„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

sâmbătă, 8 septembrie 2007

Peştele înecat în apă şi spiritul critic (I)



Un nou eseu, din cele pe care ni le-a oferit Şerban Codrin, încearcă să pună degetul pe una din bubele care afectează producţia artizanală, lipsită de exigenţă a autorilor începători şi nu se sfieşte să înflorească şi în creaţia celor deja versaţi în această artă. Pleonasmul este ales nu doar ca fiind una din figurile de stil, cum se ştie, prohibite în haiku, ci şi ca lipsă de economie în folosirea puţinelor silabe ale haiku-ului. Repetarea aceluiaşi sens prin cuvinte diferite privează poemul de o informaţie mai bogată, este deci redundanţă. Este bine, spune autorul, ca fiecare cuvînt să aducă altă informaţie în plus faţă de cele precedente. Am împărţit din nou eseul, prea lung pentru spaţiul nostru, în mai multe părţi.

*


Când poeţii, nu numai ei, ci inclusiv amatorii încearcă să se aventureze în spaţiul atât de fascinant, înşelător, încărcat de accidente al universului HAIKU, se găsesc uneori în situaţia peştelui despre care se spune, cu o accentuată undă de umor, că se îneacă în apă! Deficitul unei tentative eşuate de a scrie haiku scoate la iveală o întreagă harababură, cu deficienţe, cu insuficienţe culturale, ba chiar cu lipsă de talent.

„Ce mare lucru este un haiku?” se întreabă retoric temerarii în suferinţă, decât potrivirea câtorva silabe, 17 după unele păreri, oricâte, după superioara autoritate a altora. În poezie, a construi strâmb nu ester prilej de tragedie, poemul este prea scurt pentru a-şi permite luxul de a se dărâma precum o piramidă construită de neiniţiaţi, merge şi aşa, ce contează!

Împinsă de la spate, această logică empirică, nu este de mirare că peste lumea haiku-ului se deversează cantităţi uriaşe de rebuturi verbale, ale unor neaveniţi, contribuind la compromiterea unor specii literare de sorginte niponă. Sub neorânduială, poezia curată, limpede se sufocă, este ocultată, pierdută în năvala ambalajelor grafomane. Să aruncăm ochii peste câteva capodopere:

cireş înflorit –
portretul bunicului
în decembrie (Ion Roşioru)

vin valuri vuind
dar nici o corabie –
nici un pescăruş (Vasile Moldovan)

dintre-atâtea flori
au ales felinarul –
fluturi de noapte (Bogdan I. Pascu)

într-o grădină -
sperietoarea păzind
via culeasă (Laura Văceanu)


În aparenţă, nimic nu deosebeşte aceste minunate poeme de avalanşa de încercări ratate. Cauzele eşecului sunt prea multe şi ar fi nevoie de un prea lung studiu privind patologia haiku-ului. Să ne referim la o singură boală. Într-un tratat de specialitate este definită „figură de stil, care constă în folosirea mai multor construcţii decât ar fi necesar pentru exprimarea unei idei sau imagini, cu scopul de a exprima mai energic, mai convingător ideea sau imaginea respectivă.” Bineînţeles, aţi recunoscut spre ce teritoriu vreau să vă conduc: în labirintul numit PLEONASM. În poezia tradiţională românească, fără alte pretenţii de esenţializare, pleonasmul contribuie, în unele contexte, la accentuarea expresivităţii:

„Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate.” (Vasile Alecsandri)

„Zugrăveşte din nou iarăşi pânzele posomorâte”. (Mihai Eminescu)

În haiku, pleonasmul nu încape, pentru că această specie literară nu respinge expresivitatea şi accentuează sugestia; apoi, spaţiul de numai 17 silabe este prea strâmt pentru repetiţii, inclusiv de felul binecunoscutelor expresii „babă bătrână”, „viaţă cazonă de armată”, prin care se exemplifică, de cele mai multe ori, incriminata noastră figură de stil.

În mod paradoxal, tocmai folosirea intensivă a numitului trop, în haiku salvează unele aparenţe: în primul rând, completează cu o inutilitate numărul canonic de silabe. Cauza? Neavând ce spune, manufacturierul nu are atenţia îndreptată spre sensuri şi sugestii, ci îngrămădeşte vorbe în plus, numai să iasă ceva, fie ce-o fi!


Un comentariu:

Maria Tirenescu spunea...

E un lucru foarte bun postarea acestor articole ale poetului Şerban Codrin. Eu le-am citit şi postat pe poezie, dar nu strică nimănui să le recitească. Sunt observaţii făcute de o persoană avizată, care a studiat nu numai fenomenul haiku, ci şi limba română.
Cu prietenie, Maria