Încă un haibun al Manuelei Miga. Este remarcabilă trecerea subtilă de la chiulul la lecţia de caligrafie la însuşirea aceleia, mai subtile, a observaţiei celor din jur şi al comunicării directe cu ele - mono no aware.
*
Manuela Miga
Sunt dimineţi în care mă trezesc având un cântec în minte. Mă urmăreşte toată ziua. Dacă sunt atentă înţeleg cuvintele ca pe un motto. Aşa mi s-a întâmplat azi.
Chiulisem de la lecţia de japoneză pentru că nu învăţasem. Oricum, nu destul de bine. La şcoală fusesem întotdeauna prima. Firesc. Fără efort. Cuiva din mine i se părea normal ca şi acum, dupa atâţia ani… Voiam să fiu cea mai bună. Fără efort. Şi nu puteam. Dar nici la kanji nu puteam să renunţ. Tuşul şi hârtia albă. Foşnetul pensulei pe hârtie. Îmi bătea inima foarte tare. Ceva se topea în mine. Trebuia să învăţ cum se spune cât e ceasul. N-aveam nici un chef. Vroiam o poveste frumoasă. Mă blocasem.
floare se poate citi
iarbă vrăjită
şi vrăjite sunt buzele
când spun povestea.
Acum, în drum spre casă, troleibuzul e plin de guri. Numai guri de femei. La una dintre ele mă întorc mereu. E ca Luna: chemare, dispreţ, surprindere, încrâncenare. Pare o fiinţă superioară, obişnuită să conducă.
ling îngheţată –
în arenă dresoarea,
o coadă, un bici
Când eram mică, tata mă ducea la circ. Abia aştepta. Se distra de minune. Nu băga de seamă că eu ... Încă de atunci învăţasem să mă resemnez. După un timp, fără nici un motiv, plângeam.
prin crengile pinilor –
bătrân moţăind
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu