Înfruntînd zloata

Concursul lunii februarie a înregistrat un record de participare – 40 de concurenţi, dintre care 7 pentru prima oară. Remarcabil este faptul că, dintre cei perseverenţi, care au participat la multe etape fără rezultate notorii, apar mereu, ca o provocare pentru cei reputaţi, concurenţi legitimi la locurile de pe podium. Victoria Victoriei Chiţoveanu pare oarecum neaşteptată, mai ales prin diferenţa de punctaj realizată faţă de urmăritori, dar ea este unul dintre participanţii cei mai fideli, care nu a lipsit la nici o etapă anul trecut. Este, dealtfel, şi cazul Liviei Ciupav şi al lui Dumitru Roşu, cu un număr mare de participări pînă acum.

Cînd avem mulţi participanţi noi, sînt şi mulţi concurenţi care nu votează, de data asta 6. Motivele pot fi bănuite: o anume ezitare a începătorului în a face aprecieri, faptul că se descurcă mai greu pe internet sau o fac prin intermediar şi necitirea regulamentului. S-ar putea ca în viitor să introducem o penalizare de 1 punct sau 2 pentru cei (destul de vechi) care nu votează. Motivul este că, prin faptul că nu votează, îşi dezavantajează concurenţii – primesc puncte de la ei şi nu dau la rîndul lor, cum ar fi firesc, puncte altora.

*

Tema concursului a fost extrem de generoasă. Zloata, dincolo de o primă reacţie de respingere datorată neplăcerii eventualei pătrunderi a apei în ghete, este un cuvînt şi o entitate cu mari valenţe simbolice.

Zloata este amestecul, zăpada apoasă care poate cădea din cer sub formă de lapoviţă sau poate acoperi şi pămîntul, şi asfaltul cu un strat umed şi moale de fleşcăială nesuferită şi persistentă (nici nu îngheaţă, nici nu se topeşte, te afunzi în ea şi ea ţi se infiltrează insidios în încălţări).

E zloată însă doar pe timp de moină, vreme ce urmează îngheţurilor, cînd timpul se înmoaie şi uşoara încălzire topeşte gheaţa şi zăpada învechită. Ea este astfel un semn al trecerii lente şi şovăitoare de la iarnă la primăvară, al confruntării indecise dintre cele două anotimpuri care se amestecă şi se topesc o vreme unul în altul.

Simbolic deci, zloata poate fi înţeleasă şi ca un ritual de trecere, ca o vicisitudine firească şi indispensabilă ce trebuie depăşită cu sufletul răbdător şi plin de speranţa dezgheţului, asemenea unei probe iniţiatice care, odată trecută, te face demn de renaşterea ce abia se vesteşte. Cine trece cu greu, dar cu sufletul deschis şi încrezător, chiar tîrîndu-şi picioarele, prin provocarea şi nevoinţa zloatei, merită fără doar şi poate încă o primăvară.

A fost însă sesizată şi folosită această generoasă oportunitate mustind de sugestii? Mai degrabă nu. În general, poemele s-au centrat pe aspectul cel mai comun şi mai banal al ei, pe acea primă reacţie de refuz, recuzare, repudiere. Zloata ca o materie adversă şi perversă, ca un fel de penitenţă nemeritată care, în asociere cu fiinţele fragile şi dezavantajate – bătrînul, orfanul, boschetarul, cerşetorul, cîinele, „un pui de arici”, „plodul de ţigan”, „o turturică” –, accentuează o soartă nemiloasă şi ne solicită astfel compasiunea.

Cel mai realizat poem din punctul de vedere al resimţirii zloatei ca un simbol al provocării este acela al Liviei Ciupav:

Înfruntând zloata,
Cu ghiocei în mînă
Către cimitir.

„Înfruntînd zloata” este nu doar primirea provocării, ci şi o îndrăzneală plină de tandreţe. Cel drag este încă viu în sufletul celui ce se zoreşte, pe o astfel de vreme, să-i pună pe mormînt primii ghiocei. Se simte în gestul său o înverşunată neresemnare. Şi o direcţionare fermă, impetuoasă, de nedezminţit.

Există în următoarele două versuri o despicare a confuziei zloatei în două opoziţii: alb şi negru, viu şi mort (respectiv ghiocei-cimitir). Gestul în sine pare însă o încercare de a extinde miraculos renaşterea, de a molipsi pe cei duşi de fervoarea învierii.

În alt plan însă, contemplînd această scenă, poţi vedea un fel de variantă mai tandră a heideggerianului Sein zum Tode. Destinul omului ce păşeşte neabătut, prin zloată, către moarte, cu ghiocei în mînă.

Maria Tirenescu exploatează valenţele zloatei într-un mod paradoxal. Mersul prin zloata gelatinoasă este, cum se ştie, zgomotos, plescăit. Picioarele se încleiază în pasta care le dă drumul cu greu să facă încă un pas.

Şi totuşi... primul vers al poemului său, „Liniştea serii”, pare a izvorî din chiar substanţa zloatei care i-a izolat pe toţi în locuinţe. „Ultimul trecător, păşind (prudent şi fără grabă) prin zloată” parcă s-ar fi molipsit şi el de implacabilă muţenie a zloatei. Şi, deşi trece, nu se ştie dacă mai are vreo destinaţie alta decît însăşi zloata cu care s-a-nsoţit.

Pentru Ana Ruse, mersul prin zloată este prilejul unei neaşteptate descoperiri. Nu-mi dau seama, pentru că nu-i ştiu sensul, dacă trandafirul cu pricina este motivul unui obicei de nuntă, dar şi aşa, felul decis şi oarecum încîntat în care e ridicat trandafirul spune multe. Şi fiecare poate găsi o altă pistă, şi ea la fel de valabilă.

Mergand prin zloata -
iau trandafirul rosu
pierdut de nuntas

Şi aici, contrastul dintre griul spălăcit al zloatei şi trandafirul însîngerat întinde o coardă şi o acordează cu fineţe pentru un suflet dornic să vibreze.

De o desăvîrşită delicateţe este poemul lui Dumitru Radu, vechi şi experimentat autor de haiku, dar şi un rafinat comentator al său:

Zloata de pe drum
păstrează pentr-o clipă
urma unei sănii.

Zloata devine doar un revelator desăvîrşit al trecerii, al vremelniciei, este un material cu o plasticitate perisabilă, ciudat reversibilă, în care ceea ce se întipăreşte dăinuieşte doar cît să-l surprindă ochiul atent şi versat şi piere apoi fără de urmă. Urma în zloată este doar o umbră, o brumă de urmă, un tipar de fum. O urmă care se ruinează în chiar făgaşul care este. E un haiku ce surprinde o nălucă – lunecarea iute şi sfielnică. Pierită.

Şi poemul lui Vasile Moldovan:

Pitiţi sub zloată,
mugurii de salcie
în explozie

surprinde o tăcută explozie de vitalitate, o ciudată detentă ascunsă a zloatei. O manevră iscusită a naturii care stă la pîndă, gata să reverse peste pămîntul reavăn mareea verde.

În fine, ca să nu mă lungesc prea mult, profitînd de dezgheţ, o păsărică mi-a şoptit la geam că unul din poeme ar putea fi cel mai bun cu imperceptibile, dar esenţiale modificări:

Nimeni şi steaua
pîlpîind pe cărare -
urme prin zloată

Sper să-l dibuiţi singuri şi să surprindeţi graţia inefabilă a imaginii, misterul pe care ea îl tăinuieşte, tîlcul pe care-l divulgă tăcînd.

*

Sînt sigur că, doar cu o mică întîrziere, Dan Florică va reveni cu comentariile cu care ne-a obişnuit. Eu n-am făcut decît să mă gîndesc la misterul zloatei.