În buna tradiţie a comentării poemelor fiecărie luni, nu trebuie lăsate fără o succintă interpretare cîştigătoarele. Cele două poeme clasate pe locul I s-au distanţat considerabil din start şi au condus fără să mai dea vreo şansă urmăritorilor, cîştigînd, în cele din urmă, cu un punctaj aproape dublu faţă de locul următor. Unul din ele aparţine lui Ioan Marinescu-Puiu, autor consacrat din vechea generaţie, celălalt este al unei apariţii noi în lumea haiku-ului românesc care s-a făcut remarcată doar prin intermediul site-ului şi a concursului nostru, Livia Ciupav.
Ambele haiku-uri folosesc o personificare a „parfumului teiului”, care „trece strada” sau „pragul”, pentru a accentua atmosfera de singurătate, de linişte, de dominaţie a ceva foarte subtil care umple totuşi lumea cu o prezenţă de netăgăduit. Asemănarea dintre cele două poeme este surprinzătoare, dar există în fiecare o anume amprentă puternică care le diferenţiază. La Ioan Marinescu este accentuată bogăţia unei nopţi (tîrzii şi fără de martori, sau doar cu unul foarte discret, topit în fiinţa poemului) care trece delicat şi apoteotic în eternitate, în timp ce la Livia, mireasma teiului se strecoară consolator în viaţa bătrînei însingurate.
Construcţia ambelor poeme este realizată pe schema evidenţierii unui cadru – primul vers - în care apoi se petrece un eveniment. Cuvintele sînt de o simplitate firească fără nicio poticnire sau încercare vizibilă de a obţine cumva forţat lungimea canonică a versurilor. Cuvîntul doar este cel care marchează vibraţia cadrului, altfel ca şi mort, şi îl însufleţeşte neaşteptat. Este ceva infinitezimal, dar decisiv.
Locul II, tot la egalitate, două poeme de altă factură, conţinînd în ele o ironie fină şi binevoitoare. Eduard Ţară surprinde, cu un zîmbet încurajator, miracolul creşterii:
O creangă de tei –
pentru întâia oară
privind peste zid
Este privirea părintească bucuroasă că fiul a crescut de-o şchioapă şi acum vede întîia oară zările de dincolo de zidul – ocrotitor sau numai îngrădind orizontul? Măiestria sa se vede din felul subtil în care trece dintr-un plan în altul sau sugerează abia perceptibil celălalt nivel al sensului.
Umorul lui Dan este cunoscut şi face parte din fibra esenţială a scrierii sale. A spus singur cum a ajuns la varianta finală. Există aici contrastul între vechi şi nou, între teiul scorburos şi copiii zburdalnici constrînşi să revină în bănci.
Zi-ntâi de şcoală –
în scorbura teiului
două ghiozdane
Imaginile sînt de ajuns ca să ne închipuim, poate că ei se zbenguie înainte de începerea plicticoasei festivităţi inaugurale, poate deja au uitat de ghiozdane şi au început noul an cu primul chiul.
Locul III, tot două poeme la egalitate. Al Gabrielei Marcian este unul cu adevărat contemplativ:
Marginea nopţii
Ultima floare de tei
În zbor spiralat.
„Marginea nopţii” sugerează de fapt crepusculul, momentul în care întunericul se amestecă indecis cu lumina, clipe ale unei linişti neverosimile în care ceva se sfîrşeşte şi altceva începe. Poemul este unul în care se pronunţă un adio nostalgic iscălit de volutele florii devenită deja sămînţă.
Dumitru Roşu este, în nota sa obişnuită, un comentator care nu uită să facă aluzii culturale. Tenta observaţiei sale este aceea că ceea ce era un simbol al cultului eminescian se reîntoarce („uitat de poeţi”) la soarta sa naturală, un tei ca oricare altul, „gîrbovit de vremuri”. Este în această observaţie o accentuare a patinei vremii care şterge treptat tot ce adăuga sens unei ruine.
Uitat de poeti
Garbovit de vremuri
Teiul din Copou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu