poezia lui, nu într-o mâzgăleală pe hârtie. Dar, hai, fie! Să ai şi tu cu ce te lăuda peste o sută de ani.”

Până la urmă, tot n-a fost să fie. Aceste trei cărţi le-am pierdut într-o împrejurare al cărei mister încă nu mi s-a desluşit şi, chiar dacă mi-a dat altele, n-am mai avut îndrăzneala să par atât de „pământeană” încât să-i cer din nou un autograf. Şi astfel, am ratat marea ocazie în viaţă de-a mă lăuda peste o sută de ani. M-aşteptam să-mi reproşeze că n-am ştiut s-apreciez când am avut, dacă nu cumva mi-ar fi agresat urechiuşele cu una de dulce, în care cuvântul acela cu „p” şi-ar fi avut un loc de cinste. Căci, pe cât e de poet în poezie, pe-atât e de spurcat la gură uneori (Odată, exasperat că insistam să conduc discuţia spre poezia lui, când el ar fi vrut, de fapt, s-o aducă pe un tărâm mai aproape de pământ şi preocupări cotidiene, mi-a tăiat elanul cu o întrebare memorabilă: „Auzi, dragă, tu ştiai că poeţii au şi p...?” Ups! Ia te uită, şi poeţii au! E bine de ţinut minte. Nu se ştie când ar putea folosi. Vreau să spun informaţia.)

Poate ar trebui să amintesc de întâmplarea cu cărţile, întâmplare ce m-a stresat teribil, nu atât pentru pierderea în sine, cât mai ales pentru posibilele ei urmări, urmări care – deşi nu s-au produs – era suficient că existau în mintea mea, determinându-mă să-l ocolesc (asta ca să nu spun să fug de el), când îl vedeam pe stradă. Căci ghinionul era că eram vecini, locuiam pe aceeaşi stradă (al cărei nume se regăseşte şi în titlul uneia dintre cărţile sale, scrisă înainte de ’89 şi rămasă o vreme la sertar – „Testamentul din strada Nisipuri”).

***

Despre Cătălin îmi e greu să vorbesc. Nici până la el şi nici după n-am mai întâlnit pe nimeni aşa. Aşa cum? Iată, n-aş şti să spun. Probabil, dacă aş fi fost medic sau psiholog, mi-ar fi fost mai uşor. Voi încerca, totuşi, o descriere, fără de care ce a urmat e greu de-nţeles.

Eram oarecum colegi, lucram adică în aceeaşi instituţie, unde el era angajat ca un fel de om bun la toate. Adică nu chiar la toate – mătura, spăla, ştanţa saci, căra diverse obiecte. Nu i se dădeau munci de răspundere, fiindcă, probabil, nici nu le-ar fi putut duce la capăt. La acea vreme, era un tânăr în jur de douăzeci şi cinci de ani, cu o spaimă teribilă de oameni, extrem de introvertit (aproape nu vorbea cu nimeni); mai mult, natura îl ursise cu un chip urât spre hidos. Iar majoritatea oamenilor – care avuseseră norocul ca hidoşenia să nu li se vadă pe faţă, ci să le stea bine ascunsă în minţi şi în suflete – nu doar că nu-l ajutau să-şi depăşească handicapul, dar făceau tot posibilul să i-l accentueze, cu acea plăcere josnică a celor care, în loc să mulţumească lui Dumnezeu pentru darurile cu care i-a hărăzit, îndeosebi sănătatea fizică, mentală şi sufletească, se bucură prin a-şi arăta “grozăvia” în faţa unuia mai puţin hărăzit. Cei mai mulţi îl fluierau, îl huiduiau (amuzându-se teribil de spaima cu care trecea printre ei, rupând-o la fugă), îl luau peste picior sau, în cel mai fericit caz, nu-l băgau în seamă, nici cât să-i dea bună ziua.

Practic, nu mai ştiu cum m-am pricopsit cu el. Fie datorită faptului că eu îi vorbeam ca unuia normal, nicidecum ca unui retardat (deşi cam astă impresie o lăsa); fie datorită unui instinct dezvoltat pe care-l avea (asemănător cu al animalelor) şi care l-a îndreptat către omul care a simţit că nu-i va face rău; fie datorită unui instinct care mă caracterizează pe mine – acela de mamă a tuturor răniţilor cu tot neamul şi cu fiii – care instinct nu doar o dată mi-a dat bătăi de cap.

Cert este că m-am pomenit aproape sufocată de Cătălin. Venea, fie la birou, fie chiar în uşa mea de acasă, uneori la cele mai nepotrivite ore, să-mi aducă bomboane, mărţişoare, diverse chestii inutile lucrate de el (care dovedeau un simţ artistic destul de ridicat şi o viziune originală, din câte am putut constata), cadouri pentru fiul meu, picturi pe coli de bloc de desen, casete cu muzică… dar câte nu-mi aducea!

Extrem de impresioantă de afecţiunea pe care mi-o arăta (şi pe care n-o arăta nici părinţilor lui, pe bună dreptate aş zice, căci, de felul în care ajunsese erau răspunzători în mare parte; în ciuda faptului că erau intelectuali, n-au ştiut să-l susţină, să-l încurajeze ori să-l ajute să scoată la iveală acea latură din el care se deda luminii), am început să am conversaţii mai lungi cu el. Eram singura persoană cu care reuşea să vorbească, fluent cât de cât, fără multiple întreruperi. Dar trebuia să am mare grijă la tonul pe care-l folosesc. Dacă-l simţea un pic ridicat, irirtat sau indignat – chiar şi în glumă – se înroşea, începea să se bâlbâie, să tremure şi greu îşi revenea.

Am aflat că scrie muzică, el o numea “muzică astrală”, visa să îşi cumpere un sintetizator, pe care s-o poată cânta. Într-o zi, a venit la mine cu un caiet, în care scrisese nişte poezii. Le şi traducea în limba engleză. M-a rugat să-i spun vreo două cuvinte pe care nu le ştia şi să-i spun ce cred despre poezia lui. Sincer, nu înţelegeam mare lucru, dar l-am minţit că-mi plac, pentru încurajare (în fond, “defectul” putea să fie la mine, cred că ideile erau prea filosofice, dincolo de înţelegerea mea); dar am înţeles un lucru – avea o lume a lui, interioară, prin care avea mult mai multe de spus decât spunea (sau, mai bine zis, nu spunea) celor din jur. Şi-atunci mi-a venit nefericita idee. L-am sfătuit, cu cele mai bune intenţii:

- Cătălin, eu nu mă pricep la poezie (nu minţeam), pot numai să spun dacă îmi place sau nu. Dar tu ar trebui să arăţi altcuiva caietul ăsta, cuiva care are ochi de critic şi de poet. (Mă gândeam c-ar fi păcat să lipsim omenirea de cine ştie ce geniu încă nedescoperit). Uite, de exemplu, te-ai putea duce la Şerban Codrin, poţi să-i spui eventual că te-am trimis eu (pe de o parte, mă gândeamm cu groază să-l arunc în ghearele nemilosului maestru, pe de alta, îmi ziceam că, dacă poezia lui valorează ceva, o să merite smotoceala; dar în niciun caz nu concepeam să-l însoţesc, să apar adică însoţită de un personaj atât de grotesc, să vorbesc în locul lui. Iată omenia din noi cât e de limitată!). Am încercat, însă, să-l ajut cum am putut.

- Ai auzit de Şerban Codrin?

N-auzise. I-am spus ce şi cum, unde-l poate găsi, i-am împrumutat cele trei cărţi primite de la poet (“Nu te duci la el fără să-i fi citit o parte din poezie! Dacă ţi-a plăcut, îi spui că ţi-a plăcut, dacă nu ţi-a plăcut îi spui că l-ai citit şi îl rogi, dacă are bunăvoinţa, să se uite peste poeziile tale. Da?”). “Da”, a fost răspunsul lui Cătălin.

O vreme nu l-am mai văzut. La vreo jumătate de an, îl întâlnesc şi-l întreb dacă îi mai trebuie cărţile, dacă le-a citit, dacă a fost la Codrin, etc. Le citise; nu-i mai trebuiau; fusese şi la Codrin.

- Atunci te-aş ruga să mi le aduci.

Speriat, înspăimântat de-a dreptul, a început să tremure tot. Printre frânturi de cuvinte, am înţeles ce pricepuse el din toată strădania mea: că trebuie să înapoieze cărţile maestrului.

- Dumnezeuleeee! Asta ai făcuuut?

S-a uitat cu groază în ochii mei şi-a rupt-o la fugă. Ce mă fac? Cum să mai dau ochii cu Şerban Codrin? Ce-o să creadă omul ăla? Na-ţi cărţile înapoi, nu-mi mai trebuie! După ce te-am bătut la cap să-mi dai şi autograf, atâţia bani dau pe tine şi pe ce-ai scris, că nici măcar nu binevoiesc a ţi le înmâna personal (ce dacă fuseseră oferite definitiv). Şi, ca să vezi cât te apreciez, ţi-am trimis mesager şi cel mai grotesc personaj cu putinţă. Hotărât lucru, nu mai pot da ochii cu el! Astfel că, luni de zile, l-am tot ocolit, am tot fugit când îl vedeam de departe. Până-ntr-o zi, când n-am mai avut scăpare. M-am trezit cu el în faţă, de după colţul unei clădiri. Remarcase că-l cam evitam, şi mi-a spus-o. Atunci mi-am zis fie ce-o fi, decât să creadă cine ştie ce, mai bine-i spun adevărul.

Iar, după ce i-am explicat de-a- fir-a-păr toate cele, cerându-mi mii de scuze, aruncând mii de trăznete şi fulgere asupra acelui băiat, dar mai ales asupra mea, care-am avut naivitatea să cred în normalitatea lui, când, de fapt, una i se spune, alta înţelege, m-a lăsat să-mi vărs tot năduful şi m-a întrebat de parcă m-ar fi-ntrebat “Ce crezi, mâine o să plouă?”:

- Ce cărţi, dragă? Nu mi-a adus nimeni nicio carte. Şi ce te frămânţi atâta? Vino să-ţi dau altele!

Na! Şi totuşi, cărţile MELE unde sunt? N-am aflat nici astăzi.

***

Pe Cătălin nu l-am mai văzut, nici cu, nici fără muzică astrală.

Pe Codrin îl citesc cu aceeaşi plăcere dintotdeauna; dar nu-l mai văd nici pe el, întrucât, mai nou, circul cu maşina. Dezavantajele progresului. Şi… şi mai nou, m-am mutat de pe strada Nisipuri. Aşa încât, de îmi voi scrie testamentul, nu există riscul să fie două testamente din strada Nisipuri.

Primii paşi

Am descoperit haiku-ul pe site-ul www.poezie.ro. prin postările Mariei Tirenescu. Mi-a plăcut mult felul în care poemele sale surprind clipa şi am încercat să mă apropii de lirica de inspiraţie niponă.. Maria, mi-a fost de un real ajutor, pentru că mi-a oferit informaţii preţioase legate de haiku.

M-am înscris în Societatea Română de Haiku şi am început să frecventez cenaclul lunar din cadrul societăţii. Am învăţat mult din discuţiile care se poartă în şedinţele cenaclului şi datorez mult colegilor de acolo.

În vara anului 2006 am aflat de la domnul Moldovan, preşedintele SRH, de o antologie americană de poeme tanka „Fire Pearls”. Dânsul m-a sfătuit să încerc să trimit poeme pentru a fi publicată. Am fost foarte sceptică. În acest context, domnul Moldovan mi-a sugerat să-i fac un cont de e-mail domnului Vasile Smărăndescu ca să pot trimite şi poemele dânsului. Domnul Smărăndescu fiind o autoritate în domeniu, avea şanse infinit mai mari decât mine să fie publicat în antologia „Fire Pearls”. Nu mică mi-a fost mirarea când am primit un e-mail din partea editorului Mr. M. Kei că mi-a fost acceptat un poem. Domnul Smărăndescu a fost antologat cu două poeme. Simultan cu acceptarea mea în antologie, am fost înscrisă pe un site, „Tanka Fields”, moderat de proprietarul şi editorul manager de la Simply Haiku - Robert Wilson. Site-ul însumează 50 de membri. Este un site care funcţionează prin e-mail. Se postează poeme şi după ce ele sunt aprobate de editor se trimit prin e-mail către toţi cei înscrişi. Se fac comentarii ca pe oricare alt site, doar că totul se desfăşoară prin e-mail. După o perioadă de timp, m-a impresionat în mod deosebit un poem tanka scris de Shotetsu, postat pe site de Robert Wilson. Pentru că se referea la subiectul meu preferat - marea, am îndrăznit să postez un poem ca un fel de răspuns. Robert Wilson a zis că îi place şi mă invită să mai postez şi alte poeme. Deoarece nu eram sigură dacă nu cumva postarea pe acest site se consideră totuşi publicare, nu am mai postat niciun alt poem. Ştiam că la toate concursurile sau revistele, pentru a fi acceptate poemele, prima condiţie este ca poemele respective să nu fi fost publicate în altă parte. În acelaşi timp m-am înscris pe site-uri străine şi am început să postez în special haiku-uri inspirate de pozele site-urilor respective. Primind reacţii pozitive, încet, încet am prins curaj. În corespondenţa cu străinii eram întrebată ce cărţi am scris. Datorită acestui lucru cu timpul mi s-a conturat ideea de a scoate o carte cu toate poemele tanka scrise între timp. Aşa a apărut „Perle de rouă / Dew pearls”.

Haiku-ul este un poem mai auster, te îngrădeşte mai mult în exprimare, din această cauză am scris mai mult poeme tanka. Dar, nu am abandonat haiku-ul. Am continuat să scriu încercând să-i „prind” spiritul. Uneori am reuşit, alteori nu. Totuşi în ultima perioadă am avut o mare bucurie legată de haiku. Poetul şi directorul „Asociaţiei internaţionale de Haiku” – Ban’ya Natuishi mi-a selecţionat şi publicat trei poeme haiku în revista japoneză „Ginyu”.

Am scris şi câteva haibun-uri. Între timp am descoperit poemul în lanţ. Încerc să-i descifrez tainele cu atât mai mult cu cât acest lucru mă ajută şi în scrierea poemelor haiku.

Pentru mine lirica de inspiraţie niponă a devenit un modus vivendi.

Cum am descoperit haiku-ul

În prima ediţie din luna septembrie a anului 1992 a emisiunii „Iţi scriu carte din armată”, realizatorul, George Florin Cozma, a prezentat cartea „Interferenţe lirice. Constelaţia Haiku”. Se mai aflau în studio Florin Vasiliu şi domnul Emil Burlacu. Am aflat atunci ce este un haiku şi am auzit primele exemple.

După câteva zile, i-am povestit unei prietene despre emisiune. Ea m-a rugat să o aştept câteva minute pentru că dă fuga până acasă. Locuia lângă şcoală. În scurt timp, s-a întors. Mi-a dat cartea despre care îi vorbisem. Se sărbătorise Naşterea Maicii Domnului. Ea era convinsă că îmi va fi mai utilă decât i-a fost ei.

La scurt timp, am găsit în librărie „Carte însingurată” scrisă de poetul Vasile Smărăndescu, editată de revista „Haiku”. Eram definitiv bolnavă de spiritul haiku. Am început să scriu, dar primele încercări le-am trimis abia în luna august a anului 1995, când George Florin Cozma era în spital, ca să se amuze. Nu s-a amuzat din moment ce a citit câteva dintre ele la aceeaşi emisiune despre care v-am scris mai sus. Nu mai puteam glumi când George Florin Cozma mă luase în serios. („Carte însingurată” este singura carte din toată colecţia Haiku pe care am găsit-o în Cugir.)

Am ascultat, pe Radio România Cultural, câteva ediţii ale emisiunii „Cafenea literar-artistică”, realizata de Mihaela Ioan, în care se vorbea despre cultura japoneză şi se citeau haiku-uri în japoneză şi în română. Şi am înregistrat pe o casetă un interviu dat de Florin Vasiliu la o emisiune de seară.

După ce George Florin Cozma n-a mai putut citi, am trimis încercările mele la revista „Pentru patrie”. Unele au apărut la Poşta redacţiei.

A urmat o pauză până când am descoperit un concurs de debut organizat de revista „Examene”. În 1998, am trimis câteva încercări de haiku şi m-am numărat printre laureaţi. Domnul profesor doctor Tudor Opriş m-a îndemnat să scriu şi a publicat câteva dintre poemele pe care i le-am trimis.

Am trimis câteva încercări la „Ziua” şi domnul Marian Drăghici a spus că ceea ce scriu eu seamănă cu ce a citit în „Testamentul din strada Nisipuri” a poetului Şerban Codrin. I-am spus că „nu puteam să copiez un necunoscut”. Nu ştiam, atunci, cine e Şerban Codrin, dar i-am scris. El mi-a dat adresele Societăţii Române de Haiku, Societăţii de Haiku din Constanţa şi a Clubului de haiku “Bucurii efemere” din Târgu-Mureş. Dar mi-a spus că nu am scris nimic demn de a fi publicat. Atunci când domnul Ioan Găbudean mi-a cerut să-i trimit material, i-am trimis doar copii de pe ceea ce apăruse în diferite reviste şi ceea ce a fost citit la radio. El m-a încurajat să scriu. Apoi, i-am scris doamnei Laura Văceanu, preşedinta Societăţii de Haiku din Constanţa. Între timp, am prins curaj şi m-am simţit mai bine scriind.

Am descoperit, mai târziu, site-ul www. poezie.ro. Mi s-a părut interesant şi m-am înscris. Oricum, legătura cu societăţile de haiku era sporadică, iar eu voiam să particip la un cenaclu.
Pe www.poezie.ro se publicau „haiku”-uri care respectau doar regula referitoare la numărul de silabe. Poate nici ceea ce scriam eu nu respecta toate cerinţele unui haiku, dar fusesem sensibilă la critica pe care mi-au făcut-o cei pe care i-am amintit şi am învăţat din mers. Pentru că voiam să-i ajut pe cei ce voiau să ştie mai multe despre genurile literare de sorginte niponă şi nu găseau informaţii, am început să scriu despre ele. Primul meu gând a fost acela că aş fi vrut să le găsesc atunci când făceam primii paşi.

Acum, scriu de plăcere şi nu ca un maestru. Dar, pentru sufletul meu şi bucuria prietenilor mei, merită să scriu. M-aş bucura dacă aş avea mai mulţi prieteni care să înţeleagă spiritul nipon, prieteni pasionaţi de literatură cu care să schimbăm opinii.