Publicăm acum ultima parte a articolului trimis de poetul Ioan Găbudean.
*
Japonezii au avut haijini ( aşa se numesc autorii de haiku) vestiţi, cunoscuţi în toată lumea: Basho, Bushon, Issa, Shiki, care au adăugat un plus de frumuseţe lumii.
Un haiku al lui Kobayashi Issa, scris la moartea unuia din fiii săi:
Viaţa ca roua –
doar ca roua.
Şi totuşi…
E atât de tonifiant, dătător de speranţe, căci omul e capabil să treacă, surâzător, peste marile necazuri ale vieţii. Acest „totuşi” ne ţine în viaţă, ne dă speranţa că viaţa, aşa cum este ea, cu bune şi rele, trebuie trăită demn clipă cu clipă, deci, „carpe diem!”
Compasiunea faţă de micile vietăţi, faţă de lumea umilă e mereu prezentă în poeziile haijinilor.
Matsuo Basho, considerat cel mai mare haijin japonez, scrie acest haiku cu vădită tentă umoristică, având punctul de plecare în realitate, într-o colibă cu un bananier la uşă, cu prieteni puţini, dar bucuros să fie gazdă primitoare în sărăcia-i lucie:
În coliba mea
tot ce pot eu să vă ofer
e că ţânţarii sunt mici
Concluzia ar fi că nu bogăţia sau palatele te fac fericit, poţi fi fericit şi într-o colibă, trăind în pace şi armonie cu cei din jurul tău…
Să luăm un alt exemplu, rugându-vă să citiţi cu atenţie următorul haiku:
Nici un cuvânt:
oaspetele, gazda
şi crizantema albă
Ryota
Aici, tăcerea nu înseamnă necomunicare. Din contră, tăcerea oamenilor şi a crizantemei semnifică o emoţie reciprocă, înţelegerea umană şi apropierea de crizantemă – cea mai îndrăgită floare a japonezilor – creează un moment unic: om, tăcere, floare sporind puritatea lumii. Tăcerea face, parcă, albele flori mai albe şi emoţia mai puternică.
Vom încheia observaţiile noastre cu un comentariu la haiku-ul lui Enomoto Kikaku:
Ah, cucule!
Tocmai când
o visam pe mama
Nu e greu de înţeles ce tristeţe şi ce regrete îl încercau pe poet atunci când a scris acest haiku. Aşadar, cucul destramă vraja reîntâlnirii cu chipul iubit al mamei, trecută, probabil, în lumea umbrelor. Primul vers e încărcat de semne emoţionale – interjecţie, semnul exclamării şi e o dojană adusă păsării care-l trezeşte pe poet din somnul în care-i apare chipul îndrăgit şi îndepărtat al mamei. Cucul risipeşte vraja unui vis frumos stins prea devreme…
*
La Târgu-Mureş există un Club Naţional de Haiku, intitulat „Bucurii efemere”, care cuprinde 81 de membri, toţi cunoscători ai poeziei scurte nipone, atraşi de haiku, unii cu rezultate remarcabile, cunoscuţi atât în ţară, cât şi în străinătate. Poate cu alt prilej vom scrie şi despre eforturile acestora de a se sincroniza cu marea poezie a lumii orientale.
Citind zilnic haiku, făcând plimbări în natură, având credinţă în Dumnezeu şi în sufletul curat cu multă iubire, veţi constata că orice boală devine suportabilă, iar stresul şi necazurile dispar treptat. Totul e să fim optimişti, să nu ne lipsească speranţa. Credinţa, iubirea, natura, poezia sunt tot atâtea terapii care înving răul din noi.
Şi nu uitaţi deviza noastră: Haiku-ul înainte de toate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu