Cezar Florin Ciobîcă, un loz câştigător în căutarea haikuului

Cezar Florin Ciobîcă,

un loz câştigător în căutarea haikuului

Șerban Codrin

         Cu regret recunosc că sunt relativ puţin informat despre ce se mai întâmplă în lumea haikuului românesc. Aproape singura mea sursă este blogul ROMANIAN KUKAI, cu adevărat impresionant prin organizare, ritmicitatea concursurilor şi efortul de a oferi cu promtitudine ultimele ştiri, liste cu poeme premiate, invitaţii la concursuri, rezultatele jurizărilor, editări on-line. Eu nu aparţin lumii haikuului decât prin compunerea şi editarea volumului de tanka, renku, haiku, gunsaku, secvenţe Marea tăcere, 2001. De când nu mai sunt directorul Bibliotecii Judeţene „Ștefan Bănulescu” - Ialomiţa, de când nu mai organizez întruniri, nu mai acord premiile Orion, de când nu mai editez revistele Orion şi Micul Orion se întâmplă un singur fapt: nu mai primesc nici un volum de la poeţii români de haiku, tanka, senryu, bineînţeles, fiecare în parte cel mai mare, cel mai important şi cel mai premiat dintre toţi. Eu mi-am format nişte opinii şi este slabă şansă să mi le schimb: în haikuul românesc există câteva excepţionale talente, care vor ajunge cu atât mai departe cu cât îşi vor urma calea/do. Cum în această lume a haikuului eu nu exist, astfel s-a exprimat o poetesă, spune dumneaei, foarte importantă, dar oare cu Marea tăcere, cartea mea, ce se întâmplă? Aş propune să reflectăm şi să analizăm.

         Chiar fără nici o investigare, după părerea mea, probabil neîmpărtăşită de mulţi alţii, cel mai important poet român de micropoeme (haiku, senryu, poem-într-un-vers, micropoem propriu-zis, fară legătură cu primele trei), este maestrul Radu Patrichi, un talent de dimensiuni excepţionale, dublat de o persevenţă totală, perseverare diabolicum. Spre ruşinea Uniunii Scriitorilor, care acceptă în subsolurile ei toate drojdiile cu moţ, Radu Patrichi nu este membru al breslei. Întrebare: cine îi va selecţiona creaţia (haikuul neselectat seamănă cu o recoltă neplivită), pentru că autorul a demonstrat că nu este în stare, iar alţii nu o pot face, încercarea temerară de editor a lui Corneliu Traian Atanasiu este abia o picătură într-un ocean de amar?

         Al doilea nume de creator formidabil de talentat, este Eduard Ţară, nicidecum candidatul român de haiku pe podiumul de cel mai premiat la concursuri internaţionale, nu înteresează pe nimeni astfel de scoruri de loterie literară, iar pe mine cu atât mai puţin, cât adevăratul poet din spatele performerului uluitor.

         Atât la poeţi. Nu ştiu ce se mai întâmplă cu unele talente în care aveam mare încredere: Aidar Bechir, Valentin Busuioc, Sonia Cristina Coman, Ion Găbudean, Iulian Dămăcuş, Dan Doman? Unii au abandonat, sau consideră că au spus totul şi locul lor este numai pe culmea culmilor, Constantin Abăluţă, Mircea Petean, amândoi foarte importanţi autori de micropoeme, însă nu de haiku.

         În antologiile SRH se întâlnesc toate numele autorilor de poeme paradoxale, cu atât mai mult le-am selectat eu însumi în Antologia sezonală comentată de poezie epigramatică românească Stâlpi de felinar, aflată deocamdată în calculatorul blogului Romanian Kukai.

    

         În eseistică, după incursiunile lui Dumitru Radu, extrem de importante, însă numai parţial editate, performanţe realizează Marius Chelaru, ca teoretician şi istoric literar, şi Corneliu Traian Atanasiu, ca analist şi promotor al unor foarte importante campanii de selecţie prin concursuri. Ne putem pomeni cu surpriza ca acelaşi maestru să ne propună un foarte avizat manual de haiku, Dumnezeul poeţilor este Mare, aşadar va aranja lucrurile în aşa fel încât să reuşească.

         După informaţiile mele, aproape singurul loc unde se descoperă şi se lansează poeţi iniţiaţi în haiku este Romanian Kukai, societăţile de profil par obosite, se schimbă generaţiile, dar orgoliile nu. Este păcat că internetul este copleşit de „lupii singuratici”, de geniile neînţelese, de frustraţi şi nefrustraţi, care se delimitează de competiţii, deci de singura rampă de lansare. Mai vânează câte un premiu şi adorm în fericirea învingătorului de nimic. Romanian Kukai a descoperit multe talente, unele au abandonat, altele s-au considerat prea importante şi s-au aruncat în neant cu pix sau blog cu tot, cunosc destui aventurieri din categoria acestor sinucigaşi.

         Ei bine, deocamdată un nume săpat în bronz, care a debutat pe Romanian Kukai, a răsărit brusc şi a urcat repede, aparţine poetului botoşănean Cezar Florin Ciobîcă. Exemplul său ar trebui urmat şi de alţi creatori descoperiţi şi formaţi iar nu făcuţi la şcoala maestrului lor Corneliu Traian Atanasiu. Pe toţi îi aştept, căci îmi par spirite într-adevăr devotate poeziei.

         Volumul Caruselul anotimpurilor de Cezar Florin Ciobîcă, editura Pim, Iaşi, 2013, poartă toate semnele unui eminent poet, pornit pe o cale frumoasă şi ascendentă. Prefaţa lui Corneliu Traian Atanasiu alcătuieşte un sugestiv portret al autorului prin poemele sale. Totuşi concluzia „Neîndoielnic, Cezar Florin Ciobîcă este o voce cu un timbru aparte, care-l câştigă şi-l cucereşte pe cititor” este prea puţin, printre versuri se pot întrevedea alte orizonturi.

         Deci, volumul este ordonat clasic, cu patru anotimpuri, fără Anul Nou, cu mottouri şi alte citate din scriitori importanţi. Fiecare poem este în română, germană, franceză, engleză, aşadar volumul poate circula internaţional. Textele haiku sunt amestecate cu senryu, ceea ce se observă în toate concursurile girate de Maestru, unde aceste două specii literare diferite sunt tratate „la pachet”, nici o eroare, dar, riguros discutând, speciile nu se confundă. Povestea că „senryu este un haiku cu reguli mai puţine” sună a vorbă goală, realitatea impune alte delimitări. Până una, alta, toate textele selectate de poet se aşează riguros în limitele acceptate, fără căderi spre alte specii literare ultrascurte, nonhaiku, nonsenryu. Jocurile de cuvinte, paradoxurile, simbolurile, o anumită concreteţe a perceprii lumii, foarte „zen”, foarte „antimetafizică”, fac aproape orice poem să-şi merite citarea, analiza, selecţia într-o antologie oricât de exigentă, pentru că mâna binecuvântată a poetului cu har este prezentă peste fiecare dintre cele 17 silabe luate în parte. Ciobîcă îşi cunoaşte bine meseria, nu se observă rupturi,  disonanţe între perceperea realităţii şi metamorfozarea în act estetic. Totul pare uşor, simplu, la îndemână, când ştim că nu este chiar aşa, ci aparenţă, înşelătorie a creatorului, a artistului, niciodată copist, nici fotograf, nici şi nici, ci pur şi simplu poet, adică un iscoditor de ficţiuni cu sens subteran, cu mesaj. De când am primit de la autor volumul curat şi alb, fără vreo dedicaţie sau alte vorbe mincinoase, l-am citit de multe ori, m-am lăudat în faţa prietenilor că posed o astfel de carte rară.

        Acum o întrebare: ce urmează? Nu este o întrebare nevinovată, ci una cu capcană. Mi-a pus-o Florin Vasiliu prin anul 1994. Bătrânul şi vicleanul maestru era tăvălit prin toate smârcurile şi dedesupturile poeziei haiku internaţionale. Fără talent literar, nimic nu-l oprea să se declare, cot la cot cu inamicul din fruntea Societăţii de haiku din Constanţa, cel mai mare autor de haiku din România. Era un devotat al poeziei, îsi făcuse din haiku o religie, a iniţiat şcoala românească de profil, o revistă, o societate de iniţiere, un cenaclu, fără să susţină ceva prin propria creaţie, unde face figură tristă, de selectat prin indulgenţă. Solid în credinţele sale infailibile, Florin Vasiliu voia de la mine o continuare. După poemele din Între patru anotimpuri şi Dincolo de tăcere trebuia să mai urmeze indiferent ce, pentru simplul motiv că un poet nu se poate opri, altfel se repetă ca un şapirograf sau un disc stricat, ori schimbă drumul. Ceea ce i-a fost dat să constate l-a supărat enorm, nu i-au plăcut propunerile mele. Vă rog să urmăriţi cel puţin sumarul antologiei mele de autor de poeme zen Marea tăcere şi veţi găsi sursa supărărilor maestrului, nemulţumiri atât de în răspăr, încât m-a dat afară din Societatea română de haiku pentru blasfemie. Mi-a strigat furios ca apostolul Pavel: Noi formăm o societate de haiku, nimic altceva, ceea ce propui este inacceptabil! Poetul Vasile Moldovan mi-a mărturisit că, în culise, în momentele de aparentă linişte, maestrul infailibil avea dubii asupra propriei exigenţe, încât a plâns când a citit cartea proaspăt ieşită de sub tipar, nu înainte de a fi interzis să i se dedice vreo cronică de întâmpinare atâta vreme cât el trăieşte. Inclusiv la Constanţa s-a întâmplat la fel, din alte motive jalnice. Pe scurt, lui Florin Vasiliu i-a displăcut ascensiunea mea spre alte specii literare din afara haikuului, nu a acceptat organizarea secvenţială, a respins atotcuprinderea, universul zen din cele zece secţiuni ale cărţii, era prea de tot, domeniul îi aparţinea numai lui, maestrului captivat de o imagine idealizată, de mare şi unic poet, însă vezi, nu avea destule mâini să şi-l apropie, iar eu i-l răpisem cu neruşinare.

         Grea întrebare, maestre Ciobîcă, încotro Nicolae, vorba lui Ilie Moromete? Nu ştiu ce răspuns vei da, însă posezi arme şi bagaje pentru o călătorie fascinantă în continuare, aşadar sunt în aşteptarea traseului deloc uşor, ci plin de toate capcanele.

         Nu pot încheia o incursiune prin acest excepţional tetralingv volum de poeme fără o selecţie de texte. Prin anii trecuţi, un poetaş era supragonflat, umflat cu pompa de bicicletă, de un nene oarecare, fără ca laudele să fie proptite cu vreun par, prepeleac, vers, cât de mărunt. Adevărul era altul: criticul de ocazie avea sarcină de lăudător de serviciu, fără alte imprudenţe, pentru că nu exista nici un rând în jalnica situaţie de a fi citat, fără să se fi observat hainele împăratului în fundul gol. Aşadar, din Cezar Florin Ciobîcă cetire:

Noaptea-Învierii –

din insectar se-înalţă

o gărgăriţă

Bătrân sub cireş –

petalele îi albesc

umbra subţire

Niciun câine

nu latră-în noaptea asta –

teii în floare

Fereastră de-azil –

Carul Mare se umple

cu flori de cireş

         Astfel arată, în patru imagini-fulger, primăvara poetului. E adevărat, mai lipseşte câte o silabă, dar suntem în poezia română, nu în rigorismul de coloană pietrificată nipon! Ar trebui citat aproape întregul volum, pentru a nu greşi. Cu timpul, autorul va reface unele poeme, la altele va renunţa, însă selecţia dovedeşte constanţă şi depune mărturie pentru un poet demn de a fi înscris pe lista, cum se tot repetă, de îndrepţăţite speranţe. Cu mult efort în continuare, numele lui Cezar Florin Ciobîcă poate deveni un brand al autenticului haiku în variantă românească, alături de Radu Patrichi, Eduard Ţară, dar şi de alţii prezenţi sau numai aşteptaţi, fiecare cu trăsăturile propriei personalităţi creatoare. Când este inspirat, Corneliu Traian Atanasiu pariază pe lozul câştigător.

Un incident ciudat

 Șerban Codrin

         Mi s-a întâmplat la Festivalul Internaţional de haiku-haiga, Constanţa, 7-11 august 2013. După dezbateri, într-o pauză, care pretindea o ceaşcă de cafea, am făcut cunoştinţă cu o domnişoară. Mi s-a prezentat cu numele Flavia Muntean. O cunoşteam într-un anume fel. Când alcătuisem Stâlpi de felinar, antologie de poezie epigramatică haiku îmi atrăseseră atenţia nişte poeme proaspete, oarecum cinice, care depuneau mărturia unui talent poetic cert. A doua zi Flavia Muntean nu a mai apărut, nici a treia. Întrebând-o pe Laura Văceanu, preşedinta Societăţii de haiku din Constanţa, co-organizatoare a evenimentului, mi-a răspuns că nu s-a înscris nimeni la festival cu acest nume. Peste noapte, răsfoind antologia, i-am găsit şi recitit poemele: da, nu mă înşelasem, talentul se afla acolo unde îl ştiam.

         Revenit la Slobozia, am căutat internet pe maestrul Corneliu Traian Atanasiu, coordonatorul cu surplusuri de competenţă al sitului Rumanian kukai, care mi-a răspuns de unde credeţi, de la Sofia, Bulgaria: o cunoaşte pe poetă, dar probabil nu a fost prezentă la Constanţa. La rândul ei, Laura Văceanu mi-a expediat o adresă electronică, ceea ce m-a ajutat să încerc necunoscutul şi, culmea culmilor, mi s-a răspuns. Flavia Muntean tocmai revenise din Grecia şi habar nu avea despre un festival internaţional de haiku în oraşul lui Ovidiu. I-am relatat incidentul, drept urmare mi-a expediat câteva poeme, dintre care selectez:

Marginea râpei –

mǎceşul înfloreşte

dintotdeauna

De Sfântul Francisc -

doi ţânţari bǎtrâni iau

cina în oraş

Arşiţa zilei -

scârţâitul căruţei

umple câmpia

Cade o frunzǎ –

licuriciul se stinge

în Cassiopeea

Fulger aproape -

căruţaşul lasă

biciul deoparte

Liniştea nopţii -

teiul intră neştiut

în ceainărie

Noapte cu greieri -

vecina întinde

rufe la uscat

Echinox -

ocolesc doar umbrele

ce mă ocolesc

Ciobanul beţiv -

din baltă-n baltă mână

luna spre casă

Furtunǎ bruscǎ -

amantul strânge-n grabǎ

rufele soţului

Soare prin ceaţă -

aproape îl stinge

orice adiere

Iar pǎrǎsitǎ -

cu câtǎ grijǎ pune

luna la murat

Ziua recoltei -

doi vagabonzi impart

acelasi puric

Lăsat în urmă -

puiul de stârc pǎşeşte

singur pe lunǎ

Tabăra de ski -

deja mă împrietenesc

cu un tânăr brad

Cerul limpezit -

vântul închide poarta

în urma lunii

Şaptezeci de ani –

îl viziteazǎ pe rând

câteva stele

Mai scriu un poem –

e bine că mai am cu ce

aprinde focul

Anticariat –

bătrânu-alege cărţile

fără sfârşit

         Ei da, aceasta e poezia! Poemele cuprind de toate: inabilităţi tehnice dar multă observaţie concretă, fină, surprinzătoare, lipsă de pastişă, o ironie foarte personală, jocuri subtile de cuvinte, ambiguităţi între haiku şi senryu, altfel zis, destule semne pentru a descifra talentul. Ce mai trebuie? Multe, prea multe, în primul rând iniţiere aprofundată, cultură zen, răbdare şi putere de a compune sute şi sute de poeme, imaginaţie de a le organiza, adică acel devotament creator pentru a ajunge şi a te menţine la nivelul poeziei înalte.

         Ar fi păcat ca un astfel de talent surprinzător să se mulţumească numai cu treptele de jos ale edificiului, la dispoziţia de multe ori uitucă a antologatorilor.

Concurs de haiku sau de senryu?

Şerban Codrin ne onorează cu o nouă luare de poziţie, ca totdeauna provocatoare şi cu accente exclusiviste. Încerc să o temperez pe alocuri.

Senryu-ul este totuşi o specie de haiku şi pînă în momentul cînd Senryu (şi el un maestru al haiku-ului) a publicat prima culegere de haiku-uri comice această distincţie de gen nu exista. Hotarul dintre cele două genuri (în zilele noastre) este foarte subţire şi nu putem spune că le separă în mod absolut recuzita de elemente provenite din lumea naturală sau din lumea umană (sau urbană). Ca şi fabula, multe senryu-uri se folosesc de animale, păsări şi flori în mod alegoric pentru a vorbi de năravuri umane.

Nici haiku-ul autentic nu-i lipsit uneori de un umor delicat, de o autoironie subtilă şi rafinată. Americanii scriu acum haisen - nu mai deosebesc haiku-ul de senryu şi refac, poate fără să-şi dea sema şi pe alt palier, poemul inţial. Haisen-ul e comic, nu trebuie să aibă cuvânt sezonal, deşi nimic nu-l împiedică să aibă şi kigo. E o evoluţie pe care trebuie s-o băgăm totuşi în seamă.

Cît priveşte cîştigătorul concursului (premiul întîi), mie mi se pare a fi un senryu aproape cinic, chiar de un anume umor negru. Cînd îl citeşti nu te-apucă râsu-plânsu, ci de-a dreptul plînsul. După primul vers "semne de belşug", aşteptarea ta e majoră, dar stratul de omăt e deturnat către un loc unde acoperă doar jalea sterilă. Ce i se poate reproşa poemului este clişeul prea uzitat al cerşetorului orb.

Principial însă, sînt de acord cu introducerea unui juriu şi acest lucru se va întîmpla cu siguranţă începînd cu luna aprilie. Preliminariile au început deja.

*

Şerban Codrin

Nu voi folosi nume proprii, dintr-un motiv de înţeles, dar vă rog să fiţi foarte atenţi, domnilor şi doamnelor care participaţi la concursurile ROMANIAN KUKAI.

S-au afişat rezultatele ultimului concurs de senryu (nu vreau să spun cel din urmă, pentru a nu se interpreta). Rezultatele sunt stupefiante, trebuie să o spunem cu regret. Din ce cauză? Confuzia este mama bietului senryu românesc, patronat de încercarea abia încheiată şi încoronată cu rezultate eronate.

Analizând primele 6 locuri, ne pomenim cu un concurs de haiku (nu comentez aici valoarea textelor, destul de aproximativă, din cauza pastişelor), concurs prezentat însă drept întrecere între autorii de senryu. Încă de la început, organizatorul/organizatorii concursului trebuiau să respingă textele care nu se încadrau în structurile unui senryu.

Problema este însă alta. Ştie cineva ce este un HAIKU şi ce este un SENRYU? Poate fi un răspuns echivalent glumei cu oul şi găina. Eu cred că este o chestiune de iniţiere. Mai răspândit, mai popular, mai abordabil, haiku-ul este un senryu structurat în simboluri naturiste. Invers, un senryu este un haiku fără simboluri naturiste. Aţi înţeles? Poate nu, dar dacă eşti poet înţelegi.

Haiku-ul este o epigramă cu kigo (simbolul anotimpurilor) despre om în miezul naturii, senry-ul este o epigramă despre om în miezul societăţii, care este o natură artificială.

Aceeaşi deosebire o găsim între un pastel de Alecsandri şi o satiră de Eminescu.

Revenind la concursul nostru, juriul, alcătuit de alergătorii după cununa de glorii, nu a văzut că are de selectat haiku-uri (cu kigo) şi acordă Premiul I unui text slab (pentru că este compus după schema pastişată a cerşetorului orb, căruia natura îi aruncă în mână un kigo binecunoscut: omăt, vezi o mulţime de poeme de Aidar Bekir, Radu Patrichi, Valentin Busuioc).

Premiul II. Primeşte încoronarea un haiku având kigo "anul nou". Păi ştiam că tocmai s-a terminat jurizarea la concursul cu pricina, ce facem acum, premiem ramăşiţele sau ce altceva? Premiul al doilea este fals.

Premiul III. La fel, se dă câştigător un haiku. Premiul este fals.

Premiul IV.În sfârşit, primul senryu autentic. Nu ştiu dacă este cel mai bun din concurs, probabil nu sau da, însă textul este foarte bun. Are ceva din Nichita Stănescu, dar merge, nu este nici pe departe pastişă sau este o pastişă extrem de originală.

Premiul VI. Primele trei nume de autori se prezintă cu haiku-uri cu acelaşi kigo al "anului nou", abia următoarele două sunt senryu, deci ar avea dreptul să intre în selecţie.

Ce-i de făcut în această maree de confuzii? Juriul este alcătuit deci din membri cu iniţiere precară. Se confundă concursurile de haiku cu concursurile de senryu, acceptându-se specii literare diferite acolo unde nu îşi află locul.

Pledoaria mea este ca domnul Corneliu Atanasiu să aducă modificări în jurizare, pentru că, iată, aproape toate rezultatele concursurilor sunt viciate şi se împing în faţă texte fără merite, trecându-se cu vederea texte valoroase, de aici pretenţii absurde ca deşeurile să fie selectate mai departe în antologii. Propun să se găsească modalităţi de a se închide porţile în faţa falsului.

Parafrazând, poezia nu este mare lucru,dar este mare lucru o poezie frumoasă, curată, aflată pe raftul întâi prin merite autentice, nu prin falsificare.

Comentariul lunii ianuarie

Şerban Codrin ne onorează cu un comentariu amplu asupra concursului încheiat recent. Chiar dacă unii vor avea impresia că demolează ierarhia, sînt convins că vor găsi şi resursele să vadă adevărul: şi capacitatea de a produce poeme de calitate, şi aceea de a aprecia producţiile altora ţine de un anume discernămînt care se modelează mai uşor într-o comunitate însufleţită de spiritul ludic. Iar întrecerea este una din compoenentele majore ale acestui spirit.

Instrumentele concursului sînt esenţiale pentru a vă urmări evoluţia. Tabelul voturilor nu serveşte doar la transparenţa necesară pentru a avea încredere în corectitudinea concursului, ci şi, aşa cum evidenţiază şi Şerban, la a-ţi aprecia nivelul gustului şi a încerca să-l ameliorezi treptat. Poţi vedea cum votează cei mai buni şi cu timpul, ajutat şi de comentariile maeştrilor, ca să zic şi eu un cuvînt mare, poţi vota tot mai aproape de o apreciere de calitate. Dar mai ales, te poţi bucura atunci cînd se dovedeşte nu doar că ai obţinut un loc bun, ci ai şi votat poeme bune.

Sigur, pentru asta trebuie mai întîi să te dezbari de obiceiul de a-ţi vota doar cunoscuţii, de obicei pentru reciprocitate.

*

CONCURSURI, CONCURENŢI, DAR DIN CINE ESTE ALCĂTUIT JURIUL?

Şerban Codrin

Pretutindeni în lume se organizează concursuri de selecţie ale poemelor renku, haiku, senryu. Este singura modalitate profesională, bazată pe criterii filozofice, estetice şi de teorie literară, care poate promova un poem, un autor, o creaţie în totalitatea ei. Matsuo Bashō a compus, dar juriile l-au promovat, până a ajuns el însuşi o autoritate şi un echivalent al juriilor. Apoi, în posteritate, l-au promovat tradiţia, inerţia, iluzia, dar, la o analiză profundă, creaţia sa rezistă dincolo de orice contestare, opera poetului esta viabilă şi valabilă. În caz contrar, s-ar fi prăbuşit de multă vreme în neant.

Concursurile româneşti organizate de ROMANIAN KUKAI, de Societatea română de haiku, de reviste, de oricine se încumetă şi are posibilităţi de comunicare, au un scop: descoperirea, din mulţimea propunerilor, a poemelor valoroase. În caz contrar, se tipăresc volume fără nici o valoare, ba maculatura este susţinută şi de critici literari fără nici o iniţiere specifică în acest domeniu atât de fragil. Să te ferească Dumnezeu de orgoliile rănite ale poeţilor!

Întotdeauna l-am felicitat pe maestrul Corneliu Atanasiu pentru activitatea sa cu totul extraordinară de a organiza concursurile lunare de selecţie, cu rezultate de multe ori spectaculoase.

După concursul din luna decembrie 2008, când a a fost propus cuvântul sezonal COJOC, am tras cateva concluzii. Una mi se pare principală: poeţii noştri nu au întotdeauna simţul limbii literare, ceea ce este păcat. Sau sunt profund neatenţi, altfel nu s-ar explica avalanşa de PLEONASME, boală cronică a haiku-ului. Ninge pe cojoc, cojocul iernii, cojoc în viscol or fi construcţii sintagmatice normale în poezia de tip aristotelic, occidentală, dar nu în poezia haiku, tanka, senryu. În al doilea rând, când ai la dispoziţie numai 17 silabe, nu-ţi poţi permite luxul redundanţei, textul trebuie să fie simplu, exploziv, paradoxal şi să răspundă la o mulţime de exigenţe estetice.

I-am propus domnului Atanasiu cuvântul sezonal ANUL NOU din mai multe motive. În primul rând, în poezia noastră nu există decât câteva, în orice caz, prea puţine haiku-uri reuşite, dedicate acestui eveniment cu semnificaţii profund simbolice in toate culturile, inclusiv în cea română sau japoneză. Cu ce rezultate?

Sper că este un prim concurs cu această temă, propun de pe acum ca ea să se repete şi în luna decembrie 2009, când poeţii vor fi mult mai pregătiţi de inspiraţia de peste an. Rezultatele prezente nu sunt rele, în orice caz nu am întâlnit erorile din cazul precedent. Recolta începe să se alcătuiască şi în câţiva ani vom putea spune că o ducem cu mult mai bine.

Juriul Romanian Kukai este alcătuit din toţi participanţii, care votează după propriile criterii, cunoştinţe, gusturi, presupun, la nivelul iniţierii fiecăruia. Metoda se practică în multe concursuri, inclusiv internaţionale, dar nu este singura.Când avem un juriu restrâns, în dialog, sau când arbitrul este unic, de exemplu, un maestru, erorile sunt, în orice caz mai puţin frecvente, dar pot să apară.

Ce se întâmplă în concursul abia încheiat? Ceea ce se observă în multe alte cazuri. Juriul abstract premiază multe poeme bune amestecate cu multe poeme rele. Ies în evidenţă poeme excepţionale, construite cu paradox, strălucitoare, şi cad în subsoluri poeme de mare valoare, dar care nu strălucesc prin evidenţă, pentru că autorii aleg un arsenal poetic mai subtil, care scapă unei judecăţi cumulative (ca să nu spun "la grămadă").

Premiul I, un text de Felicia Leş:

Singur de-anul nou -
Vrabia n-a mai venit
La blidul cu mei

Poemul este frumos în sine, dar autorul nu ştie că este permis în haiku să se scrie cu majusculă doar la începutul poemului. În al doilea rând, motivul singurătăţii de anul nou este prea frecvent, aşa ca îţi trebuie mare talent să propui o imagine memorabilă. Dacă mai adăugăm verbul la timpul trecut, devenim suspicioşi şi atragem atenţia juriului abstract că a făcut o alegere greşită, propunând câştigător un poem banal, neinteresant, o umbră a altor poeme pe motivul singurătăţii (sabi).

Premiul al II-lea, un text de Valeria Tamaş:

Noapte între ani -
îţi urează la mulţi ani
doar papagalul.

Se observă că textul este ortografiat corect, fără majuscule inutile, cu verbul la prezent. Noapte între ani este un vers binecunoscut, reluat de mulţi alţi poeţi, ma abţin să-i citez în acest context. Versul al doilea repetă inutil, mai mult decât pleonastic, cuvântul propus drept KIGO, ratând poemul. Din nou juriul greşeşte, poemul nu are ce căuta în fruntea ierarhiei şi nu poate fi selectat în nici o antologie.

Premiul al III-lea,un text de Eduard Ţară:

Noapte de An Nou -
un şir de urme pleacă
şi altul vine

Eduard Ţară ştie prea bine ce este un haiku şi rezolvă provocarea cu un prim vers banal, fără relief, repetitiv la toţi poeţii, unde se află kigo, şi continuă cu un aforism buddhist, rezolvând magistral şi simplu problema. Pentru asta îţi trebuie talent şi Eduard face o demonstraţie de forţă.

În continuare voi merge pe sărite. Dan Norea şi Loredana Dănilă (între timp şi-a luat un pseudonim şi cred că bine a făcut) nu ne propun nici un haiku, în schimb câştigă sufragiile juriului cu două senryu-uri superbe despre şampanie. Propun să se prezinte la concursul de senryu abia lansat (este cu temă sau fără temă obligatorie?) şi vor fi premiaţi din nou, pentru că merită!

Locul VI îi este oferit lui Henriette Berge. Pentru că poemul este excepţional îl voi cita:

Casa bunicii -
ajunul anului nou
nu schimbă nimic

Este, probabil, cel mai frumos poem din concurs. De ce nu a fost laureat la nivelul excepţionalului? Juriul abstract s-a discreditat complet.

Încă un poem de calitate, semnat de Magdalena Dale.

Zori de Anul Nou -
pe mormanul de gunoi
ghetele rupte

In orice caz, textului i se pot da mai multe interpretări, ceea ce este ideal în haiku. Valoarea estetică hai-i potenţează minunat poemul în două puncte esenţiale (gunoi, rupte). Ghetele, cu valoare hai-gon, mă fac să cred că autoarea este din ce în ce mai implicată în iniţiere, pentru că rezultatele se văd în subtilitatea scriiturii.

La premiul al V-lea (Doina Bogdan Wurm) apare metafora (ofranda iernii), deci totul se prăbuşeşte.

Iată PLEONASMUL clasic, a fost premiat cu floricele împletite pe câmpii de veseli copii:

Ninge cu fulgi mari
în noaptea anului nou -
la geam urători

Nu au ce căuta în acelaşi haiku (de aceea este haiku si nu epopee homerică) anul nou lângă urători şi fulgi mari (ninge), pentru că evidenţa este pleonastică, iar poemul este ratat, însă nu pentru juriul care greşeşte grav din nou, tocmai prin prezenţa sa abstractă.

În concluzie, toate discuţiile despre PLEONASM sunt inutile, respinsul şi prigonitul este apreciat pe piaţa de haiku, lângă Obor, unde latrş câinii şi se vând canari.

Mai bine sau mai rău, lucrurile merg până la sfârşit, dar apar în continuare poeme bune neremarcate, deci se face simţită nevoia unui cunoscător, a unui maestru, care sa propună ordine în dezordine.

Eu însumi am participat la concurs cu un haiku neremarcat.

Prima crimă
nerecunoscută din an -
un brad la gunoi

Forma este relativ liberă (4,8,5), dar putea deveni corectă:

Cea dintâi crimă
recunoscută din an -
un brad la gunoi

Am preferat textul mai puţin canonic, pentru că se pierd nuanţe esenţiale. Între nerecunoscută/recunoscută, varianta întâi poartă sensul suprem al poemului, deci nu putea fi ratată. Valorile mushin (nerecunoscută) şi hai-i (crimă, gunoi) sunt prezente, valori esenţiale în haiku. Întreb retoric: câţi poeţi ştiu să le folosească în mod creator, nemaiîmprumutându-le din textele altora?

În al doilea rând, care este structura interioară a unui haiku? Răspundem cu ochii închişi: unde / când / ce? Oare aşa este? Nicidecum. Un haiku are un sens, deci esenţialul este "ce?"

(Recitiţi poemul de mai sus, al unui iniţiat, Eduard Ţară, ca să vă convingeţi.) Cine pierde vremea prea mult cu unde / când? (absolut necesare) ratează sensurile poemului, deci esenţialul.Textul de mai sus pare a nu avea unde / când, totul fiind un "ce?" prelungit pe toată lungimea lui, prin urmare, un câştig esenţial, poemul devenind aforistic.

Propun Domnului Corneliu Atanasiu să alcătuiască un juriu serios pentru selecţia finală în antologia concursurilor (am auzit că deja se ocupă doamna Manuela Miga), pentru ca numărul erorilor să nu fie supărător de mare, ca în orice concurs cu auto-juriu, unde, iată, nu prea funcţionează criteriile echilibrate de selecţie şi se produc erori cu totul ridicole.

Am avut simpla curiozitate să caut în schemele din luna ianuarie 2009 ale patronului spiritual şi nu numai al concursului cine a votat cele două puncte acordate textului meu. Sunt Henriettre Berge şi Victoria Fătu Nalaţiu. Dacă au votat din întâmplare (cad sub această incidenţă mulţi dintre juraţii concursului), ce să mai zic, nu te poţi lupta cu întâmplarea, dar dacă au făcut-o în cunoştinţă de cauză, nu-mi rămâne decât să le felicit pe distinsele doamne şi să le spun că au cunoştinţe despre haiku şi că pot să-şi ducă mai departe făclia, mare, mică, atâta cât este, dar iniţiată. Le propun să-şi adâncească studiul poeziei zen, căci, ştiu, domnul Atanasiu caută iniţiaţi în haiku şi colaboratori de ispravă. Vă ofer câte un exemplar din antologia mea de poezie zen, tocmai ca un semn pentru calităţile pe care le-aţi dovedit.

Felicit pe Eduard Ţară, Henriette Berge, Magdalena Dale pentru câştigarea primului Romanian Kukai pe anul 2009. Aştept cu interes pe Dan Norea şi Florentina Dănilă în Romanian Senryu, unde, parcă prevăd, nu vor câştiga nimic, pe mâna unui juriu atât de, involuntar-năbădăios, deci supus prea multor greşeli.

O piramidă dezgropată - haiku-ul Anului Nou

Concursul nostru este unul în care participanţii, prin faptul că supun aprecierii celorlalţi poemele lor, îşi formează gustul şi pentru a crea poeme mai autentice, dar şi pentru a recunoaşte valoarea acolo unde ea este prezentă. Alături de faptul că modul lor de apreciere e ghidat de poemele valoroase care se impun prin clasarea lor în primele locuri, comentarii avizate îl orientează şi către către acele poeme mai subtile care deocamdată îi scapă.

Şerban Codrin este unul din cei care şi-a asumat sarcina de a recupera valorile trecute cu vederea şi a ne deschide ochiul spiritului încă adormit. Îi mulţumim pentru contribuţia sa şi ne-am bucura ca ea să rămînă în continuare la fel de vigilentă şi de preţioasă.

*

Tocmai pentru că sunt încărcate de virtuţi zen (detaşare, stare de meditaţie, interioritate, autenticitate, acceptare şi am putea continua), unele poeme pot trece neobservate, ba chiar pot fi abandonate (altă virtute!). Există creaţii cu valori evidente, ba chiar de suprafaţă, prin urmare foarte strălucitoare, de-ţi vine să închizi ochii şi să te fereşti de forţa sugestiei, deci nu este nimic condamnabil în asta, dar apar şi unele de-a dreptul paradoxale, pe care le ignori şi uiţi de ele, dar ele rămîn acolo, sunt evidente şi îşi aşteaptă descoperitorul, ca o piramidă îngropată.

Iată un astfel de poem neobservabil, dar cu atât mai expresiv:

Într-un singur brad
milioane de becuri -
un poem ratat

(Petruţ Pârvescu)

Juraţii n-au observat pădurea din cauza copacilor. Acest poem este memorabil prin multe calităţi deloc la îndemâna oricărui creator. Se sesizează o pendulare între unul şi infinit, cenuşiul extraordinar al primului vers se aşează în antiteză cu strălucirea inutilă a versului al doilea, în aşa fel încât rezultatul este nul, un gol complet. Întreb retoric, aşadar fără nici o virtute, câţi dintre poeţii români sunt capabili de o astfel de profunzime a gândirii zen? Nu vreau să spun că poemul ar fi nu ştiu cum, pentru că este prin evidenţa ascunsă, dar ar trebui să ne pună pe gânduri pe toti poeţii, pe toţi comentatorii, pe toţi antologatorii.

După memorabilul poem respins şi apoi descoperit al lui Eduard Ţară, iată un al doilea caz, zic eu, notoriu şi care ar trebui sa ne pună nu pe gânduri, ci pe studiul filozofiei zen buddhiste, ceea ce autorul menţionat a facut-o şi rezultatul se vede, o capcană în care s-a căzut cu dezinvoltură. Voi reţine poemul lui Petruţ Pârvescu nu pentru ca ştiu că a mai fost capabil de altele memorabile, ci pentru că o creaţie este autentică nu prin contururi de suprafaţă, ci prin mari adâncimi. De la început m-a frapat aceasta bijuterie şi nu se putea să aibe o altă soartă mai bună decât să fie ignorată. Fiindcă veni vorba şi se discută mult, textul se află cam pe muchia cuţitului, între haiku şi senryu (ultimul vers este specific de senryu), de aici poate o scuzabilă nehotărâre în apreciere, dar nu-i nimic, a trecut şi concursul acesta, să fie laudaţi câştigătorii, pentru că o merită.

Comentariul concursului lunii noiembrie 2007 (Şerban Codrin)

În această lună avem bucuria unui comentariu mai drastic şi mai auster. Şerban Codrin nu doar analizează poemele peste care se apleacă, evidenţiind calităţile şi lipsurile lor, ci propune autorilor şi posibile îmbunătăţiri. Cele cîteva valori estetice pe care le aminteşte sînt dintre cele fără de care spiritul haiku nu se cuibăreşte într-un tristih, oricît de bine ar fi construit formal. Este genul de comentariu care se potriveşte cel mai bine unui concurs care-şi propune să fie unul şcoală.

*

Concursul lunii noiembrie a propus, după bunul obicei, o temă unică, "prima brumă", temă obişnuită, sezonală, capabilă să declanşeze sensibilitatea şi imaginaţia participanţilor. Numărul variantelor poate fi infinit, dar există criterii de clasificare, nu este însă locul să insist aici, aceste clasificări fiind foarte utile mai cu seamă poeţilor de renku.

Îmi cer îngăduinţa să fac un comentariu tehnic, de meşteşug, domeniu unde poeţii întotdeauna mai au câte ceva de învăţat, chiar atunci când ating pragul măiestriei maxime. Având în vedere că juriul a fost alcatuit din totalitatea poeţilor participanţi, cu atât mai mult este necesară o analiză a tehnicii poetice specifice în limitele poeziei zen.

Hotărârea juriului colectiv, acceptabilă sau nu, trebuie respectată, deci eu nu o comentez. Câştigătorul lunii noiembrie, Valeria Tamaş, a propus poemul:

Prima brumă -
pe haina orfanului
încă un petec

Aş vrea să străbat în mod invers drumul autoarei, de aceea aş fi preferat forma următoare:

Încă un petec
pe haina orfanului -
prima brumă

În varianta autoarei este evidentă prezenţa metaforei implicite. În schimb, varianta propusă de mine, comentatorul, este paradoxală, aşadar, mai sugestivă din punctul de vedere al poeziei zen. O felicit în mod colegial pe talentata poetă.

Las la o parte amănuntul ca tema propusă în mod textual, "prima brumă", dispare din majoritatea propunerilor pentru concurs, ceea ce se observă chiar de la al doiea text clasificat pe primul loc, conform voinţei colective a juriului:

Noapte cu brumă -
copaci fără nume
străjuiesc luna

Am câteva argumente să consider nereuşit poemul semnat de Flavia Muntean: lipsa paradoxului, excesul de vizualism şi prezenţa personificării. Este adevarat, imaginea creată de poetă este grandioasă, cosmică, abundentă în luminozitate, însă un haiku presupune în primul rând virtuţi contrarii: modestie implicită, acel gol capabil să cuprindă o plinătate virtuală, nimic în aşteptarea marelui tot. Viziunea poetei este romantică, tributară artelor poetice occidetale şi mai puţin, ba chiar deloc, austerităţii unui haiku laureat.

Poemul Mariei Tirenescu (locul II) este un exemplu binevenit pentru a demonstra dificultatea de a scrie haiku în formă clasică (5-7-5).

primele brume -
numai crizantemele
nescuturate

Să presupunem că timpul este sugerat de context (acum), la fel, spaţiul (aici), însă substantivele la plural reprezintă, mai ales in haiku, un exces. Propun varianta:

Prima brumă -
numai crizantema
nescuturată

Se pierd două silabe, ceea ce nu este o tragedie la poetul român, forma devine liberă (4-6-5), dar se câştigă în expresivitate specifică.

Poemul Anişoarei Iordache (acelaşi loc II) este compus fără abilitate, cu două personificări (se închină, trece), cu substantiv la plural (pini), cu epitet inutil (brumată), cu un pleonasm (poarta), încât, după curăţenie, se poate salva ceva în formă liberă, aparent incomplet, dar sugestiv (luna: kigo sezonal pentru toamnă).

Un pin -
prin Tori
luna

Daca textele Valeriei Tamaş şi Mariei Tirenescu, în ciuda observaţiilor, sunt reuşite, sau foarte aproape, ocupantul locului III, un haiku de Magdalena Dale, devine preferatul meu din concurs.

Prima brumă
pe ultimul trandafir -
umbra corbului

Dintr-o dată, în context, brumă, trandafir, corb devin simboluri. Bruma şi trandafirul se află în antiteză (prima,ultimul), umbra sugerează mu-shin (negativitatea). Dacă versurile de început descriu o stare de repaos, picturală, brusc, versul final ne aduce imaginea dinamică a zborului, este drept, a unui zbor rău prevestitor. În felul acesta, kireji capătă contur foarte puternic, mărind sugestivitatea întregului poem. Prin adunarea virtuţilor (multe) şi prin scăderea reproşurilor (zero), consider că acest poem poate aspira la ranguri superioare în viitoarele selecţii. O felicit călduros pe autoare, care ne-a împărtăşit bucuria unei revelaţii.

Inclusiv toate celelalte propuneri au virtuţi parţiale, unele se apropie foarte mult de podiumul primelor clasate (mai ales poemul lui Vasile Moldovan), dar le lipseşte doar "o geană de copil" pentru a răsări în lumină. Cu puţină atenţie şi mult efort creator minunea se va întâmpla.