Unul dintre autorii ale căror haiku-uri au fost comentate cu prilejul concursului lunii martie este Tefta Eftimie. Nimeni nu a contestat adînca spiritualitate a poemului său, spiritualitate de care dă dovadă, iată, şi în modul cum a recepţionat opiniile contradictorii despre modul de realizare a poemului prezentat. Esenţială este sensibilitatea poetului, pe asta nu ţi-o dă nimeni; dacă eşti deschis la minte, tehnica se mai învaţă...
Fiindcă se simte mereu nevoia studiului, vom republica unele eseuri despre realizarea haiku-ului, apărute în reviste de hîrtie acum zece-douăzeci de ani, ca un imbold spre a citi şi ceea ce se publică mereu, chiar în clipa aceasta, în toate colţurile lumii. Dar, pînă atunci, vrem să-i răspundem în avanpremieră lui Tefta Eftimie la întrebarea pe care ne-a pus-o despre sindromul viermelui tăiat.
(DD)
(răspuns la comentariile de la http://tinyurl.com/c5dzew)
Cîte ceva despre sindromul viermelui tăiat, ingambament şi o maşină tăiată în 500 de bucăţi
Dan Doman
Acum cîţiva ani, am primit prin poştă de la Societatea croată de haiku un număr proaspăt apărut al revistei lor, Vrabac (se citeşte Vrabaţ şi, în spirit haiku, este numele unei păsări modeste, vrabie pe româneşte). Volumul, destul de gros, era bilingv, în croată şi engleză, şi de la prima ochire am văzut că sînt publicate multe poeme de-ale colegilor români, inclusiv de-ale mele, fapt ce justifica notiţa însoţitoare: revista costă 20$, aşteptăm să ni-i trimiteţi. Trebuie să arăt că pe vremea aceea, pe la începutul anului 1997, ca efect al liberalizării cursului leului, salariul meu real scăzuse de la 150$ în vara precedentă (ce-i drept, cu sporuri de teren) la 80$, deci revista mă costa salariul pe o săptămînă! Partea rea era că nu aveam aceşti bani...
Ei bine, cel mai interesant articol din revistă mi s-a părut un eseu cu titlul Spre un consens privind natura haiku-ului, ©British Haiku Society, 1994, ediţia a doua, pe care l-am tradus cu dicţionarul în mînă, timp de cîteva luni, învăţînd lucruri noi despre abordarea modernă a haiku-ului. (Mai înainte citisem, desigur, ce se scria în revistele româneşti de haiku, eseul lui Florin Vasiliu şi al Brînduşei Staiciuc, ba chiar şi o selecţie din scrierile lui R.H. Blyth, tot cu dicţionarul). Peste cîţiva ani – apărea deja revista Orfeu a lui Ioan Găbudean, la Tîrgu-Mureş, la care eram şi eu redactor - i-am scris lui David Cobb, preşedintele BHS, pe care îl întîlnisem la Festivalul de haiku de la Constanţa din 1994, întrebîndu-l în ce condiţii îmi acordă dreptul de copyright. Răspunsul a fost surprinzător: materialul era depăşit, el pregătea o nouă ediţie care urma să fie confirmată de comitetul Societăţii Britanice de Haiku, dar îmi trimite textul înainte de publicare, fără pretenţii materiale, doar să menţionăm sursa. Aşa că ne-am pus repede pe lucru şi l-am tradus chiar pe teren, la Ţebea, un coleg geolog şi cu mine, discutînd mult (şi, bineînţeles, scriind poeme) cu Nae Ştefănescu, şi el poet de haiku şi coleg de echipă. Era un eseu diferit de cel pe care îl ştiam: spre deosebire de prima variantă, care se adresa în mare parte începătorilor, aici aveam consideraţii mai ample despre haiku şi conexiuni între principiile haiku-ului şi cele ale Şcolii de poezie imagistă de la începutul secolului trecut. Eseul a fost publicat în revista Orfeu în decembrie 2000, întîi în România şi abia apoi în Marea Britanie; sper să-l citiţi în săptămînile viitoare şi voi pe Romanian Kukai.
Deocamdată, să ne oprim la două fragmente din 1996, urmate de unul din anul 2000 şi de un scurt comentariu despre ingambament, despre care studenţii la filologie învaţă la şcoală şi li se pare floare la ureche, nu ca nouă, un cuvînt destul de misterios şi care aduce a joc de şah sau a tibia şi peroneu!
David Cobb
“14. Haiku-ul poate avea o anumită formă, dar bunul simţ ne spune că putem să ne îndepărtăm de modelul japonez în anumite privinţe: silabele japoneze conţin mai puţine foneme decît cele engleze; japoneza nu are articole; pe de altă parte, limba japoneză foloseşte particole sonore în loc de semne de punctuaţie tăcute. Este de ajutor să ne reamintim motivul iniţial pentru care japonezii au ales această formă: deoarece sună bine în japoneză şi a fost “suficient” ca să facă toate lucrurile pe care ei doreau să le facă. Efectul poate fi slăbit spunînd mai mult.
În apus, multe haiku-uri sînt scrise în trei versuri cu 17 silabe aranjate 5-7-5, care este denumită uneori formă strictă. Cu toate acestea, o formă liberă, cu mai puţin de 17 silabe în total, aranjate în trei versuri cu lungimi diferite, a crescut constant în popularitate, pretutindeni. Unii argumentează că, pentru vorbitorii de limbi cu accent fixat, 2-3-2 măsuri este un model bun (deşi Blyth ne îndeamnă să evităm un model regulat de iambi sau anapaeşti). Un număr mic de scriitori, în mod regulat sau ocazional, pot să depăşească 17 silabe sau să folosească patru versuri, două sau chiar un vers.
15. Folosirea abilă a împărţirii [adică a ingambamentului] este de mare efect în haiku. A tăia o sentinţă de 17 silabe în trei, ca pe un sărman vierme, nu este o abilă folosire a împărţirii! [Asta am denumit eu sindromul viermelui tăiat, cînd cineva nu face un ingambament poetic, ci doar în scopul strict utilitar să-i iasă silabele la numărătoare, indiferent de consecinţele poetice]. Uneori este mai intuitiv pentru interpretare dacă împărţirea nu este folosită: de exemplu, dacă haiku-ul este scris sub forma unui vers.”
Şi, tot David Cobb, în eseul din anul 2000:
“Cei mai mulţi scriitori de haiku în limba engleză sînt de accord că juxtapunerea şi “fragmentarea” sînt de o importanţă fundamentală şi că un haiku avînd aceste trăsături este, de obicei, superior unuia continuu (ca o sentinţă). Pentru a marca această cezură ei folosesc semnele de punctuaţie (liniuţa este foarte populară) sau pur şi simplu rup versurile, fără punctuaţie.“
Să ne oprim acum puţin şi la ingambament. Deja aţi înţeles ce este; Ion Coteanu îi dă următoarea definiţie lapidară: trecerea unei părţi din enunţ în versul următor. Cele mai frumoase ingambamente din haiku-ul românesc le întîlnim la un maestru şcolit, care se joacă aşa cum vrea cu cuvintele şi pe care nu-l putem suspecta că o face din teama că nu-i iese numărul de silabe. Să dăm şi cîteva exemple:
Seară tîrzie—
sparg o nucă pe colţul
mesei cu pumnul
Lacrimi pentru copacul
tăiat cu numele tău
Pe masă un pepene
galben tăiat în două
Fluturele mort între
geamuri mişcă din aripi
Desigur, spiritual ludic de nepotolit al maestrului îl face uneori să apeleze la forme urmuziene:
Cărţi de joc sub scaune
de nuiele pe masă
Dedesubtul funiei
de rufe înclin fruntea
Deşi sînt sigur că majoritatea dintre voi a recunoscut stilul de neconfundat al poemelor, să spunem că este vorba despre maestrul Şerban Codrin.
Şi în încheiere pentru seara aceasta, să vă povestesc şi cum s-a rezolvat cu datoria mea la revista Vrabac: am luat repede două exemplare din primul meu volum de haiku (publicat, din fericire, bilingv: Hoinar în munţi / A Wanderer in the Mountains, Europolis, 1996) şi le-am trimis în Croaţia, minţind cu nonşalanţă că fac fiecare cîte 10$, deşi nu mă costaseră decît 1 dolar bucata, bani rezultaţi din vînzarea maşinii moştenite de la tata (500 de exemplare, 500 de dolari, la care se adaugă încă o sută de dolari dusă pe alte lucruri, uitate între timp...)