„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

duminică, 25 mai 2008

ALGĂ UMBLĂTOARE

Cu ceva vreme în urmă publicam Însemnări despre haibun, un mic eseu al Manuelei Miga despre acest gen, mai puţin cultivat la noi, dar care a fost preferatul lui Bashō. În momentul de faţă, cînd se pregăteşte editarea unei antologii a haibunului scris la noi, cîteva exemple de haibun, pe care le vom publica începînd de astăzi, sînt bine venite. Şi vor servi poate ca îndemn şi model şi altora.

*

ALGĂ UMBLĂTOARE

Manuela Miga

În vara asta Gara de Nord căpătase un aer aproape occidental. Peste tot magazine cochete. Cel puţin pe dinafară. Câteva femei măturau şi spălau pe jos. Dar până la scările rulante pentru bagaje şi la biletele cumpărate de la automatul de pe peron, prea sofisticat pentru noi, mai va! Mă întorsesem de două săptămâni şi nu mă dezvăţasem încă să fac comparaţii.

Colocviul de haiku urma să aibă loc tot la Colegiul pedagogic „C. Brătescu”. Clădirea, care mă cucerise de prima dată, îmi devenise familiară. Avea ceva aşezat. Te făcea să te simţi în siguranţă. Îmi plăceau camerele înalte, balconul, grădina mare, ordonată, cu tot felul de arbuşti şi de flori. Sigur că arhitectul făcuse proiectul cu drag – am aflat că se numea Simonidi, grec probabil. Deşi mai aveau doar vreo zece anişori până să bată suta, zidurile se ţineau dârze. Cum vor fi fost domnişoarele eleve ale Şcolii Normale de altădată? Desenau, pictau, învăţau muzică şi, fără îndoială, croşetau. În bibliotecă, lecturile recomandate se asortau cu gulerele scrobite de dantelă şi cu batistele brodate. Pe aleile şi pe băncile grădinii, sub aceleaşi magnolii, răsfoiau înfiorate paginile romanelor lui Ionel Teodoreanu şi M. Drumeş. Nerecomandate. Citeau şi visau.

în colivie
albi porumbei călători –
scrisori de amor

Faptul că eram găzduiţi acolo făcea parte din tradiţia culturală a şcolii. Mi s-a spus că între anii 1920-1930 exista un cerc de teatru (biletele se plăteau!). Corul – pe patru voci – dădea concerte la Cercul Militar. Başca cercetările etnografice, conferinţele şi nelipsitele serbări prilejuite de sărbători naţionale şi religioase. Ce vremuri! În 1999 am participat şi eu la o serbare – tradiţională, altfel – în cinstea tinerelor profesoare nou sosite la colegiu. Costumate în ţigănci, patru eleve le ghiceau în cărţi, în ghioc, în bobi, într-un glob de cristal, soarta, mică şi neagră, care le aştepta pitită după catedră. În versuri. Am râs cu lacrimi.

căutând malul
trei boboci speriaţi –
fără vânt, valurile

Mai spre prânz, după ce i s-a prezentat cartea, un parlamentar din Chişinău ne-a povestit noaptea sa de insomnie, precedată de lungi discuţii literare cu colegii de cameră urmate de sforăituri.

noapte cu lună –
parfumul din paturile
fecioarelor

La Mamaia, în preajma hotelului „Perla”, pe marginea de plajă devenită tot mai mâncată de mare, ascultam zgomotul valurilor. Ritmul, calm şi monoton, mă liniştea. Deodată, ceva înăuntrul meu a făcut „clic”. Cât timp fusesem în Germania mă simţisem ca o plantă scoasă din pământ. Deşi era bine, o parte din mine refuza. Tot. Până şi brazii de acolo aveau ceva în neregulă. Eram o plantă cu rădăcinile rămase acasă. Cum să umble o plantă prin lumea largă?

Sclipitorul ocean
şi apa din filmele
lui Tarkovski
unde oamenii nu ştiu
că sunt alge, doar alge.


Un comentariu:

Anonim spunea...

Foarte frumoase haiku-urile si tanka din haibun. Echilibreaza mult prea autohtonul stil ironic al prozei.