Pescuit nocturn

EUROPEAN QUARTERLY KUKAI #12 - Winter 2015 Edition (topic: day/night)

FIRST PLACE:

night fishing - life hangs by a single thread

pescuit nocturn – viața atîrnă de un singur fir

#001 Radu Tudosan, Bucharest, Romania

(8-7-7) = 45 points

(from: GHA, AUS, BRA, UK, IDN, ISR, CRO, BRA - CRO, BUL, IND, CRO, BLR, ISR, CRO - POL, BGD, ROM, GER, USA, IND, AUS)

         Mulți pescari (care de obicei nu prind nimic) își laudă hobby-ul pentru împrejurările în care se petrece. Pentru ieșirea în natură departe de agitația urbană, pentru liniștea bălții și farmecul oglinzii încrețite strălucind în soare. Pentru că poți gîndi neconstrîns de preocupările cotdiene sau poți să nu te gîndești la nimic. Pentru viața care palpită fără stridențe în ierburi și în apă și-ți îngăduie reverii pline de candoare.

         N-am pescuit decît cînd eram copil cu o undița cu fir de ață și un bold îndoit pe post de cîrlig. Pot însă să mă simt portat de un haiku în această postură promițătoare. Să mă văd în rolul celui ce face o experiență aflată pe marginea subțire a irealului. Care resimte vibrația unui moment aparte, colorat de haloul unei preocupări, dar ispitit de-un gînd ivit acolo printr-o neașteptată conjunctură.

         E noapte și, scoțînd din apă peștele, în undiță se zbate, atîrnînd de fir, o viață. De unul singur. Subțire dar, iată, rezistent. O clipă, te poți simți și tu depinzînd brusc de acel fir unic. Care te poate ține prea mult afară din ambientul în care te simțeai ca peștele în apă. Și, de data asta, simți că primejdia nu este aceea consacrată de expresia folosită de autor cum că firul s-ar putea rupe, ci aceea că e prea rezistent și o să te țină așa o veșnicie.

         Dacă însă, metaforizînd ușor, vom accepta că pescuitul nocturn este isprava alegorică a unei insomnii și vom merge pe sensul de a salva, a recupera cu greu ceva scufundat în adînc, atunci gîndul că viața este atît de periclitată și de fragilă este de fapt peștele cel mare cu care ne-am pricopsit la deșteptare.

Forța interioară a poemului

Am folosit de mai multe ori, doar expeditiv și peiorativ, calificativul mălăieț pentru haiku-urile care nu se impun printr-o structură internă consistentă. Abia acum sînt însă conștient de precizia și proprietatea cuvîntului, de valoarea lui ca termen mai mult decît potrivit, aș zice providențial, și, în plus, extrem de expresiv pentru a evalua acele producții care mimează fără har haiku-ul. Într-un fel, sensul, tîlcul acelor poeme molîi nu se încheagă și, dacă ții să-l prinzi, îți scapă printre degete. Nu-l poți apuca, n-ai de ce, pentru că nimic nu este ferm și vîrtos în ele.

Paradoxal, un haiku mălăieț este unul care nu înțelege valoarea inestimabilă a discreției. A spune explicit, fățiș, pe șleau, declarativ ce ai de spus înseamnă a priva poemul de tensiunea aluzivă și cititorul de provocarea complicitară pe care i-o adresează autorul, aceea de a descoperi singur sensul implicit al poemului. Există într-un haiku veritabil un fascicul de linii de forță pseudomagnetice pe care l-aș numi urzeală aluzivă, un efect de cîmp care leagă într-un mod magic textul și îl face vîrtos, substanțial, bogat. Un fel de duh al subtilității care încheagă materia verbală, altfel moale, sfărîmicioasă, făinoasă, dîndu-i totodată energia, tensiunea și vibrația specifică.

la răscruce

o măicuţă rătăcită –

pădurea de argint

Livia Ciupav

         Puține fiind, cuvintele profită de mai multă libertate. Și autorul profită de această oportunitate. Laconismul se potrivește și se combină cu discreția. Aparent, avem aici două imagini bine conturate și indepedente una de alta, care frizează însă decorativismul. Impresia măicuței, singură în imensitatea albă, este aceea a unei mogîldețe negre însingurate într-o mare pustietate. Dar poate că acolo, la răscruce (nu doar a drumurilor ci, posibil, și a vieții), unde poate fi și o troiță, măicuța nu e rătăcită, ci, răzlețită pe moment, ascultă smerită, regăsindu-se, mîndra glăsuire a pădurii de argint. Tîlcul acesta este construit de imaginația cititorului care simte că răscrucea, măicuța și pădurea de argint sînt focarele de iradiere care plăsmuiesc tîlcul poemului. Sînt elemente de compoziție care-și actualizează prin tatonare contextele pentru a conlucra cu ale celorlalte. Consistența și coerența autentică a poemului este rezultatul interferenței acestor contexte aluzive.

Recunoști haiku-ul autentic nu atît după prezența formală a cezurii, a referinței sezonale, a silabelor numărate avar, a recuzitei naturiste sau a valorilor esteticii japoneze, ci după modul discret în care este construit pentru a-ți sugera doar - ca o pîlpîire, ca un freamăt, ca un palpit - un tîlc niciodată proferat textual. Cititorul cu gustul format este încîntat și captivat de subtextul pentru care textul haiku-ului e doar un pretext. Iar autorul trebuie să fie conștient de jocul complex și de dozajul farmaceutic dintre ceea ce se spune și ceea ce trebuie înțeles fără să fie spus. Orice îmbinare prea scurtă de cuvinte admite mai multe înțelesuri care s-ar putea activa într-un context verbal mai larg și ar putea evoca situații, stări de lucruri, conjuncturi diverse. Este, aș zice, norocul haiku-ului să poată apela la un limbaj nesaturat contextual, care solicită cititorului ca, explorînd valențele de combinare ale fragmentului dat, să completeze contexte posibile.

Anul Nou –

în paltonul ros

o bancnotă fără valoare

Livia Ciupav

         Spunem de obicei că textul evocă sau trimite la imagini. Imaginile sînt însă doar un mod de a spune că trimite, prin intermediul lor, la realitatea palpabilă. Aici, de pildă, Anul Nou evocă, destul de ambiguu, un moment sărbătoresc cu atmosfera lui, cu suma de contexte posibile, iar partea a doua a poemului un obiect de îmbrăcăminte potrivit cu sezonul, dar incitant prin detaliile menționate. Nu avem niciun indiciu despre cel care poartă paltonul, dar faptul că e ros și în buzunarul lui se află o bancnotă fără valoare ne spune cu promptitudine ceva despre bătrînețe și sărăcie. Putem spune că aici e vorba despre o elipsă pe care aș numi-o sinecdocă contextuală pentru că o întreagă conjunctură este evocată doar printr-un detaliu semnificativ și expresiv. Printr-o tușă care confirmă statutul de schiță al haiku-ului. Fără ca sintagma care formează partea a doua să se expandeze în imaginația noastră într-o întreagă atmosferă contextuală, poemul nu ar avea tîlcul nespovedit ca atare: Anul Nou nu aduce nicio noutate/schimbare în viața celui care poartă paltonul ros.

         Prototipul acestui mod eliptic de a invoca un întreg context printr-un amănunt reprezentativ este de fapt kigo-ul, cuvîntul sezonal. Prezența lui în poem evocă anotimpul cu toată bogăția lui fenomenală. Din moment ce această caracteristică își pune amprenta asupra genului, este firesc ca ea să fie o modalitate generală de iradiere a oricărui element simbolic capabil să-și genereze contextul.

primii fulgi de nea –

un bătrân c-o jerbă

traversând piaţa

Livia Ciupav

         Și aici, textul, deosebit de simplu, păstrează discreția în ce privește o posibilă interpretare. Notează doar începutul unei ninsori, poate chiar al iernii autentice, și graba unui trecător.  Aceeași sinecdocă contextuală ne stimulează să lărgim înțelesul detaliilor, adăugîndu-le circumstanțe și trăiri. Bucuria fulgilor contrastează cu bătrînul care traversează abulic piața, îngreunat de simbolismul mortuar al jerbei. Tensiunea poemului este undeva în spatele cuvintelor care evită să certifice (singure) emoția. Într-un fel (mai ales gramatical), textele au completitudine și înțeles de sine stătător, dar parcă jinduiesc după adaosuri care să integreze ceea ce ele doar numesc în ansambluri reale mai consistente, în situații mai complexe. Și de multe ori de-a dreptul ciudate sau contrariante.

Rezultă că textul este doar o schiță discretă și expresivă a unui înțeles care se conturează doar în urma portării cititorului în lumea unor contexte, la care textul face doar aluzie. Abia contextele, odată descoperite, au puterea magică de a configura o viziune alegorică. Indiferent care ar fi motivul omiterii contextelor din text, laconismul programatic al poemului sau atitudinea discretă a autorului, elipsa (contextului) este cea care furnizează dramatismul poemului. Adică adevărata lui substanță, coerența și consistența care leagă elementele de compoziție într-o structură mai mult sau mai puțin enigmatică.

Există însă și elipse ale textului, adică text abreviat prin eliminarea unor cuvinte. Genul de suprimare textuală care este cel mai frecvent prezentă în haiku este elipsa verbului, ceea ce are drept consecință propoziția nominală. Alte cuvinte pot absorbi înţelesul verbelor care sînt subînțelese fără a fi prezente explicit în text. În textul: printre fire verzi / un pai de anul trecut, prepoziția printre cheamă de la sine o serie de verbe: s-a pierdut / a rămas / încă se mai vede / abia se mai zăreşte, inutil de menționat explicit. Tocmai posibila completare a textului cu mai multe opțiuni verbale aduce textului o ambiguizare care-l îmbogățește. Astfel, păianjeni îndărătul / imperiilor poate chema, după verbul ales: îşi ţes plasa / aşteaptă / pîndesc / conspiră, mai multe contexte, fiecare însemnînd o anume nuanță a înțelesului. Lipsa verbului dă în felul acesta aripi imaginației.

În mod asemănător se petrec lucrurile cînd e vorba de o expresie din care se poate omite unul sau mai multe cuvinte, sensul fiind ușor de refăcut.

iar primăvară -

o data cu-nserarea

creanga pe alei

Ana Urma

Cine este versat va simți de prima dată că nu e vorba de o ramură căzută pe alei (nici acordul n-ar fi corect, pe alei ar trebui să fie ramuri, mai multe), ci de a umbla creanga pe alei, a te plimba fără nicio grijă. A nu-ți veni să mai intri în casă.

 Este de remarcat că forța interioară a poemului este rezultatul unei atitudini discrete și reticente, al unei contracții a expresiei care preferă aluzivul. Că simplitatea textului implică o complexitate și o tensiune sporită a subtextului. Că viziunea alegorică leagă poemul cu adevărat.

         

Luna de miere

THIRD PLACE

Indian Kukai #14/COFFEE

honeymoon - only morning coffee without sugar

luna de miere – doar cafeaua de dimineață fără zahăr

Capotă Daniela Lăcrămioara

         Calitatea cea mai importantă a poemului este discreția. Autoarea comunică doar o stare a lucrurilor și, prin modul în care o divulgă, o atitudine față de ea – rezerva, reținerea. Felul în care sînt prezentate cele două elemente de compoziție – luna de miere și cafeaua de dimineață – este unul alb, aparent neutru, lipsit de ornamente poetice și de artificii retorice. Nimic nu vrea să atragă atenția sau să influențeze receptarea frustă a celor două obiecte.

         Aparent, pentru că există cuvinte care insinuează, care strecoară aluzii. Cafeaua fără zahăr poate fi o nevinovată preferință personal(izat)ă, un fel de tabiet la alegerea clientului (custom), dar, în tandem cu mierea (lunii) și modulată de restrictivul doar, sugerează că, în situația dată (luna de miere), dulceața este oricum din belșug și n-ar mai fi nevoie de nimic altceva.

         Dar aluziile nu se opresc aici. Dacă tot e vorba de cafeaua de dimineță, atunci putem accepta că luna, galbenă ca mierea, se află încă pe cer și putem sorbi, în porții egale, cafeaua și farmecul ei de neuitat. Asociat poate cu acela al unei luni de miere de demult. Chiar dacă am uitat să punem zahăr în cafea, nu mai contează, există suficiente compensații în situația de azi. Și s-ar putea ca, fără să fim diabetici, să renunțăm la zahăr (de ce nu și la cafea?) pentru mierea lunii.

         Un haiku autentic comunică lucrurile importante nu prin textul la vedere, ci prin derapajul aluziv al cîtorva dintre cuvintele lui și al unora dintre detaliile situației prezentate. E posbil ca aici să fie încifrată și o pildă: cînd luna e de miere, evitați dulcegăriile.

Derapajul controlat (1)

Derapajul controlat (1)

         Derapajul pare ceva nedorit. Este văzut și considerat mai curînd ca o schimbare defavorabilă și neașteptată. O alunecare în care imprevizibilul se combină cu periculosul, caracterizată de obicei cu cuvintele: îți fuge pămîntul de sub picioare. Mai mult, ceea ce derapează se abate de la direcția dată, bună, corectă – deviază. Este pîndit mereu de o acuză de imoralitate - deviaționismul.

Ziua Recoltei -

alte probe de sânge

pentru oncolog

Cezar Florin Ciobîcă

         În poemul citat, sensul originar al Zilei Recoltei suferă un derapaj spre un sens la urma urmei impropriu. Sensul deja consacrat și fixat ca nume al unei sărbători, prin atracția probelor de sînge, este perceput și acceptat (tacit) ca recoltare. Într-un fel este violată proprietatea expresiei, dar, cum acolo există o cezură între părți, faptul este perceput nu ca o greșeală ci ca un joc abil de cuvinte. Derapajul nu este unul accidental ci unul controlat, ghidat și, evident, stilistic valid și eficient: festivismul este persiflat.

         Sub acțiunea valurilor și vîntului pot derapa navele aflate la ancoră. Pot derapa avioanele lovite de pale de vînt la aterizare. Derapează vehiculele rutiere rulînd pe un carosabil umed, cu mîzgă, polei sau zăpadă. Pentru ultimele, motivul este aderența scăzută la suprafața pe care se deplasează și de vină poate fi și starea carosabilului, și aceea a pneurilor.

ceasuri triste -

ceasornicarul pleacă

pe ultimul drum

Dan Norea

        

         Și în poemul de mai sus, ceasuri triste este o sintagmă ambiguă, lunecoasă, nefixată la un sens univoc: poate fi vorba de ore de tristețe sau de mîhnirea iremediabilă a ceasornicelor de care avea grijă ceasornicatul decedat. Aici jocul expresiei nu este anulat de a doua parte a poemului. Din contra, decesul ceasorincarului îl consacră ca atare. Iar autorul pare că a turnat ulei pe pagina unde a scris prima sintagmă. Secundarele ceasurilor nu mai sar de la o secundă la alta, ci tresar zguduite realmente de ceea ce s-a întîmplat.

         Pentru cazul nostru însă mai interesant și mai instructiv este derapajul schiorului. Evident, dacă ne referim la schiul alpin, în situația în care se coboară pe panta înzăpezită, alunecarea e totul. Coborîtorul trebuie să optimizeze alunecarea pentru a obține o viteză cît mai mare, să controleze deci și să minimizeze derapajele laterale. Slalomistul însă, pentru a trece prin mulțimea de porți instalate pe traseu, trebuie să folosească cu măiestrie tocmai derapajele cu care declanșează și controlează subtil virajele. Derapajul controlat este arta pe care schiorul trebuie să o stăpînească și să o pună la lucru clipă de clipă.

         Cred că modelul schiorului este în bună măsură valabil pentru felul în care se constituie și evoluează sensul într-un haiku. Aș spune astfel că în haiku sensul care se conturează în cele din urmă nu este acela simplu și univoc, că el urmează de fapt un traseu care se consituie în urma unei suite mai mult sau mai puțin coerente de derapaje. Că nu elementele obiectuale, conceptuale, verbale alcătuiesc sensul poemului ci capacitatea lor de a-i oferi acestuia suficiente motive de glisare, o suprafață pe care se alunecă ușor. Aluzia, sugestia, apropoul, tangența, abaterea, deviația sînt componentele autentice care alcătuiesc veritabila structură a micului poem.

Cuvintele, așa cum apar în dicționar, oferă o listă de sensuri ierarhizată, fără parti-pris-uri semantice, după frecvența uzului. Ele sînt, într-un fel, elemente lexicale libere să se combine, să intre în felurite îmbinări care, de obicei, le limitează sau chiar le anulează libertatea, fixîndu-le într-unul din sensuri. Cu cît contextul verbal în care sînt înglobate devine mai amplu și universul discursului mai larg, cu atît libertatea cuvîntului este mai restrînsă. Experiența mea, de împătimit al ascultării cuvîntului neînregimentat (în îmbinări), este aceea de a-l auzi ca un zumzet de stup sau un vuiet al mării într-o scoică, în care sensurile se așează și reașează mereu în alte constelații.

Această libertate a elementelor de compunere este esențială pentru haiku. Repudierea limbajului discursiv trădează astfel și preferința pentru contexte cît mai scurte, atît verbale, cît și circumstanțiale. Sintagmele concise, schița conjuncturală, elipsa, limitînd contextele, determină o aderență mai scăzută a cuvintelor și posibilitatea unui tremur semantic, unei pîlpîiri a sensului. Aderența mai redusă favorizează derapajul sensului. Echivocul și ambiguitatea, aproape structurale, sînt deci și rezultat al mizei pe limbajul mai puțin articulat. Oprit din vreme la nivelul unor sintagme care-și păstrează jocul – capacitatea de a culisa.   

direct în pământ –

fără plită seceta

arzând cartofii

Șerban Codrin

         Iată un exemplu de folosire eficace a unei îmbinări de cuvinte care, pe moment, nu vrea să spună mai mult - direct în pământ. Nu vrea să spună ceva explicit și definitiv, dar sugerează precipitarea exclamativă a celui ce se grăbește cu o precizare gravă și emoțională. Nu ne spune despre ce e vorba, întîi creează cadrul ca ceea ce urmează să fie receptat la alt diapazon afectiv. Și stratagema reușește pentru că, neavînd aderențe, primul vers derapează fără nicio rezistență spre cumplitul fapt care se petrece sub pămînt. Faptul, paradoxal, este surpins într-un halou de ironie tragică. Controlul derapajului se face însă prin cuvîntul arzînd care, în termeni culinari, numește cu claritate un act ratat, un eșec.

Elemente de recuzită ale haiku-ului (3)

Renunțarea la propoziție

         Este notoriu faptul că haiku-ul este recunoscut ca o notație a clipei, ca o decupare a unei scurte secvențe de imagini (cadre cinematografice) din fluxul timpului. Neîndoielnic că propozițiile, prin verbul la indicativ prezent, înregistrează cel mai fidel momentul acțiunii, al faptului chiar atunci întîmplat. De ce există însă atunci această reticență sau chiar ostilitate a autorilor față de exprimarea în propoziții și față de prezența verbului la indicativ prezent?

Tendința spre evitarea verbului este, cred, o consecință a pericolului care amenință mereu pe cel care folosește vorbirea (discursivă) în propoziții: acela de a se pronunța asupra faptului evocat, de a deveni subiectiv comentîndu-l, trădînd astfel atitudinea rezervată, discretă, reticentă recomandată unui autor de haiku. Este greu și aproape imposibil să epurezi propoziția de tendința de a exprima și o părere, o atitudine, de a aviza favorabil sau nu ceea ce ar trebui să fie doar înfățișat. Și cuvintele, și îmbinările lor, chiar dacă sînt nepropoziționale, sînt impregnate mereu de intenționalitatea umană, dar numai propozițiile o exprimă și explicit, fățiș, formal, aprobînd sau dezaprobînd. De aceea, de multe ori, pentru a evoca faptele este preferată o construcție verbală cu verbe la moduri nepredicative, în care nu se mai afirmă sau neagă nimic. Dacă în asemenea construcții mai există vreo intenție, ea nu mai este afirmată declarativ, sentențios și imperativ, ci rămîne în sarcina unor aluzii sau sugestii survenite în timpul contemplării (nonverbale) a imaginilor oferite prin intermediul textului. Ca și în aceea a savurării apropourilor pe care le prilejuiește sensul figurat al unor cuvinte din text.

Preferința pentru gerunziu

Manifestări de durată

         Evitarea exprimării în propoziții, o manifestare a ascezei stilistice, o figură reductivă a retoricii negative, nu înseamnă însă că fiecare altă opțiune a formulării nu este valorificată și pentru valențele sale stilistice pozitive. Preferința pentru utilizarea gerunziului atenuează incisivitatea și instantaneitatea manifestărilor evocate și le  dă o anume durată și continuitate în timp. Uneori, ca în poemele de mai jos, tocmai pentru a sublinia manifestarea de durată, e precizat doar un moment anterior cînd ele ar fi început, fără să contenească nici în prezent.

(muzica sorţii –) / de aseară crivăţul / scrâşnindu-mi la geam

de-aseară dormind / lângă sperietoare - / (amândoi singuri)

deodată crescând / în geam umbra bufniţei - / (singurătate)[1]

Tocmai lungirea excesivă a celor ce se întîmplă devine o marcă emoțională a unor împrejurări greu de tolerat, stresante.

         Alteori, continuitatea, greu de ținut sub observație permanentă, e dovedită doar de o altă întîmplare convergentă cu prima. La figurat, gheața (din poemul de mai jos) s-a rupt (totuși) dacă deja au apărut florile-n coș. Lucrurile s-au petrecut însă pe nebăgate de seamă.

de azi pe mâine / subţiindu-se gheaţa - / (frezii într­un coş)

Persistența poate deveni condiționare sau cauză

Persistența manifestării poate fi însă percepută și ca o condiție sau o cauză a altceva, mai greu de închipuit, care, iată, acum se-ntîmplă. Continuitatea zilei încinse de vară și a truditorului din cîmp devine intensitate apoteotică. Insistența ploii pare că s-a înverșunat asupra unei biete crizanteme, întunericul se schimbă magic la față reflectat de sticla ferestrei, arșița coace cartofii neculeși încă. În ciuda frigului, mîinile culeg căldura, poate doar sufletească, a faptului că încă ai ce mînca. Înfometați, cîinii nu mai latră la lună, parcă-s dedați și ei la a degusta simbolistica umană.

(zi fără sfârşit –) / topindu-se în aur / un secerător

singură ploaia / căzând pe-o crizantemă - / (ce-o mai fi mâine)

(noapte în zloată –) / o fereastră-albindu-se / de prea-ntuneric

(direct în pământ –) / fără plită seceta / arzând cartofii

încălzindu-ne / lângă pâine mâinile - / (soare de iarnă)

(foamete în sat –) / câinii sorbind cu ochii / Calea Lactee

Accentul se mută, cum se vede, de pe înțelesul manifestării pe durata ei excesivă, devenită intensitate perceptibilă emoțional.

         Condiționarea unei manifestări pare însă, în următoarele poeme, să se confunde sau măcar să cocheteze chiar cu cauza ei:

căzând frunzele – (în salcie numărul / stelelor crește)

murind cantorul - / (ţârâitul în orgă / al greierului)

stingând veioza – (numărul țânțarilor / crește-n cameră)

abia ţârâind - / (se zimțează-orizontul  / în munți și piscuri)

smulgând un morcov - / (deodată mirosul mov / al pământului)

negăsind pâine – (luna-n vitrina goală / a brutăriei)

(într-un ciob străvechi -) / încolţitul grâului / dezgheţând geamul

Fundal, background, atmosferă

         Ceea ce se întîmplă fără răgaz, necontenit, capătă alura și forța unei permanențe, care poate deveni cadru, atmosferă, pe fundalul cărora se poate reliefa mai bine, mai pregnant, mai contrastant,  un alt fapt sau un obiect.

trudind pământul - / (ciocârlia deasupra / fără odihnă)

desăvârşindu-şi / cu răbdare lucrarea - / (coji de ou sub cuib)

negăsind nimic - / (doar sprijin în mireasma / stânjeneilor)

(măceșe roșii -) / luna în amurg stingând / lampioanele

(seară de iarnă -) / umbra sperietorii / căzând peste sat

(de ziua muncii -) / la soare uscându-se / pielea unui cal

lângă salcia  / înflorind neştiută - / (Calea Lactee)

singur un cântec / zdrenţuind golul nopţii – (pași pe zăpadă)

păzindu-şi umbra / deasupra nămeţilor - / (sperietoarea)

(moșii de iarnă -) / vântul unduind puful / mâţişorilor

(crivăţul nopţii –) / răzmeriţă predicând / pace în pustiu

mamă alergând / cu povara în spate - / (vânt lung de toamnă)

(furtuni de iarnă -) / lângă vatră ţăranul / ascuţind plugul

 (amiază goală -) / nămeţi ondulându-se / domol pe nimic

         Neavînd incisivitatea verbului la indicativ, manifestarea prezentată de un gerunziu este mai degrabă o indicație de coloratură, de nuanță, de tonalitate. Gestul secerătorului de mai jos nu este unul impulsiv, el ia mai degrabă pulsul zăbavnic al coacerii ca să-și plieze ființa pe ceea ce e mai presus de zorul și de păsul său.

(zi fără pâine –) / secerătorul spărgând / un spic în palmă

Omisiunea agentului

         Fiind un mod impersonal, gerunziul înlesnește suprimarea explicitării celui care face acțiunea numită de verb. Gestul pios pe care cineva, nu știm cine, îl face în fața florii de colț, capătă o formulare universală. Autorul nu-și revendică fapta, dar tocmai acest lucru, prin anonimatul asumat, o face un fel de pildă vie, valabilă pentru oricine.

la semeţul pisc / renunţând şi-ngenunchind - / (o floare-de-colț)

Și în următoarele poeme, faptul că nu este precizat cel care face acțiunea dă un fel de obiectivitate actului. În ultimele două poeme, el fiind subînțeles doar ca o stihie, fără trup și fără chip.

citind un roman - / (de fapt nourii serii / trec peste miriști)

ocolind frunza / ori umbra unei săbii - / (noapte în zloată)

(gară în viscol -) / privind îngrijorarea / călătorilor

(cheie pierdută -) / la primul ger încuind / poarta cu nimic

(noapte și viscol -) / prin porţile vraişte / năvălind nimeni

Folosirea rutinieră a gerunziului

         În destule cazuri însă, nu se apasă pe valențele speciale ale gerunziului și diferența stilistică față de folosirea verbului la indicativ prezent nu mai este suficient de marcată: durata manifestării evocată de verb nu mai este una cu efecte atît de însemnate și apreciabile, impresia de condiționare sau de atmosferă nu mai apare, agentul nu mai este omis. Diferența față de propoziția constatativă devine minimă și gerunziul poate fi lesne substituit cu indicativul prezent.

 (încă o noapte  -) / un hoţ de iarbă cărând / în spate luna

(soare în apus -)/ (şi albinele căzând / la datorie

(vânt dinspre mare -) / ultima frunză de plop / fisurând luna

(muncă de-o noapte -) / pescarii trăgând la mal / bărcile goale

(prima ninsoare -) / toporul despicând-o / cu tăişu-n sus

 (luna acestei nopți -) / pe zăpadă umbra mea / devenind albă

(frigul de astăzi -) / cascada luând formă / de catedrală

oraş degerând - / (un ghiocel în palma / cerșetorului)

răsturnându-se / doar sania fetelor  - / (de neînțeles)

spărgând poleiul - / (grădinarul vopsește / un ciot cu verde)

țurţure căzând / şi-n cer zborul aştrilor – / (aceeaşi cale)

(zori de Mărțișor -) / bătrânul coborându-şi / ochii spre pământ

încă ciripind – (din greu vrabia-n zbor / printre ciocîrlii)

celălalt drumeţ  / închinându-se în colb - / (floare de bostan)

pe şanţ ciulinul / ţinând loc de ceasornic - / (amiază albastră)

(printre vechi stampe -) / o molie completând / biblioteca

 (după furtună -) / o barcă fără pescar / ajungând la ţărm

(soare în apus -) / o umbră ducând altă / umbră pe umăr

(fără niciun scop -) / încă­o ninsoare­aşezând / albul peste alb

         Atenuînd precizia minuțioasă și cumulardă a prezentului indicativ, care ține să surprindă riguros momentul exact, agentul și persoana implicate într-o manifestare dată, gerunziul relaxează datele înregistrării și universalizează oarecum momentul, îl saltă într-un fel de prezent etern epurat de balastul circumstanțelor parazitare. Textul vorbește astfel mai mult de o prezență emblematică, iar imaginea poate deveni lesne o figură alegorică.

Participiul trecut și supinul

         Despre o acțiune și despre rezultatul ei se poate face aluzie, fără a recurge la propoziție, și prin folosirea participiului trecut cu valoare adjectivală. În următoarele poeme nu e constatat decît efectul unui act nenumit (dar subînțeles ca anterior momentul evocat) asupra unor lucruri sau ființe. Faptul este astfel evocat indirect.

uneori noaptea / smuls din meditaţie - / (baltă cu broaşte)

(Orion pe cer –) / deja uzată pânza / păianjenului

oameni şi copaci / frânţi în aceeaşi dramă ­ / (zori după viscol)

necules mărul / pe-o creangă fără frunze - / (pendul în amurg)

(cu mult mai singur -) / fără burniţa / rarefiată în gol

Uneori însă, participiul trecut poate avea (ca și în cazul gerunziului) și efectul unui instantaneu ad-hoc, a unui gen de prezent etern.

proptit în sapă - / (de dimineaţă număr / ciocârliile)

reflectat în zori / de geamul muzeului - / (un zbor de lăstun)

         Acțiunea poate fi numită și prin verbul la supin, participiul trecut cu prepoziție, avînd deci valoare substantivală. În acest caz, manifestarea nu mai este un act efectuat pe moment ci o îndeletnicire, o preocupare, o treabă convocată cu tot ritualul ei profan și haloul ei simbolic.

la prăşit sfeclă - / ( între fete un băiat / cu batic roşu)

după pescuit – / (trei undiţe şi-un singur / nufăr în plasă)

la cules cartofi - / (de şapte zile şi nopţi / în alt mileniu)

Sau, ca în cazul greierului (nenumit în poem), un act caracteristic și definitoriu, de unde și posibilitatea elipsei agentului.

la ţârâitul / în soba îngheţată – / (cum s-aprind focul)

         Fără prepoziția de rigoare pentru supin, participiul trecut devine substantiv care evocă o acțiune de durată, căreia îi putem savura întreaga rezonanță.

(murind cantorul -) / ţârâitul în orgă / al greierului

 (în străvechiul pian -) / vuietul primei furtuni / de primăvară

Infinitivul

         Infinitivul este numele verbului, forma sub care este prezent în dicționare. Este și el un mod invariabil, inflexibil, fără variații de timp, număr, persoană. Și nepredicativ. În poemul de mai jos, stilistic, mărturisește alb, neutru care este preocuparea cuiva. Nu apreciază în niciun fel ceea ce acel cineva face, sugerează doar că este complet absorbit de trandafirul pe care-l contemplă, că existența lui, clipa de acum, este dedicată în totalitate trandafirului.

(clipa de acum -) / a medita în preajma / trandafirului

         Forma lungă a infinitivului este deja un substantiv. Citirea sau așteptarea de mai jos devin doar ipostaze virtuale (aproape stări ale lumii) capabile să  absorbă subiectul, persoana, situația obiectivă propusă fiind predominantă.

(Cartea Genezei –) / o citire în brazda / aburind zorii

în aşteptarea / găleţii din fântână - / (întîi aburii)

(găuri în asfalt -) / sclipirea după-aversă / a Pleiadelor

Chiar și Pleiadele sînt acaparate și înglobate în sclipirile din micile băltoace.

Substantivul nume de manifestări

         Chiar fără să fie forme (flexionare) ale unui verb, există suficiente substantive, multe derivate lexicale ale verbelor, care numesc acțiuni, manifestări, fapte, înlesnind astfel înlocuirea verbului printr-un substantiv. Această substituție face ca manifestarea să nu mai fie percepută doar ca un act punctual, căpătînd putința de a sugera   atmosfera poemului, ambianța în care sînt integrate și care-și pune amprenta asupra celorlalte elemente de compoziție. 

(azi imposibil / de săpat în livadă –) / rutul melcilor

 (trei nopţi de crivăţ –) / acelaşi scârţâitul / felinarului

bufniturile / butucilor în sobă - / (pace de iarnă)
muncă de-o noapte – (pescarii trăgând la mal / bărcile goale)
lectură în zori - / (de pe carte cu palma / adun polenul)

odihnă în parc – / (odată cu această / simplă ninsoare)

odihnă-n iarbă - / (încă frige puşca / de vânătoare)

Forța evocării prin substantiv constă în faptul că el devine un fel de nucleu iradiant, capabil să emane și să impună un climat, să facă simțită o lume sau o ipostază a ei doar invocînd-o, fără să vorbească despre ea.

seară cu dansuri / şi moarte în lumină - / (efemeride)

(încă ciripind -) / din greu vrabia în zbor / printre ciocârlii

(soare în declin - ) / pe gânduri la mesajul / efemerelor

 (streașina spartă -) / reparaţii în lipsa / rândunelelor

o clipă umbra / în cădere pe clopot - / (și niciun dangăt)

 (reflectat în zori / de geamul muzeului - ) / un zbor de lăstun

(întunecare –) / strigătul altei mierle / în acelaşi loc
(altfel de viscol –) / drum de noapte cu molii / strivite-n faruri

zborul de noapte - / (fulgeră în alb pieptul / rândunelelor)

         Folosirea substantivului pentru a face doar aluzie la manifestări umple spațiul poemului de nuanța unei vibrații aparte. Verbele, nefiind prezente explicit, sînt înglobate în înțelesul substantivelor. Drum de noapte, de pildă, aduce-n fața ochilor nu calea de comunicație ci  călătoria cu un vehicul rutier, starea de spirit din timpul deplasării. Cu atît mai mult locuțiunile substantivale în zbor, pe gînduri, în cădere care notează mai degrabă modalități de a fi sau atitudini decît acțiuni, faceri.

---

[1] Toate haiku-urile citate în acest studiu, dacă nu se precizează în mod expres alt autor,  sînt din volumul Marea tăcere al lui Șerban Codrin.  Cuvîntul important pentru exemplificare va fi marcat cu italice, partea poemului mai puțin semnificativă pentru moment va fi izolată în paranteze.