„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

marți, 12 februarie 2008

MAREA TĂCERE (II)

Dan Florică devine un comentator nu doar mai prolific, ci şi mai laborios. Cînd ne-a spus că are de gînd să lase pe seama altora sarcina de a comenta poemele cîştigătoare în concursul nostru, nu ne divulgase faptul că avea în lucru comentarea volumelor lui Şerban Codrin. Astăzi însă ne gratulează cu a doua parte a comentariului la Marea Tăcere, volum care cuprinde două cicluri de haiku-uri ale poetului din Slobozia.

*

Spectacolul primăverii continuă….

Pentru cei care au urmărit comentariile publicate în luna septembrie de poetul Şerban Codrin, cred că este clară minuţiozitatrea cu care acesta observă, orice, din natură sau societate, şi îl înnobilează în poezie, dar şi exigenţa cu care prima imagine (flash-ul acela), este decojită până la esenţă pentru a străluci ca fruct al gândirii sale de sorginte niponă. Ţine, cum bine se vede, foarte mult la acurateţea exprimării artistice, pe coordonate nipone. Vom putea lua cunoştinţă de acest lucru, cu uşurinţă, în poemele ce vor urma.

Vom întâlni şi în poemele sale, aş zice, ieşiri din tematica niponă, prin reintoarcere la matca străbună, într-o forma pe care aproape că nu o bagi de seamă. Putem observa acest lucru într- un haiku cu implicaţii creştine, citite în brazda aburindă. Şi ar mai fi şi poemul cu tematică erotică, tangenţială ce-i drept. Cel cu expresia izgoneşte crinii. Deocamdată.

Îl vom întâlni pe poet, în creaţiile sale minione, acasă, în câmpia Sloboziei, la mare, la munte, la oraş dar mai ales la ţară, acolo unde s-a născut veşnicia ... blagiană .

Spectacolul înfloririi luminânde. consider că v-a plăcut tuturor, el însă nu se termină cu ceea ce am prezentat anterior. De aceea, acum, voi expune o altă alăturare de poeme în care, natura, data în floare, prin diversitatea componentelor sale vegetale, continuă să ne uimească:

a. Ziua când munţii / scufundaţi sub toporaşi - / altfel de potop

b. Cad flori de cireş - / în parc bătrâna doamnă / deschide umbrela

c. Clipa de acum - / o meditaţie în preajma / trandafirului

d. Merii în floare - / am totul dinaninte / pe masa goală

e. Rama ferestrei - / amurg pătat în parfum / de liliac alb

f. Cea dintîi noapte - / mireasa izgoneşte / crinii din casă

g. Nici un cerşetor / de ziua bujorului - / pace-ntre oameni

Şase poeme în care, pe verticala paginii, poetul ne face cunoştintă cu flori
pe care le îndrăgeşte (toporaşii, cele de cireş, de măr, trandafirul, liliacul alb, crinul) şi prin care transmite interferenţe umane.

Observaţi grija cu care poetul atrage în poemele sale spiritul mushin, negativitatea, de neevitat, aproape, în ceea ce analizez acum. Iată cuvintele care îl introduc, în fiecare poem, în ordine, de la a la f: scufundaţi, potop, cad, bătrâna, deschid, trandafir, goală, pătat, noapte, izgoneste, cerşetor. Cuvântul deschide, de obicei, exprimă pozitivitate, în acest context însă el simbolizează contrariul prin faptul că apare ca o respingere a florii de cireş (atât de adorată de japonezi) pe care o cheamă pământul. Japonezii cred însă că privesc această posibilă atingere ca pe o binecuvântare. Vă veţi întreba ce caută trandafirul în acest loc? Vă reamintesc că această floare regală, iubită şi admirată de noi toţi, are şi ghimpi de care trebuie să ne ferim; el îmi apare astfel ca o înbrăţtişare de bine şi rău; ne atrage mireasma şi aspectul lui împărătesc dar trebuie să ne ferim ţepii lui neiertători, care, rareori ce-i drept, atrag şi consecinţe nefaste (cazul lui Rilke). Aş mai insista asupra cuvântului izgoneşte (hotărît) cu referire la crini, subiectul fiind mireasa. Tocmai ea? De ce? Pentru că nu somnul pe care îl dăruiesc ei, nu primejdia pe care o pot reprezenta o acceptă şi o aşteaptă ea în noaptea nunţii, ci minunăţia darului iubirii care bate năvalnic la uşa fiinţei sale, cu toată puterea. Pe care o vrea nealterată, plenară, de neuitat.

În poemul de la poziţia e avem de-a face cu un contrast puternic, introdus prin cuvântul pătat. Pătat i se pare poetului amurgul. De cine? De parfumul liliacului alb, imaculat. Vă daţi seama cât idolatrizează poetul spectacolul magnific al amurgului! Exprimarea sa artistică o spune cu prisosinţă.

Privind cu atenţie cuvintele celorlalte poeme merită să evidenţiez şi alte contraste. In poemul a contrastul este introdus prin adjectivul scufundaţi, atât de potopitori sunt toporaşii în floare (pentru că abia atunci îi vedem în suprabelşugul lor distinct), încât şi munţii par să nu se mai vadă. Şi ei sunt doar produsul lor. E ca şi cum, în alt plan, discipolii îşi depăşesc maestrul.

În poemul al doilea expresia: deschide umbrela ne dezvăluia contrastul dintre, ceea ce simte autorul şi ceea ce resimte şi face bătrâna, să spunem, insensibilă la dărnicia naturii, dintr-o inconştienţă arogant europeană.

În poemul al treilea, alt lucru neaşteptat: se meditează în faţa trandafirului, pe când noi , de obicei, îi admirăm frumuseţea de netăgăduit şi îi aspirăm cu nesaţ mireasma dătătoare de speranţă, de viaţă perpetuă. Poetul a depăşit însă de mult acest stadiu şi, înnobilat cu ceea şi noi am obţinut, trece direct în cetatea metafizicii şi a artei.

În antologia Cercului de Studii de Poezie Niponă, intitulată “POEŢI ROMÂNI 10 ANI DE HAIKU, apărută la Editura Haiku, în 2000, Şerban Codrin apare cu haiku-ul de la poziţia d, unul din cele mai remarcate poeme ale sale: Merii în floare - / am totul dinainte / pe masa goală. Paradoxal, nu? Acesta este Şerban Codrin în adâncimile luminoase ale spiritului său. Un atoatevăzător înainte, printre minunile pe care CEL DE SUS le-a aşternut la picioarele noastre. Ne-au fost date dar nu ne-au fost şi băgate în geantă. Trebuie să ni le luăm singuri. Şi poetul nostru asta şi face.

Poemul de la poziţia g debutează în spirit mushin prin precizarea nici un cerşetor. Contrastul pe care îl sesizăm, faţă de obişnuitele zile, prin lipsă... apare de ziua bujorului, când şi cerşetorii nu mai sunt flămânzi şi şi-ar lua şi ei zi liberă, de parcă atunci ar ploua cu de toate. Şi ceea ce e important se întronează între oameni o minimală pace. O singură zi, tocmai acum când, sub oblăduirea bujorului, par întrunite toate condiţiile armoniei sociale. Dar nu cumva poetul atrage atenţia diriguitorilor noştri că ei nu sunt în stare de acest lucru?

In poemul de la poziţia b ne apare o atmosferă de wabi/sabi întrodusă de expresia cad flori de cireş. Ne e sugerată patina timpului, specifică naturii în momentele ei de trecere în altceva. Cuvântul bătrână vine şi el să confirme, aceeaşi atmosferă. În continuare, dacă vi se pare că expresiile literare pe care le întâlniţi în poemele de mai sus reliefează aspecte neînsemnate din natura atât de generoasă în frumuseţi, înseamnă că poetul le-a înfăţişat artistic, în manieră hosomi, dacă însă veţi vedea în ele frumuseţe şi strălucire, avem de a face cu categoria estetică de karumi. Evoluţia artistică de excepţie a poetului studiat, către acest nivel de exprimare artistică s-a îndreptat şi a ajuns să-l obiectiveze cu dezinvoltură în cartea sa monumentală Marea Tăcere.

In ciclul primăverii aş mai avea de ales multe poeme pe care să le prezint. Dar spaţiul online, cât să ne îngăduie? Am să vă mai prezint, totuşi, câteva:

Zori de mărţişor - / din omul de zăpadă / rămâne destinul

Oricât de săraci - / dar pretutindeni streşini / pline de cuiburi

Spărtură în gard - / cale goală spre luna / de primăvară

Cuib după vârtej - / barza repară lovind / luna cu ciocul

Stele absente - / cu fală intră-n oraş / un fluture alb

Cuvinte şi expresii care introduc negativitatea în poemele de mai sus şi reliefează spiritul mushin: rămâne destinul, oricât de săraci, spărtură în gard, cale goală, după vârtej, lovind luna cu ciocul, stele absente. Prin expresia, rămâne destinul, oarecum, ambiguă, aflăm părerea de rău că omul de zăpadă a ajuns la capătul existenţei sale, într-o zi de mărţişor (zi mare, de sărbătoare ce trimite către jumătatea feminină, a noastră, şi anunţă un contrast), spre durerea, în special, a copiilor. S-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. Îmbrăţişând acest haiku, ca pe o metaforă, putem transfera pe plan uman acest rămâne destinul. Numai că, destinul depinde din ce te-ai construit toată viaţa , din trăiri iadice sau din înfăptuiri zidind veşnicie. In contrast cu omul de zăpadă, noi oamenii ne clădim, conştient sau nu, destinul, alegând ce e bine sau dimpotrivă ce e rău. Prin urmare, destinul nostru are ceva înălţător, în măsura în care protejăm, dezvoltăm ceea ce încorporăm divin în noi. Şi astfel , viaţa a meritat trăită, nu irosită.

Expresia oricât de săraci, ce ne sare apoi în ochi, defineşte o caracteristică a românului, aceea de ospitalitate. In cazul de faţă, păsările călătoare sau nu, sunt ospeţite, găzduite, la streaşina casei, chiar dacă omul, gospodarul nu are numai foloase. Negativitatea aceasta (sărăcia), nu ne împiedică, deci, să fim umani şi faţă de păsări, să extindem moralitatea concepută şi perpetuată de la origini şi să o trimitem în toate direcţiile Europei, de-a lungul mileniilor, prin Legile Belagine, precum a facut-o Zamolxe, primul legiuitor al Europei (după savantul suedez Carolus Lundius). Ea, omenia, coborâtă până la nivelul interferenţei cu păsările, e puternic scoasă în relief prin atotcuprinzătorul pretutindeni, înţelegând prin el şi neţărmurire, oricât, maximum, de dragul naturii, al semenului şi al lui Dumnezeu.

Următorul poem, debutând în manieră wabi prin cuvântul spărtură, deconspiră o cale goală, fără obstacole către lună, nu cu vreun mijloc de transport spre-în cosmos, ci cu privirea, gândul putând trece prin orice obstacol . Contrastul îl simţim abia atunci când calea aceasta liberă nu duce către vreo livadă plină cu fructe, spre vreo pajişte înflorită sau mai ştiu eu ce, ci spre ceva cu totul neaşteptat, trezind acel aha în stil Weiss.

Începutul wabian ne întâmpină şi în poemul i. Ne inchipuim cum arăta cuibul respectiv după vârtej, vijelie, încât pasărea, aducătoarea de plozi, se nevoieşte să-l facă din nou locuibil. Se pune, deci, pe treabă, ca orice părinte responsabil. Numai că reparaţia se face lovind luna, generând contrastul, de zile mari, pe care îl vizualizăm, fără a mai crede însă şi în efecte imediate, directe. O iluzie, deci, pe care poetul ne-o prezintă magistral.

Şi acum şi ultimul haiku primăvăratec, pe care răposatul Florin Vasiliu îl pomenea din când în când, in cenaclurile SRH. Un fenomen pozitiv, ziua, ne este prezentat utilizând elemente caracteristice nopţii (stele), spre a face posibilă negativitatea implicită. Dar mai are şi alt rost, acela de a părea că până şi stelele păleasc la intrarea în oraş a fluturelui alb, ca măreţ mesager al primăverii. O exprimare prin contrast.

Ar mai fi şi alte haiku-uri, memorabile în care animale ca melcii, broaştele ne sunt aduse în prim planul atenţiei. Acest lucru însă îl puteţi face şi singuri. De curiozitate şi plăcere.

M-am înhămat la acest studiu dificil, din care v-am prezentat abia un sfert, probabil pentru a vă demostra ceea ce ştiţi deja: viaţa trebuie trăită cu receptivitate maximă, aşa cum o face Şerban Codrin (prin plinătatea talentului şi efortului său). Pe parcursul ei, sinuos , prin mijlocirea naturii, avem presărate, în timp şi în spatiu, tot ceea ne trebuie ca viaţa să ne fie fericită, dar cumpătată, vis-a-vis de ceea ce ne pregătesc unii semenii ai noştri, care n-au saţietate pentru nimic, nici măcar pentru macabru, pentru catastrofic..

Niciun comentariu: