„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

luni, 31 martie 2008

Însemnări despre haibun

Cine a scris haibun, poate trimite pînă pe 25 aprilie texte cu traducere în engleză, pentru o antologie îngrijită de Societatea de Haiku din Constanţa, Magdalenei Dale şi Anei Ruse pe adresele email: aniaruse@yahoo.com , dale_magda@yahoo.com .

Cine nu a scris încă şi vrea să afle ce este haibunul poate să afle primele noţiuni din însemnările pe care, împreună cu alte texte la fel de valoroase, ni le-a oferit cu generozitate Manuela Miga.

*

Însemnări despre haibun

Manuela Miga

Încă din a doua antologie europeană a literaturii japoneze semnată de Michel Revon în 1910, haibun-ul este tratat – surpriză! - la capitolul poeziei uşoare, haikai, existenţa acesteia marcând triumful sistemului poetic naţional, precum şi al conciziei. Deoarece, în accepţia comună, haibun-ul este cunoscut ca fiind proză în stil haiku, am putea presupune că Revon se înşeală, ceea ce ar fi o opinie superficială şi, se va vedea, eronată.

Cuvântul haibun este menţionat pentru prima dată de Bashō, în 1690, ca definind un nou gen literar prezentându-se sub forma unui tradiţional jurnal de călătorie japonez care împrumută modele din proza poetică chineză. Kyoriku, în prefaţa la „Colecţie de proză japoneză” din 1706 (ce însumează lucrări semnate de Bashō şi de cinci discipoli ai săi, considerată prima şi, totodată, cea mai bună antologie de haibun care a influenţat autorii ulteriori de haibun, precum şi proza secolului XVIII) afirmă că Bashō a creat proza haikai şi a pus viaţă şi eleganţă în ea. În aceste noi haibun-uri – căci o antologie de „vechi” haibun-uri a fost şi „Takaragura”, apărută în 1675, dar stilul acestora era al prozei clasice – umorul, considerat specific haikai-ului joacă un rol important. Antologia numără 21 de specii de haibun derivate din tradiţionala colecţie chineză „Wen Hsuan”, printre care: elegia, proza rimată, amintirea, eseul, lamentaţia, povaţa, biografia, tratatul, inscripţia etc.

În opinia lui Kyorai, în contrast cu haibun-urile lui Saikaku, banale şi vulgare, noua proză haikai a lui Bashō este graţioasă şi nobilă, aducând cu sine cuvinte şi ritmuri din limba vernaculară japoneză şi chineză. Ca maestru de renga, Saikaku minimaliza rolul schimbării (tonului, atmosferei, subiectului, personajelor etc.) de la o strofă la alta, practicând legături puternice şi tinzând către un fel de ficţiune în proză.

Bashō a evoluat în sens invers. Ca maestru de renga, el este autorul unui sistem de legături slabe, numit nioi-zuke, legătură-mireasmă, favorizând schimbarea, iar în anii săi maturi, şlefuind şi condensând proza, a înnobilat-o cu ritmul şi cadenţa poeziei. Bashō este autorul a circa 70 de haibun-uri independente (cel mai scurt având cam 100 de cuvinte, iar cel mai lung 500) şi 5 jurnale de călătorie. Ultimul şi cel mai valoros jurnal, şi, în acelaşi timp, haibun al său, „Îngustul drum către interior”, scris şi rescris din 1690 până în 1694, cu câteva luni înaintea morţii sale, este considerat un lung poem în proză de către prestigiosul critic Haruo Shirane în lucrarea sa „Traces of Dream”, publicată în 1998. Chiar titlul acestuia este o figură de stil folosită în waka – uta-makura, cuvânt-pernă – în acest caz adjectiv ce exprimă un adevăr esenţial despre un spaţiu geografic evocat în vechile poeme, dar făcând aluzie şi la „interiorul” autorului însuşi. De altfel, în jurnal, cuvintele-pernă sunt destul de frecvent folosite.

Şi Hiroaki Sato, în una din cele mai recente traduceri ale jurnalului (1996), îl defineşte ca proză poetică.

Ritmul după care sunt orchestrate cele 50 de haibun-uri ce alcătuiesc acest jurnal tinde să fie cel al unui poem renga (lent, variat, rapid, respectiv - yo, ha, kyu - introducere, dezvoltare, final,). Makoto Ueda compara relaţia dintre haibun-uri şi jurnal cu cea dintre haiku-uri şi renga.

Conştient sau inconştient, afirmă, la rândul său, Donald Keene în „World Within Wals”, Bashō a urmat principiile „legăturii neutre” din renga pentru a separa părţile cu înalt conţinut emoţional. Într-o ordine ce implică paralelismul, complementaritatea şi contrastul (tehnici împrumutate din proza poetică chineză), haibun-ul cuprinde descrieri ale unor „locuri poetice”, evenimente şi aluzii mitice, istorice, literare, precum şi poeme haiku şi tanka.

Haiku-urile, după cum remarcă Cor van den Heuvel în prefaţa la traducerea lui Hiroaki Sato, trec de la un subiect la altul în mod disjunctiv, ca secvenţele de renga. De la mugurele ascuns, la castană, la visele războinicilor din ierburile verii, ajungem la perna poetului lângă care, prea aproape, sunt picioarele unui cal cu ocupaţii prozaice. Continuăm, într-un registru mai înalt, cu ploaia pe râul Mogami, luna pe muntele Haguro, Calea Laptelui deasupra oceanului Pacific.

Ca şi cei doi fraţi ai săi întru haikai - haiku-ul şi haikai no renga -, haibun-ul se caracterizează prin stilul său laconic, eliptic, detaşat (fără sentimentalism), aluziv, mizând pe sugestie. Makoto Ueda, în lucrarea sa „Matsuo Bashō”, vorbeşte despre omiterea frecventă a unor cuvinte care ar fi necesare în sintaxa normală, utilizarea deliberată a ambiguităţii unor particule şi forme verbale pentru a induce cititorului sentimentul de incomplet. Cuvintele conceptuale, abstracte, generale sunt ocolite, favorizând supremaţia imaginilor concrete, vizuale de preferinţă. Tonul general al haibun-urilor este cel confesiv. Considerând că rusticul, chiar şi vulgarul pot conţine valenţe poetice, Bashō construieşte haibun-ul utilizând limbajul cotidian, în opoziţie cu wabun-ul, proză elegantă scrisă în japoneza clasică.

O nuanţă specială a stilului eliptic ar putea fi numită delicata pudoare. De exemplu, în haibun-ul 39 din „Îngustul drum... este descrisă întâlnirea la han, seara, apoi dimineaţa, cu două curtezane. Iată haiku-ul final, în traducerea lui Blyth:

Sleeping under the same roof
With courtezans:
Lespedeza flower and the moon

Acest „dormind cu fiicele plăcerii” este o discretă sugestie despre care proza nu dă nici un indiciu şi este singurul (eventual) semiton erotic al jurnalului.

Pudoarea împinsă la extrem, de această dată faţă de frumuseţea excesivă a naturii la Matsushima, duce la impotenţă poetică. După descrierea peisajului, Bashō „întins pe jos fără a compune nici un poem” nu poate să doarmă. În jurnalul „Vizită la Templul Kashima”, contemplând secera lunii şi ascultând sunetul ploii, îşi simte mintea copleşită de frumuseţe şi nu poate scoate o vorbă. „Ce rău mi-a părut că, după ce am făcut un drum atât de lung ca să văd luna, n-am fost în stare să scriu cuvenitul poem!” Se impune concluzia că frumuseţea supremă nu poate fi descrisă, ea manifestându-se în cel mai înalt grad în starea de serenitate a minţii. Rafinatul simţ estetic japonez pretinde ca frumuseţea să nu fie expusă: cel mai celebru haiku despre Fuji este acela în care muntele nu se vede, fiind acoperit de ceaţă.

La Bashō, haibun-urile fără haiku nu sunt o raritate.

Dacă am zăbovit îndeajuns asupra esenţei poetice a haibun-ului, dându-i dreptate lui Revon, se cuvine să amintim şi de kyōbun, proză nebună, pandantul poemului kyōka (tanka comică), mai puţin rafinat decât haibun-ul şi cu o pronunţată înclinare către umorul visceral.

Să abandonăm structura poetică a haibun-ului şi să ne întoarcem la forma de jurnal. Cea mai simplă formă a jurnalului de călătorie este poemul de călătorie - kiryo, însoţit de note şi aranjat în ordine cronologică; ryokoki descrie mai amplu evenimentele unei călătorii al cărui izolat moment poetic este marcat de un haiku. Primul adevărat jurnal literar de călătorie apare în jurul anului 935 şi este datorat lui Ki no Tsurayuki. Genul continuă să înflorească în special în era Muromachi (1336 –1573) când maeştrii de renga călătoreau intens de la un „sponsor” la altul. Chiar numele sesiunii de renga - kogyo - sugerează ideea de afacere; maeştrii şi „judecătorii” (cei care stabileau punctajul) erau plătiţi şi pentru evaluarea altor renga sau hokku, sau chiar pentru sfaturi. Multe din haibun-urile lui Bashō au fost iniţial dialoguri servind ca mulţumiri gazdei, sau memorii de călătorie trimise primei gazde. Textele, apreciate uneori mai mult ca mostre de caligrafie, erau însoţite adesea de picturi sau desene, reprezentând, în acest caz, o semnificativă sursă de venit, sau un dar foarte apreciat. Rescrise şi recontextualizate, ele puteau deveni o parte dintr-un vast jurnal de călătorie.

Hiroaki Sato citează dintr-o scrisoare adresată în 1692 de către Bashō samuraiului Suganuma Kyokusui un pasaj foarte instructiv în care practicanţii haikai (fūga no michi) sunt grupaţi în trei categorii: „cei care dau târcoale încercând zi şi noapte să câştige puncte, rivalizând, luptând pentru a învinge, fără să încerce să vadă Calea. Ei pot fi numiţi confuzi făcători de zgomot în poezie ..., dar fiindcă umplu burţile soţiilor şi copiilor judecătorilor, ceea ce fac e mai curând bine decât rău. ... alţii compun 2-3 secvenţe pentru punctele câştigătoare, dar nu se fudulesc când câştigă şi nu devin furioşi când pierd ... încearcă să vină cu idei inteligente ... aduc hrană şi vin pentru judecători ...[şi astfel] contribuie la stabilirea Căii. ... sunt alţii care muncesc din greu pentru ţelul adevăratei poezii şi îşi liniştesc inima făcând astfel. Ei nu se reped să-i critice pe alţii, ci cred că a scrie poezie este un alt mijloc de a intra pe Calea adevărată [buddhismul]...”.

Bashō, în ultima perioadă a vieţii sale, evita să ceară plată pentru intervenţiile sale pedagogice, alegând să trăiască din donaţii, deoarece realiza că recompensele pecuniare distonează cu căutarea „adevărului poetic”, cu scopul spiritual al călătoriei.

Cei care sunt „complet neataşaţi şi urmăresc Calea” vor să înţeleagă, să studieze, „să simtă adevărul vechilor poeme”, după cum mărturisea Bashō într-o scrisoare către Kikaku. Aceasta însemna – în mod concret – să confrunte listele de uta-makura cu ceea ce vede, cu ceea ce simte călătorind pe urmele vechilor poeţi. Poate cel mai emoţionant pasaj din „Îngustul drum către interior” este acela în care, pe când vizita ruinele castelului Taga, a descoperit un vechi monument pe care era o inscripţie. A fost şi un prilej de a polemiza cu Tu Fu, care susţinea că imperiile pier, în timp ce munţii şi râurile rezistă efectului funest al timpului.

„ Multe sunt locurile ale căror nume au fost păstrate pentru noi în poezia vechilor timpuri, dar munţii se fărâmă şi râurile dispar, noi drumuri le înlocuiesc pe cele vechi, stânci sunt îngropate şi dispar sub pământ, copacii devin bătrâni şi fac loc noilor vlăstare. Timpul trece şi lumea se schimbă. Resturile trecutului sunt învăluite în incertitudine. Şi totuşi, aici, în faţa ochilor mei, a fost un monument despre care nimeni nu ar fi negat că s-a pierdut de o sută de ani. Am simţit ca şi cum aş fi privit în mintea celor de demult. ... Am uitat de oboseala călătoriei şi am fost mişcat până la lacrimi.”

Iată, ne spune Bashō, nu numai regatele pier, ci şi munţii şi râurile şi locurile ale căror nume au fost păstrate în vechile poeme. Doar poemele rămân. Şi haibun-urile. Cele vechi, deoarece în prezent, în Japonia, haibun-ul pare mai curând un gen abandonat.

În ultimul deceniu, neo-zeelandezul Richard von Sturmer, croatul Vladimir Devide, precum şi câţiva români (autori de haiku) şi-au încercat, printre alţii, peniţa. Adoptând în mod hotărât haiku-ul, studiindu-l în şcoli, colegii, facultăţi, americanii, la sfârşitul anilor `50, au vârât linguriţa şi în haibun. Rezultatul a fost ceva ce semăna formal cu haibunul. Datorită faptului că, în ultimele decenii, revistele specializate în haiku publică mai frecvent haibun-uri, Jim Kacian şi Bruce Ross au editat în 1999 primul volum al antologiei haibunului american „Up against theWindow” (în 2002 a apărut al treilea volum „Summer Dreams”). Cartea cuprinde, de asemenea, o antologie de haiga. Lucrarea îşi propune să realizeze o scurtă istorie a genului prin texte diferite din punct de vedere stilistic, începând cu cele publicate timpuriu şi sfârşind cu texte contemporane. Cele mai condensate (cele contemporane, desigur) se situează chiar sub limita de 100 de cuvinte şi plasează, în general, un unic haiku în final. Cel mai lung este un text de peste 3000 de cuvinte, înglobând 14 haiku-uri şi o tanka. Le-am putea defini ca proză scurtă cu tentă autobiografică, registrul cel mai frecvent fiind cel descriptiv, natura şi introspecţia definind principalele ţinte. Sunt folosite şi dialogurile, există şi un portret realizat prin reproducerea monologului unei terţe persoane, un haibun este scris ca – de altfel, intitulat chiar – o piesă într-un act. Nu puţine au ca pretext o călătorie în Japonia, sau aiurea, ori o călătorie în trecut. Autorii par să fie interesaţi în explorarea unui nou gen literar delimitat cu generozitate şi, spre bucuria creatorilor, toate „uneltele” sunt îngăduite, dovadă că haibun-ul este perceput ca un gen literar viabil.

În timp, s-ar putea spera ca noile rădăcini să migreze, precum un pod suspendat, către surse. Prin legături.

Niciun comentariu: