„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

luni, 25 februarie 2008

Bătrîni în zloată


Un poem al lui Eduard Ţară nu este niciodată atît de simplu pe cît pare. Sau, dacă este totuşi, simplitatea sa nu este rudimentaritate, ci esenţialitate dspovărată de artificii parazitare. Poemul din februarie nu se dezminte nici el.

Bătrâni în zloată –
privindu-se-n vitrina
de la second hand

Pista cea mai simplă şi mai comună de înţelegere a acestui poem este aceea a compasiunii pentru bătrîneţea în sărăcie. Vremea, vîrsta, soarta, locul ăsta bicisnic şi blesemat – totul le este potrivnic celor în vîrstă. Este şi cea mai comodă abordare. Dacă e să cîntăm pe această coardă răguşită, putem să ne căinăm suplimentar şi să constatăm că sînt atît de neajutoraţi, încît nici nu intră, admiră doar, pironiţi în zloată, vechiturile pe care nu le pot cumpăra.

Pe planul ăsta însă, poemul mărturiseşte doar ceea ce se rezumă la aspectul social şi la o anume psihologie la urma urmei simplist văicăritoare. Este doar un poem sărăcăcios al sărăciei. Pentru unii mai frustraţi, chiar cu înrăite accente vindicativ proletare.

Dacă însă, lăsăm deoparte crispările inutile şi citim din nou, sine ira et studio, poemul, putem avea o viziune mai degajată şi gîndul ne duce lesne la Minulescu:

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...

Vă propun deci să nu-i vedem pe bătrînei aşa cum ne-au obişnuit televiziunile care ne tot incită şi indignează păgubos. Sînt fără doar şi poate doar două jucării stricate, care nu se oglindesc, cum s-ar crede, în vitrină, ci trec prin sticla transparentă şi se topesc în fiinţa lucrurilor uzate, expirate, perimate. Poate că bătrîneţea lor ticăită chiar asta simte şi vede în acea vitrină – decrepitudinea. Şi în privirea lor poate nu-i nici pic de pizmă, ci numai o anume solidaritatea umilă şi tandră cu toată acea îngrămădire de lucruri învechite, la fel de ponosite şi depreciate ca şi ei.

Cred că fibra acestui poem este din acelaşi material stenic ca şi aceea cu care Basho şi-a ţesut bine cunoscutul poem: pe un ram uscat / se aşează un corb - / amurg de toamnă. Este în el, dacă vreţi, multă tristeţe, însingurare, nostalgie, dar nici pic de ranchiună.


Niciun comentariu: