HAIKUDO

Secvenţa de poeme a Manuelei Miga, oferită în finalul interviului dat lui Jean-Louis d’Abrigeon, este o frumoasă exemplificare a atitudinii zen, a asumării unei căi de viaţă şi a unui destin în consonanţă cu opţiunea pentru a scrie haiku. Am simţit nevoia să spun cîteva cuvinte în marginea grupajului de poeme semnificativ pentru soarta celui ce scrie haiku.

*

HAIKUDO

Do este, cred, echivalentul japonez al conceptului tao, care reprezintă esenţa realităţii, principiul şi temeiul ei energetic şi formator. Asemănător oarecum cu arche-ul grecesc, tot un fel de principiu cu puteri miraculoase de sămînţă din care totul se naşte şi devine ceea ce trebuie să fie.

Pentru cei ce doresc să se pună în acord cu adevărul lumii şi să trăiască în armonie cu el, do reprezintă şi învăţătura, şi metoda, şi calea pe care pot ajunge să obţină buna aşezare în lume şi liniştea sufletească.

Important este doar să te pui la cale (în ordine), să fii pe cale, să îţi alegi o cale în viaţă. Calea pe care ai ales-o şi o urmezi devine atunci, în acelaşi timp, şi mers, şi ţintă, şi ajungere. Odată pus la cale, îţi găseşti acel echilibru al firescului şi avansezi către adevărul, către temeiul celor ce sînt.

Pentru Manuela Miga, haiku-ul nu este decît o cale spirituală, nu infatuare literară, ci modalitate de a trăi întru adevărul netrucat al umilităţii celor ce sînt. Toate sînt mereu prezente şi pot renaşte oricînd, ca o autentică primăvară, printr-o sclipire de solidaritate generoasă cu imagini pentru alţii penibile - o bătrână cu / o zambilă de plastic – / e primăvară! Este aici, ca şi în poemele următoare, un umor subţire deosebit de tandru.

Realitatea este profund paradoxală, dar în inima acestor paradoxuri este mereu un sîmbure de exaltare, o detentă explozivă: trafic intens – / în mijlocul şoselei / o nebună şi luna. Unde oare poţi remarca un gest de o tandreţe mai marcată decît acolo unde te aştepţi mai puţin: cu gingăşie, / cerşetorul dezbracă / o portocală. Găseşti în acest mic poem un concentrat erotic care face inutile romanele de dragoste.

Un haiku bun, revine mereu la esenţe, ignoră tot decorul de mucava al civilizaţiei şi vede, în lumina sincerităţii solare, doar ceea ce merită să fie, clipa plină de umor în care efemerul se înalţă la veşnicie: vitrină-n soare – / dintr-un ghiveci atârnă / coada pisicii.

Cine scrie asemenea poeme ştie că ele sînt paşi fermi pe calea comună a tututor celor trecătoare, aceea a demolării identităţilor vremelnice pentru a atinge vagul şi vidul sinelui suprem: pas al Nimănui / pe scara ducând – Nicicând / înspre Niciunde. Şi alege adesea un joc secund, în care, lăsând frumoasa pradă / încep(e) să vânez(e) umbra - / cu ochii închişi.

Calea a fost găsită şi urmată pînă ce cadenţele firii au devenit una cu cele ale sufletului: ritmul oceanului - / respirând mult mai rar / sunt una cu el. Calea poate fi urmată acum fără proteze literare, ele au devenit de prisos, îndoielnice: n-a fost nici Bashō / nici broasca – necurmatul / sunet al tăcerii. Veşnicia nu mai trebuie ritmată.

Ultima provocare: simt că-mi dă târcoale / un haiku formidabil - / hârtie albă este respinsă, poate tocmai pentru a păstra neabătut calea: dintre trestii, luna - / renunţ să scriu haiku / ce uşurare!