„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

duminică, 2 septembrie 2007

Simona continuă: HAIKU vs SENRYU


Simona Dobrescu îşi continuă serialul de prezentarea a genului umoristic intitulat senryu. Sperăm ca în curînd să lansăm şi un concurs senryu. Nu scăpaţi prilejul de a citi cele ce urmează şi de a exersa pentru viitorul concurs.


*



Distincţia dintre haiku şi senryu este dificil de realizat şi de obicei e foarte subiectivă. Dacă un poem nu este haiku, nu înseamnă neapărat că este senryu, din moment ce senryu îşi are propriile reguli. Poate fi doar un haiku nereuşit. Există însă multe suprapuneri, mai ales când lucrăm cu umorul în haiku. Dar ceea ce face diferenţa este calitatea conţinutului.


Senryu tinde să fie spiritual - chiar incisiv – şi eventual să includă un comentariu social. Acest aspect este în opoziţie cu „momentul haiku”, în care interacţiunea cu natura sau cu viaţa trebuie să conducă la o stare de înţelegere profundă. Senryu este adesea considerat mai uşor, mai superficial. Dar îşi are locul său ca gen specific iar unii dintre noi chiar scriem senryu, deliberat.


Şi totuşi, există umor în haiku. Una dintre greşelile începătorilor este de a considera că haiku trebuie să fie profund meditativ şi elevat. Cine citeşte creaţiile maeştrilor ajunge la concluzia că ei sunt foarte ancoraţi în realitate („cu picioarele pe pământ”), utilizează limbaj obişnuit şi adesea adoptă un ton capricios ori umoristic. Ideea aici este de a descoperi semnificaţii ascunse în ceea ce este simplu şi obscur.


Există două forme de bază ale satirei, ambele datând din epoca Imperiului Roman: cea horaţiană şi cea juvenaliană. Una se bazează pe scrierile lui Horaţiu şi este prietenoasă şi delicată. Cea de-a doua se regăseşte în opera lui Juvenal şi este amară, sarcastică, uneori dureroasă (a utilizat-o Jonathan Swift în „Modest Proposal”).


Michael Dylan Welch, editor şi publicist american:


Diferenţa dintre haiku şi senryu - este o polemică veche şi care continuă şi astăzi. Cea mai acceptată explicaţie pare a fi aceasta: ambele pot fi nostime – dar dacă e nostim, e mai probabil senryu. Ambele pot face referire la natura înconjurătoare sau la natura umană. Un poem serios despre natură este în mod cert haiku. Un poem nostim/satiric despre natura umană este cu siguranţă senryu. Există însă combinaţii care duc poemul în „zona cenuşie” şi determină confuzii. De exemplu, un poem serios despre natura umană sau un poem nostim despre natura înconjurătoare pot părea a fi atât senryu cât şi haiku. Ideea este că, în afară de situaţiile în care reiese clar apartenenţa poemului la un gen sau altul, diferenţierea nu se poate face clar. De obicei, autorii scriu poemele, se bucură de ceea ce creează sau citesc şi lasă criticii să-şi bată capul cu clasificarea.


Despre haiku şi senryu, unii consideră că trebuie considerate forme distincte, mai ales în Japonia, unde un poet poate fi considerat autor de haiku sau de senryu – dar nu ambele. În SUA şi Canada situaţia este diferită. Există poeţi foarte respectaţi, cunoscuţi mai ales prin creaţiile de tip senryu (George Swede, Alan Pizzarelli, Anita Virgil) care sunt totodată şi autori apreciaţi de haiku (mai ales Anita Virgil). Unele publicaţii fac distincţie între cele două forme, altele publică haiku şi senryu laolaltă. Multe concursuri de haiku acceptă şi poeme senryu.


Haiku se referă predominant la natura înconjurătoare, senryu la natura umană, dare ele se intersectează de multe ori. Haiku tinde să fie mai surprinzător, mai rezonant – senryu tinde să fie mai umoristic, mai satiric. Unele poeme pot fi clasificate ca haiku ori senryu, în timp ce altele sunt greu de categorisit. După unele definiţii, haiku trebuie să aibă o referinţă sezonală (kigo) şi dacă nu o are, atunci e senryu. Michael D. Welch nu este de acord cu asta. El consideră că există multe poeme haiku excepţinale care nu conţin kigo - şi de asemenea, multe poeme senryu foarte bune care au kigo. Editura lui Michael D. Welch a publicat în 1993 un volum intitulat „Fig Newtons: Senryu to GO”, care conţine 111 poeme senryu selectate de el însuşi, din creaţiile a 6 poeţi care locuiesc în zona San Francisco. Volumul a avut succes ca una dintre puţinele antologii senryu publicate în Engleză. Ca editor, Michael D. Welch a căutat să adune în această antologie poeme care conţin umor.


Yasuhiro Kawamura:


Câteva cuvinte despre ritmul senryu ar putea să clarifice unele aspecte legate de structura lui. O silabă japoneză este formată dintr-o vocală singură sau o vocală şi o consoană. În japoneză nu există combinaţii de sunete precum cele din cuvântul „strong”, care conţine 5 consoane şi o vocală formând o singură silabă. În stil japonez, „strong” ar fi pronunţat su-to-ro-n-gu (5 silabe). Dintr-un motiv oarecare, şiragul de 5-7-5 silabe produce un ritm familiar pentru urechea japonezului. Pentru a-l simţi, încercaţi să pronunţaţi ta-ta-ta-ta-ta/ ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta/ ta-ta-ta-ta-ta, fără a accentua vreuna dintre silabe. Un lanţ de 7-7 silabe creează un alt ritm familiar. Vorbitorii de limbă engleză îşi creează propriul ritm cu ajutorul accentelor. Ritmul iambic* este un exemplu. Aşadar, atunci când compune un senryu în engleză, un poet ar trebui să fie preocupat mai mult de numărul accentelor, decât de numărul silabelor.


Senryu are la fel de multă profunzime ca şi haiku şi este mai accesibil începătorilor. Până şi novicii pot crea senryu reuşite, care îi pot face pe cititori să chicotească sau chiar râdă şi să spună: „Iaca, asta dă de gândit – e atât de real !” Senryu care se scrie astăzi, mult prea poetic pentru ca un începător să-l poată pricepe, mă face să bombănesc:


Poetical senryu –

They bother me because they're written

In Japanese (and not in Greek).


senryu poetic –

mă irită, pentru că sunt scrise

în japoneză (nu în greceşte)


A ieşit un senryu de amator, dar dacă unii cititori aprobă şi spun: „Oh, cât de adevărat este !”, le ofer întreaga mea recunoştinţă.



_________________________________________

*Iambul este un ritm suitor, care, prin nota lui gravă, este potrivit pentru acele specii ale poeziei culte în care autorii dau glas unor sentimente puternice şi tulburătoare, precum în elegie sau meditaţie. Un exemplu de ritm iambic se întâlneşte în sonetul lui Mihai Eminescu intitulat chiar „Iambul”:

De mult mă lupt cătând în vers măsura,
Ce plină e ca toamna mierea-n faguri,
Ca s-o aştern frumos în lungi şiraguri,
Ce fără piedeci trec sunând cezura.

Ce aspru mişcă pânza de la steaguri,
Trezind în suflet patima şi ura ­
Dar iar cu dulce glas îţi umple gura
Atunci când Amor timid trece praguri!

De l-am aflat la noi a spune n-o pot;
De poţi s-auzi în el al undei şopot,
De e al lui cu drept acest preambul ­

Aceste toate singur nu le judec...
Dar versul cel mai plin, mai blând şi pudic,
Puternic iar de-o vrea e pururi iambul.

Niciun comentariu: