MAREA TĂCERE (II)

Dan Florică devine un comentator nu doar mai prolific, ci şi mai laborios. Cînd ne-a spus că are de gînd să lase pe seama altora sarcina de a comenta poemele cîştigătoare în concursul nostru, nu ne divulgase faptul că avea în lucru comentarea volumelor lui Şerban Codrin. Astăzi însă ne gratulează cu a doua parte a comentariului la Marea Tăcere, volum care cuprinde două cicluri de haiku-uri ale poetului din Slobozia.

*

Spectacolul primăverii continuă….

Pentru cei care au urmărit comentariile publicate în luna septembrie de poetul Şerban Codrin, cred că este clară minuţiozitatrea cu care acesta observă, orice, din natură sau societate, şi îl înnobilează în poezie, dar şi exigenţa cu care prima imagine (flash-ul acela), este decojită până la esenţă pentru a străluci ca fruct al gândirii sale de sorginte niponă. Ţine, cum bine se vede, foarte mult la acurateţea exprimării artistice, pe coordonate nipone. Vom putea lua cunoştinţă de acest lucru, cu uşurinţă, în poemele ce vor urma.

Vom întâlni şi în poemele sale, aş zice, ieşiri din tematica niponă, prin reintoarcere la matca străbună, într-o forma pe care aproape că nu o bagi de seamă. Putem observa acest lucru într- un haiku cu implicaţii creştine, citite în brazda aburindă. Şi ar mai fi şi poemul cu tematică erotică, tangenţială ce-i drept. Cel cu expresia izgoneşte crinii. Deocamdată.

Îl vom întâlni pe poet, în creaţiile sale minione, acasă, în câmpia Sloboziei, la mare, la munte, la oraş dar mai ales la ţară, acolo unde s-a născut veşnicia ... blagiană .

Spectacolul înfloririi luminânde. consider că v-a plăcut tuturor, el însă nu se termină cu ceea ce am prezentat anterior. De aceea, acum, voi expune o altă alăturare de poeme în care, natura, data în floare, prin diversitatea componentelor sale vegetale, continuă să ne uimească:

a. Ziua când munţii / scufundaţi sub toporaşi - / altfel de potop

b. Cad flori de cireş - / în parc bătrâna doamnă / deschide umbrela

c. Clipa de acum - / o meditaţie în preajma / trandafirului

d. Merii în floare - / am totul dinaninte / pe masa goală

e. Rama ferestrei - / amurg pătat în parfum / de liliac alb

f. Cea dintîi noapte - / mireasa izgoneşte / crinii din casă

g. Nici un cerşetor / de ziua bujorului - / pace-ntre oameni

Şase poeme în care, pe verticala paginii, poetul ne face cunoştintă cu flori
pe care le îndrăgeşte (toporaşii, cele de cireş, de măr, trandafirul, liliacul alb, crinul) şi prin care transmite interferenţe umane.

Observaţi grija cu care poetul atrage în poemele sale spiritul mushin, negativitatea, de neevitat, aproape, în ceea ce analizez acum. Iată cuvintele care îl introduc, în fiecare poem, în ordine, de la a la f: scufundaţi, potop, cad, bătrâna, deschid, trandafir, goală, pătat, noapte, izgoneste, cerşetor. Cuvântul deschide, de obicei, exprimă pozitivitate, în acest context însă el simbolizează contrariul prin faptul că apare ca o respingere a florii de cireş (atât de adorată de japonezi) pe care o cheamă pământul. Japonezii cred însă că privesc această posibilă atingere ca pe o binecuvântare. Vă veţi întreba ce caută trandafirul în acest loc? Vă reamintesc că această floare regală, iubită şi admirată de noi toţi, are şi ghimpi de care trebuie să ne ferim; el îmi apare astfel ca o înbrăţtişare de bine şi rău; ne atrage mireasma şi aspectul lui împărătesc dar trebuie să ne ferim ţepii lui neiertători, care, rareori ce-i drept, atrag şi consecinţe nefaste (cazul lui Rilke). Aş mai insista asupra cuvântului izgoneşte (hotărît) cu referire la crini, subiectul fiind mireasa. Tocmai ea? De ce? Pentru că nu somnul pe care îl dăruiesc ei, nu primejdia pe care o pot reprezenta o acceptă şi o aşteaptă ea în noaptea nunţii, ci minunăţia darului iubirii care bate năvalnic la uşa fiinţei sale, cu toată puterea. Pe care o vrea nealterată, plenară, de neuitat.

În poemul de la poziţia e avem de-a face cu un contrast puternic, introdus prin cuvântul pătat. Pătat i se pare poetului amurgul. De cine? De parfumul liliacului alb, imaculat. Vă daţi seama cât idolatrizează poetul spectacolul magnific al amurgului! Exprimarea sa artistică o spune cu prisosinţă.

Privind cu atenţie cuvintele celorlalte poeme merită să evidenţiez şi alte contraste. In poemul a contrastul este introdus prin adjectivul scufundaţi, atât de potopitori sunt toporaşii în floare (pentru că abia atunci îi vedem în suprabelşugul lor distinct), încât şi munţii par să nu se mai vadă. Şi ei sunt doar produsul lor. E ca şi cum, în alt plan, discipolii îşi depăşesc maestrul.

În poemul al doilea expresia: deschide umbrela ne dezvăluia contrastul dintre, ceea ce simte autorul şi ceea ce resimte şi face bătrâna, să spunem, insensibilă la dărnicia naturii, dintr-o inconştienţă arogant europeană.

În poemul al treilea, alt lucru neaşteptat: se meditează în faţa trandafirului, pe când noi , de obicei, îi admirăm frumuseţea de netăgăduit şi îi aspirăm cu nesaţ mireasma dătătoare de speranţă, de viaţă perpetuă. Poetul a depăşit însă de mult acest stadiu şi, înnobilat cu ceea şi noi am obţinut, trece direct în cetatea metafizicii şi a artei.

În antologia Cercului de Studii de Poezie Niponă, intitulată “POEŢI ROMÂNI 10 ANI DE HAIKU, apărută la Editura Haiku, în 2000, Şerban Codrin apare cu haiku-ul de la poziţia d, unul din cele mai remarcate poeme ale sale: Merii în floare - / am totul dinainte / pe masa goală. Paradoxal, nu? Acesta este Şerban Codrin în adâncimile luminoase ale spiritului său. Un atoatevăzător înainte, printre minunile pe care CEL DE SUS le-a aşternut la picioarele noastre. Ne-au fost date dar nu ne-au fost şi băgate în geantă. Trebuie să ni le luăm singuri. Şi poetul nostru asta şi face.

Poemul de la poziţia g debutează în spirit mushin prin precizarea nici un cerşetor. Contrastul pe care îl sesizăm, faţă de obişnuitele zile, prin lipsă... apare de ziua bujorului, când şi cerşetorii nu mai sunt flămânzi şi şi-ar lua şi ei zi liberă, de parcă atunci ar ploua cu de toate. Şi ceea ce e important se întronează între oameni o minimală pace. O singură zi, tocmai acum când, sub oblăduirea bujorului, par întrunite toate condiţiile armoniei sociale. Dar nu cumva poetul atrage atenţia diriguitorilor noştri că ei nu sunt în stare de acest lucru?

In poemul de la poziţia b ne apare o atmosferă de wabi/sabi întrodusă de expresia cad flori de cireş. Ne e sugerată patina timpului, specifică naturii în momentele ei de trecere în altceva. Cuvântul bătrână vine şi el să confirme, aceeaşi atmosferă. În continuare, dacă vi se pare că expresiile literare pe care le întâlniţi în poemele de mai sus reliefează aspecte neînsemnate din natura atât de generoasă în frumuseţi, înseamnă că poetul le-a înfăţişat artistic, în manieră hosomi, dacă însă veţi vedea în ele frumuseţe şi strălucire, avem de a face cu categoria estetică de karumi. Evoluţia artistică de excepţie a poetului studiat, către acest nivel de exprimare artistică s-a îndreptat şi a ajuns să-l obiectiveze cu dezinvoltură în cartea sa monumentală Marea Tăcere.

In ciclul primăverii aş mai avea de ales multe poeme pe care să le prezint. Dar spaţiul online, cât să ne îngăduie? Am să vă mai prezint, totuşi, câteva:

Zori de mărţişor - / din omul de zăpadă / rămâne destinul

Oricât de săraci - / dar pretutindeni streşini / pline de cuiburi

Spărtură în gard - / cale goală spre luna / de primăvară

Cuib după vârtej - / barza repară lovind / luna cu ciocul

Stele absente - / cu fală intră-n oraş / un fluture alb

Cuvinte şi expresii care introduc negativitatea în poemele de mai sus şi reliefează spiritul mushin: rămâne destinul, oricât de săraci, spărtură în gard, cale goală, după vârtej, lovind luna cu ciocul, stele absente. Prin expresia, rămâne destinul, oarecum, ambiguă, aflăm părerea de rău că omul de zăpadă a ajuns la capătul existenţei sale, într-o zi de mărţişor (zi mare, de sărbătoare ce trimite către jumătatea feminină, a noastră, şi anunţă un contrast), spre durerea, în special, a copiilor. S-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. Îmbrăţişând acest haiku, ca pe o metaforă, putem transfera pe plan uman acest rămâne destinul. Numai că, destinul depinde din ce te-ai construit toată viaţa , din trăiri iadice sau din înfăptuiri zidind veşnicie. In contrast cu omul de zăpadă, noi oamenii ne clădim, conştient sau nu, destinul, alegând ce e bine sau dimpotrivă ce e rău. Prin urmare, destinul nostru are ceva înălţător, în măsura în care protejăm, dezvoltăm ceea ce încorporăm divin în noi. Şi astfel , viaţa a meritat trăită, nu irosită.

Expresia oricât de săraci, ce ne sare apoi în ochi, defineşte o caracteristică a românului, aceea de ospitalitate. In cazul de faţă, păsările călătoare sau nu, sunt ospeţite, găzduite, la streaşina casei, chiar dacă omul, gospodarul nu are numai foloase. Negativitatea aceasta (sărăcia), nu ne împiedică, deci, să fim umani şi faţă de păsări, să extindem moralitatea concepută şi perpetuată de la origini şi să o trimitem în toate direcţiile Europei, de-a lungul mileniilor, prin Legile Belagine, precum a facut-o Zamolxe, primul legiuitor al Europei (după savantul suedez Carolus Lundius). Ea, omenia, coborâtă până la nivelul interferenţei cu păsările, e puternic scoasă în relief prin atotcuprinzătorul pretutindeni, înţelegând prin el şi neţărmurire, oricât, maximum, de dragul naturii, al semenului şi al lui Dumnezeu.

Următorul poem, debutând în manieră wabi prin cuvântul spărtură, deconspiră o cale goală, fără obstacole către lună, nu cu vreun mijloc de transport spre-în cosmos, ci cu privirea, gândul putând trece prin orice obstacol . Contrastul îl simţim abia atunci când calea aceasta liberă nu duce către vreo livadă plină cu fructe, spre vreo pajişte înflorită sau mai ştiu eu ce, ci spre ceva cu totul neaşteptat, trezind acel aha în stil Weiss.

Începutul wabian ne întâmpină şi în poemul i. Ne inchipuim cum arăta cuibul respectiv după vârtej, vijelie, încât pasărea, aducătoarea de plozi, se nevoieşte să-l facă din nou locuibil. Se pune, deci, pe treabă, ca orice părinte responsabil. Numai că reparaţia se face lovind luna, generând contrastul, de zile mari, pe care îl vizualizăm, fără a mai crede însă şi în efecte imediate, directe. O iluzie, deci, pe care poetul ne-o prezintă magistral.

Şi acum şi ultimul haiku primăvăratec, pe care răposatul Florin Vasiliu îl pomenea din când în când, in cenaclurile SRH. Un fenomen pozitiv, ziua, ne este prezentat utilizând elemente caracteristice nopţii (stele), spre a face posibilă negativitatea implicită. Dar mai are şi alt rost, acela de a părea că până şi stelele păleasc la intrarea în oraş a fluturelui alb, ca măreţ mesager al primăverii. O exprimare prin contrast.

Ar mai fi şi alte haiku-uri, memorabile în care animale ca melcii, broaştele ne sunt aduse în prim planul atenţiei. Acest lucru însă îl puteţi face şi singuri. De curiozitate şi plăcere.

M-am înhămat la acest studiu dificil, din care v-am prezentat abia un sfert, probabil pentru a vă demostra ceea ce ştiţi deja: viaţa trebuie trăită cu receptivitate maximă, aşa cum o face Şerban Codrin (prin plinătatea talentului şi efortului său). Pe parcursul ei, sinuos , prin mijlocirea naturii, avem presărate, în timp şi în spatiu, tot ceea ne trebuie ca viaţa să ne fie fericită, dar cumpătată, vis-a-vis de ceea ce ne pregătesc unii semenii ai noştri, care n-au saţietate pentru nimic, nici măcar pentru macabru, pentru catastrofic..

MAREA TĂCERE (I)

Dan Florică devine un comentator nu doar mai prolific, ci şi mai laborios. Cînd ne-a spus că are de gînd să lase pe seama altora sarcina de a comenta poemele cîştigătoare în concursul nostru, nu ne divulgase faptul că avea în lucru comentarea volumelor lui Şerban Codrin. Astăzi însă ne gratulează cu o primă parte a comentariului la Marea Tăcere, volum care cuprinde două cicluri de haiku-uri ale poetului din Slobozia.

*

Mă aplec în rândurile ce urmează, şi cele care vor urma, asupra unei cărţi de căpătâi a haiku-ului românesc. Am numit astfel apariţia editorială din anul 2001 intitulată “MAREA TĂCERE” aparţinând aceluia care a fost şi este răsplătit pentru meritele sale literare de excepţie, în materie de scriitură de sorginte niponă, cu epitetul “BASHŌ AL ROMÂNILOR”, primul dintre haijinii români, ca meşteşug şi informaţie – scriitorul din Slobozia, ŞERBAN CODRIN. Cartea putea fi un bestseller la vremea apariţiei (va deveni însă în timp), dacă cititorul român fascinat de natură , înclinat spre exotic, şi criticul autohton din elita literară, ar fi fost pregatiţi, şi unul şi altul, s-o înţeleagă, în semnificaţiile ei profunde.

Înainte de a aborda conţinutul ei, tema haiku-ului, voi sublinia una din semnificaţiile monumentale ale titlului cărţii pe care ne-a oferit-o din prea plinul sufletului său de contemporan, prin neliniştea de nestăvilit şi puterea talentului ce-l singularizează printre semeni. Sigur, tăcerea este o tema abordată direct sau indirect în micropoemul nipon, eu însă caut insistent semnificaţia dată de autor acestui cuvânt pe care l-a îndrăgit, în contextul în care urmărim ecolul scrierilor sale de sorginte niponă . La prima impresie, realizez că poetul are un gust amar, pe care îl resimte dureros şi care e indus de ceea ce se întâmplă în jurul creaţiilor de excepţie, din literatura română, de după 1989. Cred însă, cunoscandu-i tenacitatea că această răceală a dat impuls apariţiei, mai întâi, a unei perle literare iar apoi prin strălimpeziri succesive , a unei adevărate capodopere a literaturii actuale. Autorul s-a aşteptat, ca mulţi dintre noi, la o deschidere maximă spre valoare şi spre talentul literar, plin de merite ... Din nefericire, în paginile noastre de renaştere spirituală şi învăţatură, ce vedem?... Alunecări înspăimântătare spre derizoriu, spre neantul spiritual şi literar. El, poetul vine în aceste vremuri tulburi până la vatra gândurilor noastre cele mai scumpe, cu o replică impetuoasă, pe măsura talentului său excepţional. Spun aceasta nedorind să nedreptăţesc alte, puţinele, realizări literare de mare anvergură pe care le sorbim spiritual, cu mare lăcomie.

MAREA TĂCERE a fost sintetic definită de un confrate al nostru, David Alexandru mai bine decât oricare, altul. Iată, ce spune: “Cartea ...nu însumează fragmente, oricât ar fi de perfecte şi sugestive, ci este un singur poem amplu, clădit cu un rafinament extrem, pe drept cuvânt oriental, un puzzle uriaş, un joc de go, unde piesele sunt tanka şi haiku, organizate dibaci în poeme-în-lanţ şi secvenţe, totul formând în cele din urmă un monument fascinant, de cea mai pură esenţă a poeziei ca magie a sugestiei. Pentru fiecare dintre noi, dintre voi, dintre ei, poemul se va umple mereu de înţelesuri şi se va goli de altele, pentru că în tăcerile lui există tocmai acele goluri, unde spiritul se simte protejat, fericit, liber.”

Cartea m-a atras ca un magnet, în special, prin cele două capitole de haiku, care au fost iniţial două plachete cu conţinut mereu îmbunătăţit , după canon eminescian, astfel: “Între patru anotimpuri” şi “Dincolo de tăcere”. Tăcerea din titlul cărtii şi tăcerea peste care am dat, acum, sunt tăceri diferite. Ultima... are semnficaţie şi sugestie de inspiraţie niponă. Se întâmpla prin anii 1993, dacă nu mă înşel. Mesajul acestui cuvânt îl furnica sub frunte pe Şerban Codrin încă de la începuturile sale nipone. Autorul are ocazia şi bucuria nesperată să dezvăluie, prin aceste două cărţi (iniţiale), toate frumuseţile absorbite din natură de sufletul său, cu ştiinţa omului matur, şi să le îmbogăţească generos cu sugestii, în toate direcţiile.

Dând pagina la subcapitolul “Primavara” din ambele capitole, surprindem o splendidă poezie scurtisimă despre natură, în care sunt presărate trăirile sale, izvorând din societate. Expresia poetică e de obicei halucinantă, ieşită din comun, atât de imprevizibil e autorul în fulgurantele sale observaţiile, dar are şi adâncimea cunoştinţelor etalate privind universul mirific în care trăim.

Prezint în continuare două prime secvenţe (poeme), luate aproape la întâmplare, pentru că poţi să nu alegi şi tot dai peste poeme ieşite din comunul unei inspiraţii obişnuite:

Lângă salcia / înflorind neştiută - / Calea Lactee

Toţi după o pâine - / nimeni la sărbătoarea / ciocârliilor

De obicei, salcia atrage atenţia poeţilor prin tristeţea sa cu aspecte lacrimogene. Aici, însă, înflorirea ei (fără referire la mireasma pe care o răspîndeşte cu mare dărnicie) stă în prim planul observaţiei şi o situează, prin opoziţie şi asemănare, în vecinătatea Căii Lactee. Ca o desprindere de teluricul ce o ţine încătuşată, prin rădăcini. Poetul e un vizual, aici, nu un olfactiv. Un frumos cuplu: salcie înflorind (efemeritate strict delimitată în timp) şi Calea Lactee (eternitate de proporţii), luminează îndelung semnificaţia poemului. Două substantive (salcia şi Calea Lactee), conţin opt silabe din cele şaptesprezece ale poemului. Constatăm o atmosferă de sabi pe un fond de trăire pozitivă. Adjectivul neştiută are menirea să sublinieze negativitaea specifică poemului .

In celălalt poem tâşneşte, pur şi simplu, relaţia: pluralitate–singularitate (toţi-pâine), împletită cu o alta: mulţime vidă–singulariate (nimeni–sărbătoarea ciocârliilor). Autorul interpune, ca nimeni altul, între pluralul toţi şi singularul sărbătoare o mulţime vidă , de fapt nimicul (zeroul), în exprimarea noastră cotidiană. Dincolo de acest prilej de bucurie, descoperit şi propus de autor, ne este indusă necondiţionata căutare a unei pâini, în lumea satului, ca în vremuri de penurie, de către cel ce poartă pe tălpi ţărâna ţării şi vine tocmai din negura timpurilor străvechi. El, Măria Sa, Ţăranul Român! Cel ce ne-a păstorit ţara de peste...7500 de ani. Prestaţia sacră a ciocârliilor din înălţimea cerului nu mai e gustată, ca odinioră, de urmaşii primului agricultor european, din prea uitatele vremi, la Schela Cladovei, în vecinătatea Cazanelor Dunării.

Atmosfera e tot de sabi. Asistăm la o supradominanţă a efemerităţii. Negativitatea poemului o întâlnim concentrată în numeralul “nimeni”. Trei substantive (pâine, sărbătoare, ciocârlii ) conţin 11 din cele 17 silabe ale poemului. Lipsa verbului sporeşte sugestivitatea redeşteptată. Încheiere promtă printr-un substantiv.

Pe tema ciocârliei, pasăre mult iubită de români (şi nu numai de ei), prin prestaţia ei de înaltă clasă în ale măiestriei exprimate sonor, încât e imitată şi în creaţia populară şi în cea cultă, întâlnim mai multe poeme. Cu unul am făcut cunoştinţă mai sus. Prin el se înalţă în faţa aşteptărilor noastre cuvântul sărbătoare, ca semn de apreciere la superlativ a păsării în cauză. Iată-le şi pe celelalte:

Trudind pământul - / ciocârlia deasupra / nu osteneşte

Proptit în sapă - / de dimineaţă număr / ciocârliile

Din greu vrabia / în zbor printre ciocârlii / şi ea ciripind

Două dintre poemele de mai sus (primele) sunt scrise în strânsă legătură cu munca de la câmp. Idolatrizarea păsării măiastre o resimte fiecare dintre noi. Am putea spune că este o opţiune naţională. Negativitatea, specific niponă, a celor două, dar şi al celui de al treilea, e trădată de cuvinte precum: “trudind”, “nu”, “proptit în sapă”, “din greu.” Negaţia nu, pusă la timp, schimbă sensul cuvântului osteneşte , şi îi induce efectul necesar pentru haiku. Verbul trudind cu care începe poemul conţine şi el din plin, negativitate. Pare să descindă din cuvântul rusesc, similar, dar care se află în bagajul nostru uzual de cuvinte dintru începuturi şi semnifică o muncă istovitoare. Este preţul, de o veşnicie, al păcatului originar prin care descindem din Adam şi Eva. Şi iată un contrast: cineva trudind osteneşte, pe când ciocârlia prin efortul ei efectuat mult deasupra solului, în văzhuh, nu oboseşte nicicum. Devine clară relaţia: jos (ţăranul trudind) – deasupra (ciocârlia cîntînd). Deşi element de efemeritate, ciocârlia e privită mereu cu neasemuită admiraţie; ea reprezintă o măsură în funcţie de care se evaluează alte componente ale poemelor. Şi este, totodată, reper şi element constitutiv, al vieţii potenţate fericite de la ţară.

În poemul Trudind pământul - / ciocârlia deasupra / nu osteneşte, relaţia efemer-etern este deplin conturată şi cunoaşte forma: pământ-ciocârlie. Atmosferă este de sabi şi e generată de două singurătăţi legate prin fire nevăzute, doar de noi ştiute. Şi auzite.

În următorul poem elementul etern este de negăsit, el abundând în efemerităţi (sapă, dimineaţă, ciocârlii). Acelaşi lucru îl constatăm şi în poemul al treilea, din grup (vrabie, zbor, ciocârlii). Negativitatea se degajă din cuvântul proptit (urmare a ostenelii accentuate), cu scopul de a se odihni o leacă într-un fel, răgaz în care, truditorul, îmbătat de formidabile sonorităţi, cu privirea aţintită în sus, găseşte de cuviinţă să numere...

Expresia din greu din poemul al treilea deconspiră atmosfera specifică haiku-ului, indusă de către vrabie, care, neagilă în ale zborului la înălţime, mai şi ciripeşte printre ciocârlii, crezând că le poate egla. Să ciripeşti printre ciocârlii, ce infatuare... Negativitatea se resimte indirect şi prin comparaţia celor două stiluri, cu sau fără triluri... Contrastul pe care-l căutăm se conturează între vrabia care din greu zboară şi ciocârlia care cântă dumnezeieşte, îşi desfoaşoară repertoriul la mare înălţime şi nu osteneşte. Vrabia are curajul să şi ciripească, dar ce ridicol răsună prin comparaţie! Acest epiosod îşi găseşte corespondent în unele manifestări umane, în plină desfăşurare, la noi în ţară. Acum.

Un alt grup de poeme care încântă ochii, auzul, simţirea şi gîndirea, e acesta:

E seară, copii - / într-un snop de rapiţă,/ vă aduc luna

Sat părăginit - / prin geamuri luminează / măceşii în floare

Stinge lumina - / sub fereastră bujorul, / tocmai se-aprinde

Străvechiul şopron - / dintr-o dată fericit - / un prun în floare

Stea în crepuscul - / pe pajişte se-aprind / păpădiile

Drumeţ noaptea - / un răzor de rapiţă / îl luminează

Şase poeme în care rapiţa , măceşii, bujorii, prunii, păpădiile sunt în floare generând prin inflorire, lumina, deconspirând totodată un spectacol formidabil: snopul de rapiţă înfăţişează luna, măceşii mai luminează prin geamul satului părăginit (în lipsă de alt ceva), bujorul, alb surâzând, se poate stinge lumina de cu seară, prunul înflorind ne fericeşte subit, cu mult peste ce pot face făpturile umane ce-au încropit străvechiul şopron, păpădiile, solare ca şi floarea soarelui, realizează un dialog luminos cu steaua în crepuscul. Din nou, rapiţa luminează pe răzor, noaptea, drumul calătorului întârziat. Natura, deci, în momentul înfloririi, primăvara, prin entitatea ei in expansiune ciclică , ne îmbogăţeşte existenţa dincolo de simpla şi neobservata, în general, realitate.

Urmărită, cu atenţie, negativitatea caracteristică este prezentă peste tot sub forma: seară, sat părăginit, stinge, străvechiul şopron, noaptea, stea în crepuscul. Dintr-o dată, imaginea dintâi e inundată de cununi de frumuseţi graţie transformării firescului natural din preajma noastră, prin efort imaginativ, în cu totul altceva, complet neaşteptat, dar îmbogăţit prin cultură şi talent rarisim.

Poetul se slujeşte cu lejeritate de substantiv, ca prim material de construcţie a poemului. Trei-cinci substantive ne întâmpină în fiecare dintre poeme. Printre ele, elemente ce ţin de etern (lună, stea), puţine faţă de întreg, în schimb multe efemerităţi: snop, rapiţă, geamuri, măceşi, floare, fereastră, bujor, prun, crepuscul, pajişte, păpădii, drumeţ, răzor. Prin ele capată conţinut şi înfăţişare frumuseţile din preajma şi din sufletul nostru. Verbul, unul singur, coordonează acţiunea şi o reliefează. În primul poem din grup, autorul dialoghează cu copii şi le face cunoscută o minune: le aduce luna... Pentru ca în al treilea să folosească inspirat, în premieră, vocativul sub forma “Stinge lumina...” Categoria de wabi ne este deconspirată în două dintre poeme prin expresiile: sat părăginit şi străvechiul şopron. Peste tot... hosomiul, expresie a super talentului, introduce nedispreţuirea lucrurilor neînsemnate, cu trimitere către unii dintre noi, plictisiţi de tot şi de toate. Dar cu tot ce şi-ar putea dori în jur. Graţie lui... visurile noastre neştiute sunt frumos desluşite. Spre a rămâne şi noi învingători în mijlocul tuturor vicisitudinilor vremurilor noastre.

Dacă vi se pare că am exagerat în aprecieri , încercaţi să scrieţi la fel ca Şerban Codrin. Încerc să dau CEZARULUI ce este al CEZARULUI. Dacă e cumva prea mult să rămân singurul vinovat. Cezarul însă să ştie că nu toţi îi aprofundează poemele cu inima pregătită să se bucure, ca de o minune a naturii, care se obiectivează. Şi să nu se supere. N-ar servi la nimic.

Dacă se întamplă să fim în majoritate pe aceeaşi lungime de undă, voi mai reveni. Am da gând să comentez în întregime cele doua capitole de haiku ale cărţii şi ceva din celelalte, care îmi sunt accesibile. Am avea toţi de învăţat, de la mai marele nostru întru haiku – ŞERBAN CODRIN.

Cu recunoştinţa datorată unui făuritor de capodoperă,

Florică Dan

Comentariile lui Dan Florică la concursul lunii ianuarie 2008 (II)

Alte trei haiku-uri care merită atenţia noastră

In ordirea premierii lor, voi prezenta cele trei haiku-uri, remarcate de o parte din dvs.

Viscol în noapte - / bunica toarce privind / pe geamul tot mai mic

Autoarea este însăşi Maria Tirenescu, componentă de bază a conducerii şi administrării site-ului. Interesant din punct de vedere al sugestivităţii poemului este tocmai versul trei. De ce e acel geam pe timp de noapte, de iarnă viscolită tot mai mic înţelegem fiecare dintre noi din experienţa de viaţă pe care o avem deja. Cu tot şuierul de afară, zăpada ce cade din văzduh, se tot depune la fereastră, micşorându-i spaţiul transparent. La un moment dat această micşorare se va încetini, se va opri, chiar, însă bunica toarce în momentul în care micşorarea geamului se întâmplă în mod vizibil. Ea, chiar îşi dă seama, de acest fapt, privind în noapte.

Negativitatea poemului e declanşată din momentul pronunţării primului cuvânt, viscol, şi este întărită şi sporită prin continuarea în noapte. Pe bunica, cu toată vârsta ei înaintată, nu o putem concepe, cu toate excepţiile care se mai întâlnesc, decât ca bună, tăcută, blîndă, răbdătoare. Ea apare în poem ca o contrapondere la negativitatea naturii în plină manifestare violentă. Apoi, negativitatea erupe în final prin constatarea că geamul e tot mai mic. Poemul e original şi uşor de înţeles, demn de luat în seamă prin observaţia subtilă, pe care ne-o propune în premieră. Atmosferă de sabi, al cărei pilon central e singurătatea bunicii, pe timp de noapte şi de viscol (când multe se pot întâmpla). Bunica e trează, lucrează, poate şi îngrijorată de ceea ce se întâmplă afară, îngrijorare pe care ne-o evidenţiază faptul că privirea ei e îndreptată spre fereastră. Patru substantive sunt presărate de-a lungul poemului, nici unul nu îl încheie însă, aşa cum râvnim de obicei. Verbe, unul la indicativ şi altul la gerunziu, aflate în subtilă interacţiune, la mijlocul poemului, în versul doi.

Pecetea efemerităţii o aflăm şi aici în întregul poem: viscol, noapte, bunica, geam. Toate la singular, în deplină concordanţă cu esenţa sabi-ului. Întrebările fundamentale primesc răspuns, pentru cei interesaţi de acest aspect. Sugestivitatea pe care o inspiră, după atâtea rânduri aşternute pe hârtie, consider că este convingătoare.

Afară-i viscol; / sub plapuma dragostei / arşiţa Evei

Autorul, Dumitru Roşu, colegul meu, pictor şi poet, de la SRH Bucureşti, reuşeşte un haiku remarcabil pe tema, puţin uzitată, a erosului. Arşiţa Evei este expresia care ne întâmpină, abia în versul trei şi trădează caracteristica poemului nipono-românesc. Sugestivitatea este elocventă, frumos exprimată şi totodată penetrantă în simţurile noastre nerăscolite. Un contrast foarte clar opune viscolul, evident de afară, şi arşiţa din lăuntru. Contrastul, cum bine se vede, e dublu la el adăugându-se şi cel precizat separat: afară–înlăuntru (sub plapuma din dormitor). Al doilea termen fiind şi el dublat, în contextul dezvăluit de autor. Dacă afară negativitatea îşi face de cap, sub plapumă, ea nu mai are nici un efect, o altfel de natură, cu resursele mobilizate din plin, îşi face remarcate virtuţile. Aflăm în versul doi un cuvânt care din totdeauna a presupus, de obicei bunătate, iubire şi tot ce mai poate descinde din ea. Dacă vreţi: speranţă, viitor, fericire. Număr cinci substantive, din care unul, ultimul, e nume propriu, dintru inceputuri, al femeii biblice. Nimic etern, totul trecător. Cine? Unde? Cand? Vă stau la dispoziţie. Dintre haiku-urile cu caracter erotic, pur românesc, păstraţi-l şi pe acesta pe tabla memoriei.

Copilărie - / zăpada scrâşneşte / încă o dată

Un tânăr, probabil de 20 ani, pe numele lui Flueraşu Petre, acum, student la Universitate, number one la revista online Arcada, e autorul acestui haiku frumos, poate oarecum imperfect. Despre copilărie majoritatea dintre noi are amintiri excelente, care nu se vor sterge din memorie, niciodată. Unii au şi regrete, nostalgii de neimaginat, cum clar se poate constata de pe site-ul postat pentru noi, nefericiţii adulţi, ai acestor vremuri copleşitoare, spre a nu zice, chiar, demolatoare, de îndatoritorul nostru coleg, Jules Cohn Botea, alături de alte frumuseţi mature, pe care umanitatea, prin reprezentanţii ei, cei mai talentaţi, cei mai geniali, le produce, încă, cu dărnicie. Negativitatea este plasată de autor la mijlocul poemului şi precede acel, încă o dată, cu potenţial pozitiv. Rezultă aci un contrast remarcabil dintre zăpada scrâşnind (o negativitate puternică la care şi-a adus contribuţia şi un ger pe masură) şi acel neaşteptat, încă o dată, nu neapărat, nedorit, ci dimpotrivă. Avem de a face cu o stare de gheaţă, aş zice, resimţită pozitivant. Încă o dată e spus cu expresa dorinţă de a se mai repeta, cât mai mult, din momentul în care ne aşteptăm, să survină starea succesivă (în fond altceva) . Totul, pe fondul de o vigoare şi atractivitate rarisimă a copilăriei pe care o vom resimţi fortifiantă, întreaga noastră viaţă. Poemul are numai două substantive trimise, laolaltă, la înaintare, pe o suprafaţă încleştată de ger, percepută ca o provocare plăcută a vieţii, încă o dată şi încă o dată, spre infinitul nostru atât de finit. Copilăria, prin pozitivitatea ei, este opusă unei stări potenţial negative a mediului ambiant hibernal, generatoare prin prisma trăirilor vârstei preadulte, de aşteptări de sens contrar. Şi în acest poem efemeritatea este la ea acasă. Substantivele la singular conduc către o armosferă de sabi dar trăirea din final o împinge spre shiori, iar măiestria haijinului către hosomi, constând în lipsa dispreţuirii lucrurilor neînsemnate, la prima vedere. Felicitări Petre!

Şi acum o surpriză....

Unul dintre dvs., colegii mei cu gusturi literare exotice, mai precis nipone, şi-a exprimat nedumerirea că aşteptatele sau neaşteptatele comentarii lunare, întârzie. Afirmaţia aceasta ajunsă la mine printr-un domn căruia îi datorăm plăcerea de a ne întâlni pe acest site, acum, când sunt hotărât să ofer această plăcere altui doritor, spre a nu mi se reproşa că pun monopol pe această responsabilitate şi îndeletnicire liber asumată, de a nu o monotoniza şi duce în derizoriu, prefer s-o fac într-un moment de glorie nemanifestată. În nouă luni de când tot comentez, cum spuneam în septembrie, aşa cum îmi permite gradul personal de înţelegere a puterii de sugestivitate a haiku-ului nipon, nu am simţit, cu numai două-trei excepţii, că pot realiza cu dvs o relaţie biunivocă. Nu voi dispărea de tot. Încă. Voi mai comenta numai ceea ce îmi va place, cel mai mult. Voi concura în continuare alături de dvs cât mă vor ţine baierele spiritului. Şi ca un semn că ne-am întâlnit, cu plăcere, pe paginile acestui site în 2007 voi lăsa sper, o carte în care ne vom regăsi ulterior, mulţi dintre noi, prin performanţele înregistrate. Ofer precum se vede un răgaz aceluia, acelora care vor să preia această responsabiliate ce nu-ţi aduce satisfacţie personală decât dacă îţi cunoşti sincer propria măsură şi te mulţumeşti cu ea, şi dacă ştii că faci un lucru util apropiaţilor tăi, indiferent cum se vor comporta ei în relaţia cu tine.

Si acum am să comentez un haiku din producţia literară a lunii ianuarie, nepremiat, la un nivel de numai două puncte acordate, cu discernământul pe care îl avem, la ora actuală, dar care defineşte potenţialul ridicat la care a ajuns concursul online. Numele nu am să-l precizez. Îl veţi găsi dvs singuri. Sper să aveţi curiozitatea să-l identificaţi.

Haiku-ul sună aşa:

Viscol la stână - / în jur licăre perechi / lupi înfometaţi

Trebuie remarcat de la bun început caracterul clasic nipon al poemului, precizia lui în a avea 17 silabe după modelul 5 – 7- 5. Respectă tema propusă, deci are kigo. Are şi cezură după primul vers. Patru substantive parcurg aproape în întregime poemul, fără a-l finaliza: viscol, stână, perechi, lupi. Toate efemere, trecătoare, dar nu atât cât victimele neprecizate, ce pot urma momentului haiku. Se porneşte cu două efemerităţi singulare (viscol şi stână) şi se încheie cu două plurale: perechi şi lupi. E un crescendo aici... Stâna ne este înfăţişată într-un moment critic, când, asaltată de viscol, este înconjurată de lupi. Negativitate deci din belşug. In toată această aglomeraţie de rău , un rău mai puţin rău, dacă este văzut la timp, ne apare sub forma licăre perechi. Văd în el un semnal, un avertisment, care măcar poate pune în gardă, în stare de veghe, pe stăpânul turmei, spre salvarea ei. Licăre e verbul, cu referire la un substantiv neprecizat, stârnind curiozitate şi căutare. Spiritul mushin e prezent din start prin viscol şi continuă în ultimul vers prin lupi, care mai sunt şi înfometaţi, (mai decişi să-şi satisfacă pornirile instinctive). Patina timpului îmbracă forma efemeră a viscolului dar şi a lupilor hămesiti de foame. Viscolul este opus stânei căreia îi stau împotrivă şi lupii. Surprindem, prin analiză detaliată, o stare de nemişcare a stânei, căreia i se opune cea de mişcare, licărire a ochilor. Mai putem bănui starea de saţietate a turmei de la stână şi de înfometare a lupilor. Mesajul negativ al poemului cunoaşte un moment de întrerupere (prin pozitivare neintenţionată) la mijlocul acestuia, dar cu şanse de salvare neconcludente. Stâna este singură prin modul cum este definită dar ea se va confrunta cu o mulţime de lupi cu ochi licăritori (relaţie singular–plural). Mai putem întrevedea stâna ca pe o cetate asaltată de viscol ca factor agravant şi de lupi ca factori agresivi, sporiţi prin înfometare.

Precum vedeţi un haiku suficient de complex, cât nici nu bănuieşti dacă nu te apropii de el cu inţelegere şi curiozitate. E păcatul nostru, al multora, atunci când suntem stăpâniţi de grabă şi slujiţi de superficialitate. Autorul este un bun haijin, şi este îndreptăţit să continue pe calea ce conduce către nesperatul succes. Succes domnul meu !

Comentariile lui Dan Florică la concursul lunii ianuarie 2008 (I)

Despre haiku-urile premiate ale lunii ianuarie 2008

Anul 2008 a debutat, în prima sa lună, în bune condiţiuni din punct de vedere al participării acelora care îndrăgesc concursul de haiku online şi s-au hrănit cu sevele lui literare, încă din anul trecut. E drept au apărut şi nume noi. Nici producţiile etalate nu sunt de ignorat mai ales că premiile nu au reuşit să evidenţieze plenar, nici de astă dată, tot ceea este cu adevărat performant, meritoriu.

Au fost premiate, ca urmare a situării pe primele trei locuri câştigătoare, şase poeme însumând fiecare câte 12-15 puncte. Numele tuturor câştigătorilor ne sunt cunoscute din ediţiile anterioare. Trei provin din garda veche a SRH Bucureşti şi trei din garda nouă a celor iniţiaţi (presupun), graţie concursului la care ne-am înrolat.

La premiul I un singur poem aparţinând Loredanei Florentina Dănilă, care se ia în serios de la început de an, obţine 15 puncte :

Poartă-n ruină - / singur vântul năprasnic / o mai deschide

Autoarea, deşi nu foloseşte cuvântul viscol , ci o expresie echivalentă (vântul năprasnic mai poate însemna şi altceva, eventual furtună, vijelie), reuşeşte să convingă , deşi această scăpare în concursurile anterioare a fost aspru sancţionată, prin depunctare evidentă, de mai multe ori. În fond, ceea ce contează este calitatea poemului, îndreptăţirea lui de a fi un haiku autentic prin conţinut şi nu prin forma. Patina timpului, specifică haiku-ului, este redată prin cuvantul ruină - a porţii - care în astfel de situaţie se află la îndemâna vântului, ca singur şi perseverent trecător prin ea. Adjectivul năprasnic sporeşte şi el cuantumul de negativitate deja menţionat mai sus. Atmosfera este de wabi. Personificarea care este atribuită vântului imprimă un ce interesant poemului, fără a-l descalifica. Din cele opt elemente (piese ) ale poemului trei sunt substantive, unul este verb şi are rol de încheiere, nu tocmai potrivit. Autoarea a lucrat inspirat (conştientă sau nu), se pare, pe scheletul altor haiku-uri prezente în concurs anul trecut şi reuşeşte un haiku nou, performant.

La premiul doi se întalnesc, cu acelaşi număr de puncte, poetele Adina Enăchescu şi Adriana C. Iacob din generaţii diferite . La poeta Adina Enăchescu aş remarca eforturile sale din ultimii 3-4 ani, concretizate în mai multe cărţi de haiku (în special) şi de tanka dar şi destule premii interne şi internaţioanale (la concursuri de mare anvergură). Şi faptul că a trudit din greu la apariţia unei şcoli de haiku, printre elevi, în oraşul său natal. Şi nu e puţin lucru. O face cu multă pasiune, cu neţărmurită generozitate. Ea însăşi este un personaj pitoresc, înnobilat cu mult talent, încoronat prin efort perseverent şi de durată. Performanţele sale o situează printre cei mai temerari haijini români de la ora actuală, prin apariţii editoriale de succes dar şi prin premii internaţionale obiective ale micropoemelor sale, cel puţin la nivelul anului 2007.

Iarnă viscolită - / târându-şi bocancii / bătrâna c-o pâine

este poemul de deschidere de la premiul al doilea şi aparţine poetei din Râmnicu-Vâlcea. Este respectată tema concursului, poemul încadrându-se în atmosfara de sabi în care singurătatea bătrânei este un element esenţial, încălţată cu bocanci, ce nu par a fi ai ei, într-o stare de slăbiciune sau boală, evidentă, urmare a căreia abia îşi târăşte picioarele, cu numai o pâine, neîndestulătoare pentru hrană, dar suficientă pentru a se putea deplasa, doar cu ea. Dar, totodată, pe măsura posibilităţilor ei financiare. Negativitatea e pregnantă şi emană din cele trei secvenţe ale haiku-ului prin cuvintele : bătrână, târându-şi bocancii, viscolită .Numărăm patru substantive din care ultimul e şi cuvântul de încheiere bine situat în perimetrul poemului, verbe sunt două: viscolită şi târându-şi. Haiku-ul. deşi are o formă destul de explicită are valenţe de sugestivitate sporită prin cuvintele din versurile doi şi trei, la care m-am referit mai sus.

Poemul:

Copii orfani- / viscolul izbind poarta / să fie mama?

aparţine poetei Adriana C. Iacob. Este bine construit, suficient de sugestiv. Ce ne trasmite poemul? Surprinderea că a trebuit să vină viscolul pentru ca nişte copii orfani, prin manifestarea zgomotoasă a porţii acţionate de acesta, să creadă că mama lor (aşteptată cu răbdare infinită ) chiar deschide poarta orfelinatului. Cuvintele orfani şi izbind transmit negativitatea manifestă atât în societate cât şi în natură. Atmosfera de început a poemului e de sabi dar încheirea este în manieră shiori. Surprindem in poem relaţia plural-singular, sub forma concretă: copii-mamă. Ceea ce mi se pare interesant este că toţi aşteptă câte o mama dar din păcate nu vine nici una dintre ele, în cazul de faţă, sporind prin aceasta adâncimile poemului. Şi ca o consecinţă, poate, avem de-a face numai cu efemerităţi . Nimic etern.

La premiul trei nu unul, nu doi ci trei câştigători: Eduard Ţară, Vali Iancu şi Valeria Tamaş. Primii doi de la SRH Bucureşti şi Valeria Tamaş dintre mai proaspeţii haijini.

Azil de bătrâni- / ultimul vizitator / dispare în viscol

Autor: Eduard Ţară. Întâlnim în poemul său o atmosferă, cumva, asemănătoare aceleia din poemul de mai sus, numai că, de astă dată, ne aflăm într-un azil de bătrâni ceva mai norocoşi: la ei, cineva, a fost în vizită, dar trebuie să plece, grăbit de urgia de afară, pentru a mai putea ajunge teafăr acasă, ameninţat şi de un posibil pericol de a muri, îngheţat, rătăcit prin troiene. Pare să fie ziuă şi pericolul nu este maxim: mai vezi pe unde calci, mai poţi găsi un mijloc de transport, te mai poate ajuta cineva. Aceeaşi combinaţie de sabi şi shiori. Negativitatea este şi acum, din belşug, ea fiind înmagazinată de cuvintele : bătrâni, ultimul (vizitator) precum şi nelipsitul viscol. Patru substantive are poemul la activ, din care unul acolo unde nu trebuie să lipsească. Un verb denumeşte acţiunea . Sugestivitatea poemului, relativ pronunţată este propulsată prin versurile doi şi trei. Avem de-a face, iarăşi, numai cu efemerităţi. Relaţia plural-singular este din nou prezentă şi îmbracă forma : bătrâni – vizitator (dublat de viscol).

O caracteristică a poemului, dar şi a celor de mai sus şi de mai jos, este sonoritatea. Puternică sau mai puţin puternică, cum nu se întâmplă în cel de mai jos.

Urlă viscolul - / în curtea grădiniţei / scâncet de leagăn

Autoare, poeta Vali Iancu. Cu acest poem revenim pe undeva pe lângă casă, de fapt în curtea gradiniţei unde scânceşte un leagăn. Am fi tentaţi, în grabă să asociem acel scâncet de leagăn cu prezenţa unui copil. Scâncetul acesta este de fapt a doua personificare introdusă în poem după acel prim cuvânt: Urlă, atribuit viscolului ca exprimare umană. Scâncetul, aşa cum este precizat, clar, este al leagănului, acţionat de vânt şi nu de altcineva. Atmosfera este tot de sabi şi e determinată de singurătatea, pustietatea apropiată în care se desfăşoară acţiunea, într-o stare în care pare implicată o prezenţă umană doar sugerată dar atribuită unui obiect în mişcare, acţionat de obicei de un om, de un copil, şi cu totul neprevăzut şi întâmplător, de viscol. Singurătatea este sugerată şi de acel scâncet, cu trimitere către un pui de om, sugerând suferinţă până şi din partea lucrurilor din preajma omului, menite să-i facă viaţa mai plăcută. Negativitatea (din preajma casei) începe cu expresia Urlă viscolul şi se încheie cu acel scâncet producator de sugestii. Substantive sunt cinci, unul încheind poemul. Verb este chiar primul cuvânt ce-l deschide, dupa el urmând practic o succesiune, aproape neîntreruptă, de substantive. Intrebări ce îşi primesc răspunsul în cadrul poemului: Cine? Unde? Ce?

Ultimul poem de la premiul trei:

Gangul viscolit - / o vrabie ciugulind / pâinea orbului

aparţine unei alte colege a noastre, împătimite de creaţia de sorginte niponă: Valeria Tamaş. Suntem undeva în oraş, într-un loc ferit, într-un gang unde viscolul îşi face treaba lui, netulburat şi unde în speranţa unei minime protecţii se află un cerşetor. Nu-i lipseşte un pic de pâine, din care se înfruptă o vrabie, mai înfometată decât el. Ciuguleşte nestingherită, cu acordul tacit, abia simţit al persoanei căreia îi ţine tovărăşie astfel. Singurătatea cerşetorului cu toată prezenţa vrabiei reliefează categoria estetică de sabi. Faptul că ciuguleşte pâine, şi aceea a cerşetorului, implică şi categoria estetică de shiori. Identificăm aci un gest de generozitate din partea unui năpăstuit al sorţii, care ştie ce e foamea şi care poate gândi pozitiv în plină atmosferă de negativitate: ea emană de la acel gang viscolit privit ca un tot, fiecare cuvânt în parte aducând partea sa de contribuţie în acest sens. Se dă la fund, apoi, în apele poemului şi apare tocmai la final prin intermediul acelui genitiv. Poemul începe cu un substantiv, îi urmează alte două dupa un verb la participiu şi-un numeral nehotărât şi încheie, ca şi poemul precedent, cu un al patrulea substantiv, optim localizat.

Alte câteva poeme de valoare deosebită

Pe treapta a patra a concursului două poeme foarte reuşite : Vasile Moldovan şi Soriu Nakata, autori. In ce-l priveşte pe domnul Nakata se pare că se ascunde sub un pseudonim; prea ştie româneste, prea umblă la subtlităţi lingvistice şi de măiestrie poetică. Pare să fie unul din greii haiku-uliu românesc. Sper să nu mă înşel.

Singur în viscol, / un căţel adulmecând / urmele haite

Frumos haiku. Construit de la început în tentă sabi, e divizat de cuvinte mustind de negativitate: unul, comun tuturor poemelor , sau aproape (e vorba de viscol) şi altul unic în concurs, acela de haită (de lupi). Pecetea efemerităţii e şi în acest poem supradominantă, exclusivă. Ne atrage atenţia relaţia singular - plural (căţel–haită), inversată faţa de poemele premiate. Indrăzneala, curajul puiului de câine sînt contrapuse realităţii dure, continuarea acţiunii lui temerare putînd însemna şi sfârşitul lui prematur. Chiar şi trezirea interesului şi atenţiei, mai marilor săi, este o faptă de luat în seamă. Iar vremea în care se desfăşoară această acţiune este una care îl ridică mai sus în ochii noştri. Şi apoi, haita pare să fie pe aproape. Întrebări care îşi află răspunsul: Cine? Unde? Cum? Şaptespresezce silabe fix, patru substantive, verb la prezent, încheiere perfectă. Poem apt pentru podium.

Viscol în valuri - / printre faruri, fulgii / gonesc bezmetici

Poem unicat. La fel de frumos haiku-ul, precum cel care îl precede. Autorul observă, dar mai ales redă, ceea ce puţini dintre noi reuşesc. Frumoasă imaginea de viscol în valuri dar şi aceea redată sub forma gonesc bezmetici, replică inversată celei dintâi, graţie prezenţei autorului într-un car în plină viteză. Pe undeva prin Ialomiţa, probabil. O clipă, trăită în goana maşinii, o clipă care a persistat într-atât, încât a devenit subiect de poem nipon. Efemerităţile au dat din nou buzna în atelierul literar al autorului, şi el ni le înfăţtişează, cu generozitate şi fără reţinere, ca viscol, valuri, faruri, fulgi. Viscolul ne este redat, alcătuit din valuri, care întâlnesc alte pluraluri: faruri şi fulgi. Relaţia singular-plural este din nou prezentă, numai că pluralul e supraabundent. Nu se putea altfel. Singurătatea sabi-ană a conducătorului de cursă lungă este perceptibil redată. Mulţumim mister Nakata.

Reflecţii asupra concursului de haiku online de anul acesta (II)

Partea a doua a comentariului lui Dan Florică extinsă asupra întregului an de concurs. Îi mulţumim pentru modul generos în care s-a angajat într-o activitate extrem de utilă celor ce ni s-au alăturat într-o competiţie de lungă durată.

*

Dacă e să remarcăm şi alte realizări literare deosebite prezentate pe site mă gândesc la toate poemele premiate în intervalul aprilie – decembrie, din care voi evidenţia, din lipsă de spaţiu dar şi din necesitatea de a nu exagera, numai pe cele de nivei I.

Aprilie :

Casă în ruină - / creanga de liliac / sprijină zidul

(Dan Florică)

Comentariu Cornel Atanasiu: “Poanta poemului, cuvântul sprijină, este ceea ce izbucneşte din spiritul ingemănat al lucrurilor surprinse aşa, într-o clipă privilegiată, şi al contemplării lor în sufletul celor ce au răbdare să mediteze în preajma lor. Există aici un temei ascuns, misterios, care, în ciuda celor ce dispar iremediabil, dau o anume încredere privitorului şi un tonus existenţial fragil precum creanga de liliac, dar profund ca revenirea intempestivă aprimăverii.”

Mai:

O adiere - / toate păpădiile / se mută la cer

(Mărţişor)

Comentariu Cornel Atanasiu: “Reuşita este aceea a propunerii unei lumi diafane pe deplin legitime, care într-o clipă fericită devine un univers suficient sieşi. O singură adiere, când totul este copt pentru revelaţie, face ca roadele să se desprindă şi, asemenea unui desant aerian, să invadeze cerul către care simt o irepresabilă chemare. Lumea nu mai este decât acest dans exuberant al seminţelor ce fecundează cerul.”

Iunie :

Fantă de lumină/ printre două cireşe/ răsărit de soare-

(Cristina Rusu)

Comentariu Dan Florică: “Să vezi o astfel de imagine nu este la îndemâna oricui. Bănuiesc că nu este un produs al imaginaţiei autoarei, ci pur şi simplu o fulgerare trăită a unei anume realităţi, observată la momentul oportun. Trebuie să fi locuit la ţară sau cel puţin la periferia oraşului pentru a putea avea în zestrea de imagini a vieţii, aşa ceva. În cireşul în pârg sau foarte aproape de el se poate observa acea fantă de lumină, provenită de la un răsărit de soare. Şi nu lumina albă a zilei cred că este ceea ce vede autoarea ci roşul aprins al soarelui care face saltul în abia începutul zilei de cireşar.”

Iulie:

Câmp ars de soare / în ochii ţăranului / câtă tristeţe...

(Jules Cohn Botea)

Comentariu Dan Florică: “Evitând un contrast fulgerător, autorul a marşat în acest poem pe accentuarea stării de negativitate în cadrul imaginii dezolante pe care o surprinde, pe tot întinsul câmpiilor noastre, în acest an nespus de secetos, până în luna iulie inclusiv. Câmpul ars de soare are o continuare firească , pe plan uman, în tristeţea pe care o surprinde în ochii ţăranului român, cândva, tare demult, aflat la originile agriculturii în Europa in perimetrul localităţii Schela Cladovei din Oltenia. Nu departe de Dunăre, leagănul civilizaţiei europene. În felul acesta se induce ideea că totul e compromis, că nu mai e nimic de făcut. El pare pedepsit de Dumnezeu. Dar realitatea mai este de completat cu faptul că a fost lăsat singur în faţa calamităţilor naturale de cei îndrituiţi să-l ajute, cărora vrând, nevrând, se străduieşte să le asigure hrana zilnică, spre a putea supravieţui el însuşi.“

August:

Lotus în amurg/ în sacul pescarului/ doar deznădejde

(Simona Dobrescu)

Comentariu Cornel Atanasiu: “Lotusul ivit în amurg este motivul deznădejdii de care dintr-o dată s-a umplut sacul pescarului. O fi sacul plin cu peşte, dar recolta zilei este acum fără nici o însemnătate. Doar deznădejdea contează, numai ea s-a cuibărit acolo şi face ca sacul să fie pustiu şi în acelaşi timp extrem de greu.”

Comentariu Dan Florică: “Deznădejdea pe care o menţionează autorul vine să dea un alt nume, de trăire umană, unui final trist de care are parte un pescar nepescar. O privelişte remarcabilă conţinând un lotus înflorit în plin amurg, tocmai la momentul când se combină culorile acestuia cu cele ale spectacolului mereu repetabil al naturii, din preambulul nopţii. O imagine de neuitat pentru cel care o priveşte pentru prima oară. Acestei imagini frumoase, amplificate de spirit, i se opune desnădejdea pescarului care pare să nu fie motivată de ghinionul acestuia în ale pescuitului, ci de faptul că imaginea aceasta splendidă se va ascunde curând în întunericul nopţii.”

Septembrie:

Agăţând în cui / plasa de prins fluturi... / din nou la şcoală

(Vasile Moldovan)

Comentariu Dan Florică: “Este surprins momentul când vacanţa se termină şi cu ea şi joaca de a prinde fluturii, joacă încheiată, până la viitoarea vacanţă, cu agăţatul în cui al plasei în cauză. Observăm un prim contrast între joaca încheiată şi şcoala care abia începe. Cele două activităţi, prin modul cum sunt prezentate, nu se suprapun, ele existând în timp, separate. De vină poate fi fermitatea cu care elevul încheie o activitate pentru a începe alta, cu toată silinţa şi cu toată hotărârea. Cuiul, prin ceea ce el reprezintă cu adevărat, ţine de eternitate, pe când plasa, fluturii, şcoala reprezintă efemerităţi de durate diferite.”

Octombrie:

Firul de iarbă - / o libelulă indoaie / uşor lumina

(Eduard Ţară)

Comentariu Dan Florică: “Stăalucirea poemului e evidentă şi la propriu, şi la figurat. Primele două versuri pot fi la îndemâna oricui. Al treilea e mult mai greu de conceput... Autorul, atunci când observă firul de iarbă îndoindu-se sub greutatea, totusi semnificativă a frumoasei insecte, nu mai are în faţa ochilor săi fascinaţi decât firul de lumină pe trupul ierbii, aflat în bătaia soarelui. Este adevărat că se îndoaie lumina? E adevărat! Dar se exprimă un anumit etaj al realitătii pe care poetul preferă să îl păstreze în faţa ochilor săi uimţti de miracolul naturii... Negativitatea poemului este rezultatul acţiunii de îndoire a luminii. Categoria estetică reliefată este hosomi.”

Octombrie:

În vals cu vântul / prin câmpia săracă / o libelulă

( Loredana Florentina Danilă)

Comentariu: Dan Florică: “Ideea valsului în care sunt antrenaţi, în nesfârşirea timpului, libelula şi vântul este una inedită. Dar nu ea dă greutate poemului. Versul doi, pe câmpia săracă, vine ca o contrapondere şi adaugă negativitate poemului (tocmai ceea ce avea nevoie), ne trezeşte la realitate şi ne dezmeticeşte, insistând că ne aflăm în faţa unui haiku. Autoarea ne sugerează astfel că nici măcar pe un fundal sărăcacios, valsul celor doi parteneri, pe valuri de timp, nu este unul de ignorat, de refuzat. Puterea poemului e concentrată în primele două versuri, cel de-al treilea eliberând semnificaţia lor. Valsul, vântul, libelula sunt entităţi efemere. Eterna câmpie, săracă de astă dată, e capabilă să descătuşeze resortul din care ţâşneşte acest haiku neaşteptat, într-o formă destul de estompată.”

Octombrie:

O libelulă / pe băţul pescarului -/ singurul zâmbet

(Horia Ivăşcan)

Comentariu Dan Florică: “Negativitatea poemului este evidentă, într-o atmosferă de wabi/sabi. Ea implică şi acel băţ, care ţine loc de undiţă, dar mai ales sugestia că bietul nostru pescar, aidoma ca într-un haiku ce a avut ca temă lotusul, nu a avut parte de peşte în acul undiţei, ci, ca recompensă, de o frumoasă libelula care să se aşeze mângâietoare şi răsplătitoare pe ceva cu menire de undiţă. Pescarul nu pare unul profesionist, ci unul de ocazie care vine să-şi omoare timpul, sau pur şi simplu să scape de atmosfera apăsătoare de acasă sau de la serviciu. Eternul nu are nici un corespondent în acest haiku, acţiunea derulată implicând numai efemerităţi, rezultatul fiind cel de faţă.”

Noiembrie:

Prima brumă-/ pe haina orfanului/ încă un petec

(Valeria Tamaş)

Comentariu Dan Florică: “Ne întâmpină multă negativitate în acest poem, exprimată din plin prin cuvintele: brumă, orfan, petec. De aceea cred că autoarea nu a putut cuprinde şi un contrast ci doar o simultaneitate: brumă–petec. Raportul etern–efemer nu i-a stat în atenţie, desfăşurarea de forţe înfăţişând sumar numai efemeriăţi: brumă, orfan, haină, petec. Atmosfera poemului este de wabi sabi.”

Noiembrie:

Noapte cu brumă - / copaci fără nume / străjuiesc luna

(Flavia Munteanu)

Comentariu Dan Florică: “Remarcăm de la bun început negativitatea exprimată de versurile unu şi doi şi personificarea din versul trei. Noaptea cu brumă nu este clar definită fapt pentru care şi este lipsită de un contrast. În atmosfera de wabi/ sabi, în locul unor figuri umane luăm cunoştinţă de copaci fără nume (accentuează atmosfera de negativitate din primul vers). Deşi versul trei este interesant, neaşteptat, el păcătuieşte prin faptul că luna este străjuită de copaci despre care mai mult nu ni se spune. Contextul în care are loc fapta copacilor absolvă autoarea de o vină apăsătoare. Regăsim perechea etern–efemer sub forma: lună – brumă, copaci.

Decembrie:

S-aud colinde - / lângă pomul de Crăciun / bunica tristă

(Henriette Berge)

Comentariu: Dan Florică: “Poemul surprinde o situaţie inedită (contrastantă), în preajma bradului de sărbători, când în anumite case, bătrânii nu mai au nici măcar bucuria pe care o pot inspira colindele noastre tradiţionale ce vin din adâncuri de istorie cunoscută sau chiar necunoscută, pentru mulţi dintre noi. Apatia vârstnicului, reliefând multe neputinţe şi temeri, la început în faţa porţiei de mâncare, o vedem acum extinsă asupra unui moment ce ar trebui să fie plin de bucurie şi nu de tristeţe iremediabilă. Surprindem un substantiv la plural, sub forma colinde, urmat de altele două la singular: pomul şi bunica. Pe de altă parte, colindele (dar şi bradul), le putem lega de un nou început, ciclu al tradiţiei locale, pe când bunica cu probemele ei, cu neliniştile ei, cu starea ei, anunţă un sfârşit nedorit, dar totuşi un sfârşit. De astă dată nota de negativitate din final, ce dă savoare specific niponă haiku-ului în cauză, succede unei stări generale de euforie, determinată de splendorile specifice sarbătorilor de iarnă româneşti. Valoarea estetică pregnantă e de sabi.”

*

În felul acesta am trecut în revistă pe cei mai buni dintre noi, în ale haiku-ului românesc. Dar nu numai ei sunt reale valori în domeniu ci şi ceilalţi de pe nivelele II şi III ale concursului, oricând gata să facă saltul spre prima treaptă sau spre starea de iluminare, de satori.

Iată, în continuare numele acelora care au obţinut un premiu de nivel II într-una din lunile aprilie-decembrie: Maria Tirenescu, Vasile Moldovan, Florinel, Anghel Pop, Valeria Tamaş, Petre Flueraşu, Henriette Berge, Anişoara Iordache, Simona Dobrescu, Ion Untaru, Gabriela Marcian, Ivăşcan Horia. Şi un premiu de nivel III: Vasile Moldovan, Gabriela Marcian, Florică Dan, Florinel, Ion Untaru, Dragoş Tsuku, Valeria Tamaş, Florinel, Eduard Ţară, Adriana C.Iacob, Elia David, Ana Ruse, Magdalena Dale, Vali Iancu, Tincuţa Horonceanu Bernevic, Dan Norea.

O scurtă privire aruncată pe lista laureaţilor ne evidenţiază faptul că peste 20 de nume s-au perindat pe parcursul celor 9 luni de concurs pe scena premierii site-ului. E mult, e puţin, vom vedea abia atunci când premiile internaţioanale ale acestui an dar şi ale anilor viitori ne vor indica numele României în ierarhia ţărilor care se luptă în arena literaturii internaţionale pentru un loc fruntaş. Oricum este şi va fi este un mare câştig , dacă nu pentru întreaga literatură română, măcar pentru cea de sorginte niponă, puternic revigorată, alimentată cu noi şi puternice talente, de nedesconsiderat.

Printre cei enumeraţi întâlnim nume de prim rang în implicarea cu toată puterea şi talentul în mişcarea de haiku din România: Vasile Moldovan, preşedinte executiv al SRH Bucureşti, Eduard Ţară, cel mai blindat poet român cu premii internaţioanale, Jules Cohn Botea, un veteran al haiku-ului românesc, autor al câtorva cărţi valoroase de sorginte niponă, Vali Iancu, o talentată poetă a SRH, deţinătoare a mai multor premii obţinute la concursuri interne, Dale Magdalena, una din cele mai bune poete de tanka din România, cunoscută pe plan internaţional, Maria Tirenescu o pasionată poetă de literatură nipona, etc. Mai putem observa şi altceva: sunt laureaţi care aproape lună de lună s-au abonat la câte un premiu I, II, III sau cât mai aproape de podium. Acest lucru dovedeşte constanţa talentului pus în mişcare, pasiunea puternică pentru micropoemul japonez, atingerea repetată a stării de performanţă în concurenţa interindividuală care s-a declanşat. A fost prin urmare un concurs al valorilor care nu poate să rămână fără urmări în literatura românească a acestui deceniu, dacă va continua în acest fel. Alt lucru important: au apărut nume noi extrem de talentate, cu mari promisiuni de viitor: Valeria Tamaş, Horia Ivăşcan, Simona Dobrescu, Anişoara Iodache, Gabriela Marcian, Petre Flueraşu, Florinel, Cristina Rusu, Henriette Berge, Dan Norea, Tincuţa Horonceanu Bernevic, Elia David, Adriana C. Iacob, Dragoş Tsuku etc

Am enumerat atâtea nume pentru că le consider adevărate valori confirmate sau în curs de confirmare, în mişcarea de haiku din ţară, dar şi pentru a-mi ispăşi greşeala de a nu fi precizat nume suficiente, complete, pe parcursul comentariilor mele din aprilie încoace.

Îmi cer scuze, pe această cale, faţă de colegii care nu m-au putut aborda, în special pe messinger. Răspund foarte rar, din necesitatea de a-mi proteja timpul pentru activităţile realmente esenţiale pe care le mai am de dus la bun sfârşit.

Mi-a făcut o deosebită plăcere să vă fiu alături în acest context concurenţial pe teme de haiku, încercându-mi puterile, cu stângăcie, pentru prima oară într-un asemenea mod, dezvăluindu-mi, chiar mie, lucruri pe care nici eu nu le ştiam despre mine, în a vă aprecia poemele cele mai bune, de pe poziţia unei critici apreciative de întâmpinare, cât mai corecte, cât mai obiective. De aceea, mi-am permis, ca, alături de poemele pe care cu toţii le-am sortit a fi câştigătoare, în virtutea unei anume relativităţi şi nesiguranţe în ale începutului, să punctez tot ce am considerat că este valoros. Sper totuşi să nu fi supărat pe unii din dvs. Nu asta am intenţionat. Şi acum, la sfârşit de an, să ne simţim buni colegi, buni prieteni.

Sunt dispus ca toate comentariile pe care le-aţi parcurs pe tot timpul concursului să le cuprind într-o carte, la început de 2008. Aş fi bucuros dacă domnul Şerban Codrin, doamna Clelia Ifrim, domnul Cornel Atanasiu ar fi de acord ca ale lor comentarii, nu neapărat adresate poemelor în concurs, să apară în această carte, ca o încununare anuală a acestei activităti literar-solidare, în ordinea în care s-au derulat pe site. Aştept acordul dumnealor. Alte amănunte le vom rezolva ulterior. Unele exemplare vor putea fi procurate de dvs., dacă veţi dori, ca o amintire, dintr-un an în care am visat împreuna în culorile haiku-ului.

Şi pentru că încheiem un an pentru a începe un altul mai bun, dragi colegi, primiţi urările mele de succes nediscriminatoriu şi meritoriu în tranşeele literaturii române, pe toată durata anilor ce vi se înfăţişează cu splendoare în faţă, cu toată forţa pe care aţi acumulat-o de la începuturi până azi.

Al Dvs. îndatorat,
Florică Dan