*
Manuela Miga
Mura era o căţea foarte tandră. Îşi lingea cu tot atât entuziasm stăpânii, precum şi noile cunoştinţe. Insista, oricât te-ai fi străduit s-o descurajezi. Când a născut prima dată, căţelul a fost dat unei vecine. Seara, când ea era dezlegată din lanţ, mama şi puiul se întâlneau la gard, după ce scheunaseră unul după altul toată ziua.
În primăvara următoare, Mura a născut patru pui. Doi au fost daţi repede. Oricum, ea nu ştia să numere. Când am venit, i-am găsit pe ceilalţi doi. Toţi eram înduioşaţi de cele două ghemotoace pufoase, albe – mama lor era neagră-tuci – care dormeau, se jucau şi mâncau împreună. Inseparabili.
După cină, stăpâna le-a aruncat oasele. Mura şi-a dezvelit gingiile arătându-şi colţii şi mârâind fioros.
Rămasă stăpână pe oase, a început să le roadă meticulos.
în lumea asta
cel mai sfânt sentiment e
să-ţi aperi osul
Mesteacănul din faţa porţii îşi răsucea uşor frunzele în vântul amiezii. Deşi în vara asta plouase destul, pe ramurile cele mai înalte, frunzele, puţin uscate, atârnau, cerşind apă. La fel şi viţa de vie.
La venirea mea, fetiţele gazdei îmi săriseră în braţe şi mă sărutaseră. Crescuseră. Era o bucurie să le priveşti. Cu bucle blonde, cu obraji rumeni, neastâmpărate, fugeau ba în fundul grădinii, la zmeură, ba în vârful mărului. În pauze zgândăreau căţeii. La urmă li se făcea foame.
A doua zi am plecat în excursie cu două maşini. Ele s-au instalat în cea cu aer condiţionat. Cea mai mare, vădit nemulţumită, m-a întrebat: de ce ai venit şi tu aici?
în lumea asta
cel mai sfânt sentiment e
să-ţi aperi osul
La întoarcere n-aveam somn. Aşa era de când îmbătrânisem. Până târziu în noapte, am citit o carte despre un călugăr grec din zilele noastre. Cu surâsul sfios, blajin, acest sfânt înalt şi neverosimil de slab mi-a mers la inimă. Spre dimineaţă am visat o călătorie cu maşina. Fără şofer. Un adolescent cu buze subţiri plutea în aer. Nu-i vedeam picioarele. În adâncul fiinţei mele simţeam crescând ceva ca un val. Acelaşi val, în aceiaşi clipă, creştea şi în inima tânărului necunoscut. Eram purtaţi de el. Valul venea de dincolo de noi, din afară. Venea din noi. Ne dăruisem lui. Unul altuia. Se retrăgea, se înălţa apoi, iar şi iar, într-o armonie desăvârşită. Fără timp. Fără umbră.
gustul acela –
cum să te poţi îmbăta
toamna doar cu must?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu