Ultima parte a eseului Manuelei Miga, o admirabilă expunere a contribuţiei lui Bashō la evoluţia poeziei nipone, dar şi a felului în care principiile estetice funcţionează în poezia sa.
*
În alt haikai, folosind tehnica sa preferată de juxtapunere a două imagini diferite, el pare a indica drumul său în viaţă, opţiunea de a trăi fără a se procupe de viaţa materială (opinia lui Ueda Makoto). Poate atât rămâne în grădina sa interioară după călătoriile care au fost alese ca mod de viaţă (alegere făcută de Saigyō, Sōgi şi alţi poeţi de dinaintea sa): parfumul perfecţiunii spirituale îndelung căutate şi rămăşiţele unor încălţări nefolositoare, căci prea îndelung folosite pe drumul de ţărână al vieţii, atunci când alt drum, fără întoarcere, îşi face auzită chemarea:
parfum de crizanteme –
în grădină
talpa uzată a sandalelor
„Bătrânul” a încercat să aparţină ambelor lumi, fiind cu un picior în lumea iluzorie a esteticului şi cu altul în cea spirituală căutată prin intermediul valorilor estetice. Fūga no makoto este considerat a fi principiul suprem al poeziei (makoto semnificând sinceritate, ma fiind adevăr, lipsă a minciunii, falsităţii, integritate morală, rectitudine, termen derivat din termenul chinez ch’eng, considerat de către Chung Yung a fi Cale a Cerului pentru fiinţele umane). Pentru Bashō fūga no makoto e relaţionat în mod direct cu fueki ryūko, fueki desemnând eternitatea „acel aspect al poeziei care nu este influenţat de schimbările stilului poetic determinat de modă”, ryūko fiind „acel aspect al poeziei ce caută reînnoirea şi schimbarea care constituie o lege a naturii”, echilibrul dintre tradiţie şi inovaţie fiind astfel garantat. Deşi toate se schimbă (subiectele, exprimarea estetică), adevărurile fundamentale ale naturii şi vieţii omului nu se schimbă şi poezia care se bazează pe ele poate aspira la o eternă valoare artistică (Toshiharu Oseko). În fapt, „ceva se păstrează şi ceva se schimbă” este legea de bază în compunerea poeziei în lanţ, din care urmaşul său, succintul haiku, a putut prelua doar elemente, imagini reprezentând cele două noţiuni. Bashō spunea despre calea haikai, fūga (termen derivat dintr-unul prezent în cea mai veche antologie de poezie chineză, „Calea viselor”, desemnând în literatura japoneză eleganţa poetică, utilizat ca sinonim al stilului lui Bashō, shōfū) că pare a fi superficială, dar e adâncă; pare a fi simplă, dar e dificilă. „Există trei elemente în haikai. Sentimentul său poate fi numit singurătate. Se folosesc farfurii rafinate care conţin o hrană umilă. Efectul total poate fi numit eleganţă. ... Limbajul său poate fi numit nebunie estetică. Limbajul rezidă în neadevăr, dar are datoria de a se armoniza, de a concorda cu adevărul. Aceste trei elemente nu înalţă o persoană umilă, ci pun o persoană elevată într-o poziţie modestă.” (Kuriyama, „Haikaishi”). Evident, maestrul încearcă în mod paradoxal să echilibreze valorile opuse ale elementelor definite ca esenţiale în poezie încă din celebra prefaţă la „Kokinshū” – sentimentul (kokoro), limbajul (kotoba) şi efectul global (sugata). El adaugă: „Avantajul haikai-ului este acela de a face vorbirea vulgară [cuvintele colocviale haigon, de origine chineză, respinse de waka şi renga] justă [ushin, aici în sensul de corectă, acceptată].” Lărgirea sensului conceptului ushin care se referă la tratamentul „standard” al elementelor poeziei are ca scop integrarea mushin-ului, a valorilor respinse. D. T. Suzuki în „Zen şi cultura japoneză”, în capitolul despre poezie, precizează că doar o minte curăţată în întregime de egoism şi un inconştient purificat de ego se pot contopi cu inconştientul cosmic, stările/valorile rezultate fiind acelea de mushin – fără minte/inimă/sentiment, munen – fără gând, meijin – geniu creator. Spre deosebire de waka şi renga, unde idealul poetic pune accentul pe respectarea valorilor tradiţionale găsite mai cu seamă în zona conştientului, haikai înclină balanţa către creativitatea din zona inconştientă. Cei care practică arta poetică a haikai-ului – fūga – poartă numele de lunatic, fūrabo ( fū = vânt , ra = pânză subţire, bo = călugăr) călugăr ce rătăceşte fluturând asemeni unei pânze în bătaia vântului.
Maestrul a practicat ceea ce noi am numi „artă pentru artă”, preluînd de la şcoala „Danrin” cultivarea umorului de dragul umorului, valorizând mai mult esteticul decât eticul, spre deosebire de eruditul, didacticul şi moralistul Teitoku, maestrul şcolii „Teimon”, care considera că scrierea haikai-ul are un scop moral, aidoma celorlalte genuri poetice, militând pentru ceea ce am putea numi „artă pentru religie”. Cultivând virtutea, în acestă lume devenită superficială, spunea el, haikai-ul îi face pe oamenii obişnuiţi, a căror inimă a devenit prea îngustă pentru a mai putea practica genurile tradiţionale de poezie, să scape de cele trei „otrăvuri”: lăcomie, furie şi prostie şi să meargă pe calea legii buddhiste. Către sfârşitul vieţii sale Bashō şi-a modificat concepţia despre poezie. Într-un haibun, proză scurtă în stil haikai, scris cu doi ani înainte de a părăsi lumea de ţărână, Bashō vorbeşte despre hotarârea sa de a renunţa la scris: „ Nu de mult timp am decis să renunţ la poezie şi să-mi închid gura când un sentiment poetic îmi solicită inima şi ceva licăreşte acolo.” „Toate acestea, a spus pe patul de moarte discipolului său Shikō, sunt un păcătos ataşament. Pur şi simplu aş vrea să pot uita haikai-ul.”
Deşi a călătorit însoţit de unul sau altul dintre discipolii săi, unii dintre ei valoroşi ca poeţi, deşi a fost înconjurat de respectul şi admiraţia lor, maestrul s-a simţit singur. Ultimele sale poeme vădesc această solitudine. Tulburat de disputele existente între doi dintre ei, pe 21 septembrie, cu trei săptămâni înainte de moartea sa, Bashō organizează o întâlnire la care se scrie un haikai de 18 strofe, în speranţa de a-i împăca, speranţă evidentă în hokku-ul scris de el. După eşec, scrie un poem cu titlul (nota iniţială) „gând”:
nimeni nu merge pe ea
seară de toamnă
Comentând acest poem, Toshiharu Oseko scrie: nu este descrierea unei străzi, toamna, ci calea vieţii şi a artei. Deşi a avut mulţi discipoli excelenţi, Bashō s-a simţit singur. Nimeni altcineva nu mergea pe calea lui. Putem spune că, acum, această cale stă sub semnul apusului, al maturităţii împlinite sugerate de anotimpul toamnei, la cumpăna dintre culesul roadelor şi îngheţ, între numărarea fructelor din cămări şi a acelora desenate cu pensula pe hârtie.
Acest „ataşament păcătos”, după terminologia buddhistă, a fost, probabil, un obstacol pe calea desăvârşirii sale religioase, Bashō nereuşind să facă din haikai decât o vocaţie (să preferăm acest sens al termenului michi). Să fie binemeritata şi universala recunoaştere ca „sfânt al haiku-ului”(desigur, el nescriind nici un haiku) şi admiraţia fără rezerve a milioane de iubitori de poezie din toate continentele, acordarea titlului de zeu de către Departamentul shinto, în 1793, şi a titlului de Hion myōjin (zeitate luminoasă a sunetului săriturii [broaştei] ), acordat de curtea imperială în 1806 doar modeste consolări ale celui care, deşi nu era călugăr zen, a trăit viaţa singuratică a unui călugăr itinerant?
După moartea sa, influenţa lui a dispărut repede. Nimeni nu i-a urmat calea. Câţiva discipoli au deschis propriile lor şcoli, fiecare pretinzând că este unicul reprezentant al tradiţiei autentice. În timp, popularizându-se, căzând din nou în frivolitate, haikai-ul a decăzut, trădând arta lui Bashō. Donald Keen scrie: „ nu mai era necesar să etalezi profunzimea sentimentelor nici măcar cunoşterea tradiţiei pentru a tranforma cele 17 silabe într-un comentariu amuzant. ... Maeştrii haikai ai zilei erau conduşi mai degrabă de scopuri comerciale, decât de scopuri educative; cu cât aveau mai mulţi elevi, cu atât mai mare era faima lor de critici.” Liderul poeţilor din perioada Edo, Mizuma Sentoku (1661-1726), elev al lui Kikaku, acesta din urmă fiind unul dintre cei mai cunoscuţi discipoli ai lui Bashō, scria: „Unele dintre hokku-urile lui Bashō sunt bune, dar sunt diluate. ... A fost dincolo de puterea lui să egaleze forţa poeziei lui Kikaku.”
Totuşi, ceva a fost păstrat de şcolile rustice din Mino şi Ise, pânâ când, în 1730, a început mişcarea ce avea ca deviză „înapoi la Bashō”, lucru care nu s-a întâmplat, deoarece valorile medievale care erau izvorul sistemului poetic al maestrului, nu mai prezentau interes, ori fuseseră uitate. Renaşterea haikai-ului, precum şi orientarea lui pe un alt drum s-au petrecut între 1743-1783 şi se datorează lui Yosa Buson, apreciat în epocă mai mult ca pictor, decât ca poet. El afirma, în ciuda admiraţiei pe care o mărturisea, că nu urmează eleganta cale a lui Bashō, ci se ocupă de subiecte lumeşti, schimbându-şi stilul de la o zi la alta, conform unei concepţii individualiste, comună poeţilor moderni occidentali. Se mulţumea să portretizeze în mod obiectiv o scenă (shasei), să încerce forme neconvenţionale în „stil liber” rupând tradiţia alternanţei de 5/7 silabe şi producând „poeme chineze scrise în japoneză”.
Către sfârşitul secolului XIX, Masaoka Shiki a negat haikai-ului dreptul la existenţă literară, pretinzând că, fiind o operă colectivă, nu are autor şi că este lipsită de coerenţă. Amuzant e că Shiki a compus câteva kasen renga respectând rigorile genului. El a scris câteva lucrări menite să-l demoleze pe Bashō, căruia îi reproşa lipsa de imaginaţie, subiectivitatea (de fapt cercetarea lumii interioare), precum şi, nu în ultimul rând, adoraţia necondiţionată de care se bucura (şi) în rândul celor care nu-i cunoşteau, nu-i înţelegeau realmente poezia. Masaoka Shiki a conferit hokku-ului totala independenţă şi statutul de nou gen poetic – haiku (termen compus din haikai no ku, strofă de haikai, ku desemnând poezie/strofă dintr-un poem în lanţ, spre deosebire de ka – din tanka, poezie scurtă, ori waka, poezie japoneză, aceasta din urmă înglobând iniţial mai multe genuri poetice – ce defineşte poemul „întreg”). Principiul estetic pe care Shiki îl impune, shasei, cere o descriere obiectivă a naturii bazată pe observarea realistă, dar îngăduie şi exprimarea spontană a emoţiei poetului (ideia din urmă l-ar fi scandalizat pe Teitoku şi nu numai pe el). Reformator de profesie, Shiki nu a neglijat nici milenara waka. În 1989 a publicat textul polemic intitulat „Scrisoare către autorii de waka” în care, dărâmând valorile fundamentale ale poeziei de până la el – „poetul Ki no Tsurazuki nu are nici o valoare”, „Kokinshū e îngrozitoare” – propunea reformarea genului. Influenţat puternic de estetica occidentală, de curente ca naturalismul, impresionismul, în special de conceptul aristotelic mimesis, şi dorind să modernizeze poezia japoneză, el avea să prefere filosofului Bashō pe pictorul Buson, limbajului simbolic, singurul demn de poezie, limbajul plat, fotografic. În 1899 publică „Haijin Buson” în care propune ca model stilul acestuia bazat pe „obiectivitate picturală”, „frumuseţe activă”, descriere, în ultimă instanţă. Ghinionul nostru...
Bibliografie
Janine Beichman – Masaoka Shiki, Kodansha International, 1986
Robert H. Brower şi Earl Miner – Japanese Court Poetry, Standford University Press, 1961
CHENG Wing fun & Hervé Collet – Bashō à Kyoto rêvant de Kyoto, Moundarren, 1991
Cheryl Crowley – Putting Makoto into Practice. Onitsura’s Hitorigoto, Monumenta Nipponica, vol. 50, no. 1, spring 1995.
Dennis Hirota – Wind in the Pines. Classic Writings of the Way of Tea as a Buddhist Path, Asian Humanities Press, Fremont, 1995
Japon pluriel 3. Actes du troisième colloque de la Société française des études japonaises. Éditions Philippe Picquier, 1999
Donald Keene – World Within Walls, Charles E. Tuttle Company, Tokyo, 1978
James J. Y. Liu – The Art of Poetry, The University of Chicago Press, Chicago, 1970
Earl Miner – Japanese Linked Poetry, Princeton University Press, 1979
Earl Miner – Naming Properties: Nominal Reference in Travel Writings by Bashō and Sora, Johnson and Boswell, The University of Michigan Press, 1996
Toshiharu Oseko – Bashō’s Haiku, Tokyō, 1990
Peipei Qiu – Poetics of the Natural: A Study of the Taoist influence on Bashō, The Japan Foundation Newsletter, Vol. XXI, no. 3
Haruo Shirane – Matsuo Bashō and the Poetics of Scent, Harvard Journal of Asiatic Study, Cambridge, Vol. 52, number 1, 1992
Makoto Ueda – Matsuo Bashō, Kodansha International, 1982
Makoto Ueda – Literary and Art Theories in Japan, Center for Japanese Studies, The University of Michigan, 1991
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu