„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

vineri, 13 iulie 2007

SUNETUL CASCADEI

Prin amabilitatea doamnei Clelia Ifrim, publicăm eseul dînsei apărut în ultimul număr al revistei Albatros. Eseul este o îndrăzneţă abordare a traducerii unui reputat poem al lui Bashô, bazată pe omonimia limbii japoneze, dar şi pe o strînsă argumentare a potrivirii sensurilor.

*


În 1994, cînd s-a sărbătorit la Bucureşti centenarul morţii lui Bashô, am prezentat un eseu intitulat Haiku la Porţile Orientului. Prima parte a acestui eseu a fost publicată în revista The Mie Times în limba engleză. În a doua parte a eseului, ideea era că broasca din celebrul haiku al lui Bashô nu a sărit în lac. Aduceam argumentul că un lac este o apă închisă, încercuită de maluri, o apă care stă, nu curge, deci nu poate avea conotaţia de simbol al vieţii, al curgerii timpului. În revista Ko, primăvară-vară 2006, poetul David Burleigh, care ţine rubrica permanentă Bashô... by the way, comentează pe scurt cartea lui Kasegawa Kai, apărută în 2005, A sărit broasca lui Bashô în vechiul lac? Este poemul cel mai comentat, poemul cu cele mai multe interpretări din toată literatura haiku.

De la prima traducere a irlandezului greco-american Lafcadio Hearn, care a trăit o bună parte din viaţă în Japonia, şi pînă la ultima traducere a poeţilor americani James Hacket şi William G. Higginson, prima parte din poem, furu ike ya, a fost tradus mereu ca vechiul lac, cu variantele iaz, eleşteu, băltoacă, chiar lac artificial. Comentariile care au urmat, interpretarea, înţelegerea întregului haiku au avut deci ca bază această imagine, această traducere. Să revenim totuşi asupra ei. Furu ike ya, prima parte a acestui haiku, cred că poate să însemne şi altceva. Furu poate sugera şi sensul de a cădea. Iar în haiku-ul lui Bashô, apă care cade, cădere de apă, cascadă. Cascada este o apă curgătoare. Ea curge continuu. Ba mai mult, cascada are trepte. Ya, lucru care taie, kireji-ul de după primul vers, este o treaptă care taie apa cascadei. Treptele, etapele vieţii, ale timpului. Cred că acesta este înţelesul şi traducerea imaginii furu ike ya.

Cînd irlandezul Lafcadio Hearn a făcut prima traducere în engleză, cred că a avut loc o dulce evaziune nativă, o evaziune intim-spaţială. Irlanda este plină de lacuri, Japonia este plină de cascade. Cascada este o apă curgătoare prin excelenţă. Ea curge continuu. Nu are început şi sfîrşit. Nu este nici nouă, nici veche. Cascada nu are limite. Este un flux al timpului, un rîu la timpului, care vine de sus, din cer, de la soare. Broasca sare în apa cascadei. Sunetul ei nu se aude. Particula azu din kawazu, din a doua parte a poemului, poate suger şi o negaţie. Sunetul broaştei care sare în apa curgătoare nu se aude. Nici nu ar avea cum. Comparaţi sunetul cascadei, şuvoiul, torentul continuu cu suentul unei broaşte care sare în apă. Comparaţi eternitatea cu clipa. Veţi avea contrastul perfect, armonia contrariilor. Sunetul eternităţii înghite sunetul clipei ducîndu-l la vale. Sunetul cascadei. Etern.

Sunetul broaştei care plonjează în apă punctînd clipa efemer. Sunet pe sunet. Sunet în sunet. Sunetul pozitiv, sunetul care se aude. Sunetul negativ, sunetul care nu se aude. Sono Uchida, poet şi fost preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Haiku, într-un interviu publicat în cartea Japonezii despre ei înşişi, editată de sensei Kazuko Yamaguchi Diaconu şi de Paul Diaconu la editura Nipponica, dădea definiţa haiku-ului şi chiar traducerea cuvîntului haiku astfel: însuşirea comună a două lucruri diferite. Două sunete diferite. Al cascadei şi al broaştei care plonjează în apa ei. Aceeaşi însuşire. A cădea. Ultimul cuvînt din acest haiku este oto, sunet. Primul cuvînt, furu. Luate împreună, încă o dată, ele definesc ideea, imaginea haiku-ului. Sunet care cade. A cădea. Apă curgătoare. Cascada fără început şi fără sfîrşit. Apa curgătoare ca flux al vieţii:

Cascada vieţii –
neauzită, broasca sare
în sunetul ei.

___________________

Eseul, în forma sa integrală, sub numele Haiku la Porţile Orientului, a fost publicat în româneşte şi în revista Cronica din Iaşi, 1991, şi în Luceafărul din Bucureşti, 1995.

*

Pentru că am primit o observaţie cu privire la imaginea animată, adaug aici alte broscuţe neastîmpărate la alegere. Altele interesante pot fi găsite la: www.jamesharoldgalleries.com/html/quillan.htm



2 comentarii:

puck spunea...

foarte frumos eseul. doar poza cu broscuta nu se potriveste deloc.

Corneliu Traian Atanasiu spunea...

Voi căuta poate alta. Autoarea a fost de acord cu broscuţa săltăreaţă. În fond, spiritul nipon este pătruns de o ironie binevoitoare şi detaşată. Puck, de felul lui, este şi el un spirit destul de jucăuş, nu-i aşa?