Oglinda ca spaţiu maxim in haiku

Se pare că doamna Clelia Ifrim ţine să ne răsfeţe lună de lună cu eseurile sale lirice. Dacă în luna august ne-a oferit prin Soarele şi luna o perspectivă simbolică a faptei haijinului ca scufundare în străfundul realităţii pentru a pescui perlele misterului, în luna aceasta, cînd cumpăna anului se înclină imperceptibil spre sfîrşit, ne vorbeşte despre un spaţiu al interfereneţelor, un spaţiu prin care realul trece în virtual sau în care se produce un misterios transfer mutual al unei imagini într-o alta care-I devine paradoxal oglindă.

Este o ingenioasă interpretare a kireji-ului ca oglindă, ca loc în care se petrece întîlnirea şi penetrarea fiecărei imagini de către cealaltă prin reflectare. Loc care maximizează spaţiul poemului, umplîndu-l astfel de ecourile unor tîlcuri nebănuite.

*

Clelia Ifrim

Spaţiul maxim în haiku poate fi dat de kireji. El împarte haiku-ul în două parţi. Este o oglindă pusă în interiorul poemului. O pauză a acţiunii. Non-acţiune. Oglinda nu participă decît prin reflectare.

Este un spaţiu maxim pentru că, oriunde ar fi plasată, oglinda are însuşirea unui spaţiu de centru. Cele două părţi ale poemului se atrag şi se reflectă în ea.

Există obiceiul de a citi de două ori un haiku. Este de fapt o reîntoarcere la începutul poemului. Dar nu te poţi reîntoarce decît trecînd prin centru, prin aceasta oglindă. Oglinda creează armonia dintre început şi sfîrşit. Într-un fel ele sunt stări gemene, în sensul că depind una de alta. Legătura lor se face traversînd acest spaţiu gol.

Am ales, pentru a ilustra cele spuse, un haiku de Dumitru D.Ifrim, publicat în revista KO din Nagoya, în numărul primăvară -vară 2006.

Plaja pustie -
vîntul desenează-n nisip
cu spuma mării

Începutul şi sfîrşitul poemului se descarcă în pauza de după primul vers. Luate împreună, ele dau un desen al singurătăţii. Kireji-ul, pauza, este un loc gol care reflectă acest desen al singurătăţii. Un spaţiu maxim, acolo la marginea mării, unde începe altă oglindă.

Soarele şi luna

Amintindu-ne că sîntem în august şi se apropie toamna, doamna Clelia Ifrim ne trimite un mic eseu despre adunarea scoicilor pentru găsirea perlelor, în japoneză, bănuiesc, un singur cuvînt care este kigo de toamnă. Mulţumindu-i pentru amabilitate şi pentru simbolistica pe care o surprindem în gestul dînsei, vi-l oferim mai jos.

*


Noapte clară...
căutatoarea de perle în adînc
lîngă luna goală


Dumitru D.Ifrim
Premiul de Excelenţă, Itoen new haiku,1995


Ce este o căutătoare de perle? Una din femeile care cunosc toate drumurile de apă şi se scufundă goale în adîncul mării.



Awabi Pearl Fisher by Takahashi Shotei

A se scufunda în apă este modul lor de viaţă. Sunt numai femei. Awabiama. Femei scufundătoare. Specialiştii în scufundări marine spun ca bărbaţii nu ar rezista fără nici un costum de protecţie la frigul din adîncuri. Femeile sunt mai rezistente şi nu poartă nici un costum. Corpul lor este ca o perlă, ca luna. Goale. Acolo pe fundul mării, ele caută scoicile cu inima de perlă. Scoicile abalone.

Acolo pe fundul mării, ele ating cu mîna luna din adîncuri. Propria lor identitate. Luna, ca propria lor identitate. A atinge luna este secretul lor. Un secret care rămîne acolo, în adînc. Ele urcă la suprafaţă doar pentru o gură de aer. Vîrful degetului mare de la picioare, în care se sprijină făcîndu-şi vînt să iasă la suprafaţă, este numai răni.

Femeile goale au un mic vas de lemn în care strîng scoicile abalone, pe care îl poartă legat cu frînghie în jurul mijlocului, în dreptul plexului solar.

Soarele şi Luna. Amaterasu, zeiţa soarelui şi femeile awabiama. Ama. Ma, cu înţelesul de spaţiu. În acest spaţiu se vede lumina soarelui şi a lunii... Femeile purtătoare de Soare şi Lună.

Urcă la suprafaţă, goale, şiroind de apa rece, uneori fără să fi găsit nicio perlă. Doar luna, acolo, pe fundul mării. Cea mai mare perla, dar niciuna din ele n-o ia. O lasă acolo în adîncuri.

SUNETUL CASCADEI

Prin amabilitatea doamnei Clelia Ifrim, publicăm eseul dînsei apărut în ultimul număr al revistei Albatros. Eseul este o îndrăzneţă abordare a traducerii unui reputat poem al lui Bashô, bazată pe omonimia limbii japoneze, dar şi pe o strînsă argumentare a potrivirii sensurilor.

*


În 1994, cînd s-a sărbătorit la Bucureşti centenarul morţii lui Bashô, am prezentat un eseu intitulat Haiku la Porţile Orientului. Prima parte a acestui eseu a fost publicată în revista The Mie Times în limba engleză. În a doua parte a eseului, ideea era că broasca din celebrul haiku al lui Bashô nu a sărit în lac. Aduceam argumentul că un lac este o apă închisă, încercuită de maluri, o apă care stă, nu curge, deci nu poate avea conotaţia de simbol al vieţii, al curgerii timpului. În revista Ko, primăvară-vară 2006, poetul David Burleigh, care ţine rubrica permanentă Bashô... by the way, comentează pe scurt cartea lui Kasegawa Kai, apărută în 2005, A sărit broasca lui Bashô în vechiul lac? Este poemul cel mai comentat, poemul cu cele mai multe interpretări din toată literatura haiku.

De la prima traducere a irlandezului greco-american Lafcadio Hearn, care a trăit o bună parte din viaţă în Japonia, şi pînă la ultima traducere a poeţilor americani James Hacket şi William G. Higginson, prima parte din poem, furu ike ya, a fost tradus mereu ca vechiul lac, cu variantele iaz, eleşteu, băltoacă, chiar lac artificial. Comentariile care au urmat, interpretarea, înţelegerea întregului haiku au avut deci ca bază această imagine, această traducere. Să revenim totuşi asupra ei. Furu ike ya, prima parte a acestui haiku, cred că poate să însemne şi altceva. Furu poate sugera şi sensul de a cădea. Iar în haiku-ul lui Bashô, apă care cade, cădere de apă, cascadă. Cascada este o apă curgătoare. Ea curge continuu. Ba mai mult, cascada are trepte. Ya, lucru care taie, kireji-ul de după primul vers, este o treaptă care taie apa cascadei. Treptele, etapele vieţii, ale timpului. Cred că acesta este înţelesul şi traducerea imaginii furu ike ya.

Cînd irlandezul Lafcadio Hearn a făcut prima traducere în engleză, cred că a avut loc o dulce evaziune nativă, o evaziune intim-spaţială. Irlanda este plină de lacuri, Japonia este plină de cascade. Cascada este o apă curgătoare prin excelenţă. Ea curge continuu. Nu are început şi sfîrşit. Nu este nici nouă, nici veche. Cascada nu are limite. Este un flux al timpului, un rîu la timpului, care vine de sus, din cer, de la soare. Broasca sare în apa cascadei. Sunetul ei nu se aude. Particula azu din kawazu, din a doua parte a poemului, poate suger şi o negaţie. Sunetul broaştei care sare în apa curgătoare nu se aude. Nici nu ar avea cum. Comparaţi sunetul cascadei, şuvoiul, torentul continuu cu suentul unei broaşte care sare în apă. Comparaţi eternitatea cu clipa. Veţi avea contrastul perfect, armonia contrariilor. Sunetul eternităţii înghite sunetul clipei ducîndu-l la vale. Sunetul cascadei. Etern.

Sunetul broaştei care plonjează în apă punctînd clipa efemer. Sunet pe sunet. Sunet în sunet. Sunetul pozitiv, sunetul care se aude. Sunetul negativ, sunetul care nu se aude. Sono Uchida, poet şi fost preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Haiku, într-un interviu publicat în cartea Japonezii despre ei înşişi, editată de sensei Kazuko Yamaguchi Diaconu şi de Paul Diaconu la editura Nipponica, dădea definiţa haiku-ului şi chiar traducerea cuvîntului haiku astfel: însuşirea comună a două lucruri diferite. Două sunete diferite. Al cascadei şi al broaştei care plonjează în apa ei. Aceeaşi însuşire. A cădea. Ultimul cuvînt din acest haiku este oto, sunet. Primul cuvînt, furu. Luate împreună, încă o dată, ele definesc ideea, imaginea haiku-ului. Sunet care cade. A cădea. Apă curgătoare. Cascada fără început şi fără sfîrşit. Apa curgătoare ca flux al vieţii:

Cascada vieţii –
neauzită, broasca sare
în sunetul ei.

___________________

Eseul, în forma sa integrală, sub numele Haiku la Porţile Orientului, a fost publicat în româneşte şi în revista Cronica din Iaşi, 1991, şi în Luceafărul din Bucureşti, 1995.

*

Pentru că am primit o observaţie cu privire la imaginea animată, adaug aici alte broscuţe neastîmpărate la alegere. Altele interesante pot fi găsite la: www.jamesharoldgalleries.com/html/quillan.htm