Lucia Amarandei face parte din vechea generaţie a celor ce scriu haiku, dar deocamdată este într-o perioadă în care alte urgenţe au cam luat-o în viaţa ei înaintea scrisului. Cu premiile ei, o puteţi vedea într-o pagină din OGLINDIRI. Astăzi, la provocarea mea, face o scurtă mărturisire despre cum a întîlnit şi cum a început să scrie haiku. Şi despre cum au continuat toate acestea. După textul lui Ioan Găbudean despre efectele terapeutice ale poeziei nipone, nu o să vi se mai pară atît de neaşteptat faptul că haiku-ul este intim legat de evenimentele de răscruce ale vieţii.
Dar Lucia, ca o adevărată poetă, îşi începe mărturisirea cu un haibun.
*
"Dacă mi-ar fi spus cineva acum zece ani că voi ajunge să scriu haiku nu l-aş fi crezut... Sigur, îmi plăcea genul acesta de poem pe care-l descoperisem în casa mamei poetului Dan Doman, în timp ce beam ceai verde (primit de poet din Japonia ca premiu la un concurs la care participase cu poeme haiku, concurs care are loc în fiecare an la Itoen, lânga Tokyo, localitate renumită pentru plantaţiile de ceai verde), dar mi se părea prea complicat, aproape inaccesibil pentru noi europenii, obişnuiţi cu altfel de poezie...
vis sau poveste?
în casa poetului
bem ceai verde
Dar acolo, pe masa aceea de operaţie, în timp ce mă simţeam suspendată între cer şi pământ, între viaţă şi moarte (după o hemoragie puternică survenită la opt zile de la o intervenţie chirurgicala oarecum banală), în timp ce simţeam cum se scurge sângele din mine şi odată cu el viaţa, concomitent cu derularea filmului vieţii mele prin faţa ochilor şi cu senzaţia că nu pot, nu trebuie să mor atât de tânără pentru că nu am spus încă tot ce am avut de spus, s-a născut şi primul meu poem haiku:
roşu şi cald ,
ducându-mi viaţa cu el -
sângele meu
A urmat apoi un studiu al istoriei şi civilizaţiei Asiei, lectura mai multor cărţi de haiku, discuţii lungi şi corespondenţă pe aceasta temă cu mai mulţi haijini (cum se numesc poeţii care scriu haiku) şi, treptat, am îndrăznit să trimit şi eu poeme la concursuri la care am obţinut premii (în urma cărora am primit şi eu ceai verde) şi am reuşit chiar să public o carte şi două plachete.
în teancul de cărţi
totul despre japonezi -
în mine doar haiku..."
După ce am trimis primul poem (Rândunica-n zbor / cautându-şi perechea / săgeată-n amurg") la ziarul Mainichi Daily News şi mi-a fost publicat la rubrica lor de haiku (spre surprinderea mea mi-au trimis şi ziarul...) am îndrăznit să trimit şi la revista KO, pe care o primesc şi în ziua de azi.
Aşa, parcă am prins mai mult curaj şi am mai editat două plachete cu ajutorul lui Ioan Găbudean şi al revistei sale Orfeu, una intitulată Primul ghiocel iar cealaltă După furtună. Eram dezamăgită însă de faptul că niciuna dintre editurile revistelor de literatură din România, cărora le-am trimis cartea mea, nici măcar nu mi-au răspuns că ar fi primit-o, darămite să şi publice ceva din ea...
Pe plan local m-am lovit de invidia şi răutatea unor poeţi şi scriitori autohtoni, deşi, mai târziu, unii au revenit la sentimente mai bune, cum e cazul lui Eugen Evu, în timp ce alţii au murit fără să mă considere poetă (cum a fost cazul lui Valeriu Bargău de la Editura Călăuza care s-a supărat că nu mi-am publicat cartea la editura lui ci la editura Emia a poetei Paulina Popa - amândoi fiind din Deva). De fapt, iniţial, eu l-am întrebat şi pe el cât mă costă dacă tipăresc cartea la editura lui, dar, pentru că Paula mi-a făcut reducere aflând că am 4 copii (după aceea s-a născut şi al cincilea) şi că nu am găsit sponsori, sigur că am publicat-o la ea... Drept care, Valeriu Bargău mi-a spus că editura lui nu publică decât "poeţi definitivi", ceea ce m-a surprins... ca sa nu spun şocat...
Sigur, ar fi multe de povestit despre corespondenţa mea cu Şerban Codrin, căruia-i spuneam "maestre" pentru că efectiv e un maestru în arta haiku-ului, dar după ce mi-a contestat nişte poeme pe care Dan Doman, Ioan Găbudean, Radu Patrichi, Ion Roşioru, Dumitru Radu şi chiar Florin Vasiliu le considerau haiku-uri valoroase (am corespondat cu toţi cei enumeraţi, de aprecierile lor bucurându-mă in paginile revistei Orfeu, ale mai multor antologii, şi chiar pe coperta carţii şi plachetelor mele...), am întrerupt corespondenţa cu el şi am păstrat legătura doar cu cei din urmă.
Dupa ce a murit Florin Vasiliu, Dan Doman mi-a făcut cunoştinţă cu Gheorghe Cramanciuc de la Reşiţa, un adevărat gentleman în ce priveşte corespondenţa, apoi a murit şi el mult prea curând; apoi Ioan Găbudean a fost tot mai ocupat cu tinerele talente din Târgu Mureş ca să-mi mai scrie şi mie. Am mai corespondat o vreme cu Radu Patrichi, Dumitru Radu şi Dan Doman, dar apoi am fost eu mult prea ocupată ca să le mai raspund... Doar cu Dan Doman m-am mai întâlnit la mama lui care locuieşte în Hunedoara sau, când am fost eu în Bucureşti, unde locuieşt el.
Laura Văceanu din Constanţa îmi mai trimite câte un mail cu informaţii despre Colocviul de haiku, la care-i răspund "telegrafic" pentru că în ultimii doi ani m-am implicat in afaceri. Am 5 copii şi m-am săturat să le spun acelaşi refren: "nu sunt bani destui ", "nu ne ajung banii şi pentru..." etc. Adevărul este ca mi-a şi plăcut să călătoresc şi în 2005 am fost cu firma "Forever" în Tunisia cu soţul, iar in 2006 cu fiica mea de 18 ani pe Coasta de Azur. Despre ambele călătorii am scris haibunuri pe care ţi le voi trimite într-o seara cand voi avea timp... Anul acesta merg cu o altă firmă, "Life-care", cu fiul cel mai mic, Lucian, din 27 septembrie in Spania, pe Costa Brava, într-o staţiune unde mergeau şi mai merg încă artiştii, pictorii, scriitorii. Sper să mă inspire şi pe mine să scriu măcar un haibun....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu