Teiul poate fi considerat aproape o temă naţională. Dacă Eminescu-i simbolul poeziei, atunci şi teiul său, cînd nu devine doar un simplu clişeu, este acela al unui gen de sensibilitate care încearcă să-şi pună amprenta asupra trăirilor noastre. Ecourile literare explicite au apărut în poemele primite la concurs atît cu referire la teiul eminescian, cît şi la nu mai puţin celebra pupăză din teiul lui Nică al lui Ştefan al Petrii.
S-au amintit floarea de tei, teiul înflorit, coroana sa care-i protejează pe îndrăgostiţi, mireasma, parfumul, ceaiul şi scorbura, teiul scuturat, florile căzute şi zborul lor spiralat, lăstarul, teiul copilăriei şi cel gîrbov...
O floare de tei a devenit astfel un fel de talisman în buzunarul de lîngă inima celui drag, o ţintă a contemplării în căderea ei cu răsuciri visătoare, găsită între file de carte, a restituit amintirea unei veri precoce de mult apusă...
Miresmele şi parfumul teilor s-au risipit în jur, s-au acordat cu cîntecul greierilor sau chemarea clopotelor, au deschis ochii nopţii (stelele), au marcat singurătatea în noaptea tîrzie sau au păşit sfios peste pragul casei unei bătrîne, au luminat întunericul, au umplut fastuos „golul” pînă la stele, au urmărit drumeţul hoinărind sau l-au „furat” pe bătrînul moţăind alături de cartea deschisă...
Luînd pe rînd cîteva dintre poeme, am să încep cu cele mai nedreptăţite. Poemul Feliciei Les:
cartea deschisă...
sub tei, furat de miresme ,
tata, moţăind...
a cules doar 4 puncte, dar de la votanţi cu o sensibilitate mai delicată. Poemul surprinde un moment în care se întrepătrund, într-o toropeală binevenită, amplificîndu-se, gîndurile răzleţite din carte cu aromele teiului şi visele abia înfiripate. Tata este într-adevăr „furat de miresme” – nu se precizează însă, ambiguitate preţioasă, dacă ele provin din vis, din carte sau din tei. Imaginea-n sine este una de echilibru, de seninătate, de împăcare. Cartea şi teiul, aflate oarecum în opoziţie, găsesc totuşi o convergenţă livrescă în memoria subliminală, iar moţăiala capătă alura unui simbol al joncţiunii spiritului cu natura. Un poem deosebit de matur pentru un debutant la concursul nostru.
Pentru ada ghika (tot 4 puncte), întîlnirea cu teiul şi mireasma sa este de-rutantă, deşi, tot o anume ambiguitate a exprimării succinte, lasă să se înţeleagă că „el” ar putea fi doar la fel de seducător şi fascinant ca teiul aievea:
fara-ndoiala
el m-a facut sa-mi pierd drumul -
tei inflorit
Undeva, din motive altfel insignifiante, soarta şi-a schimbat pe neaşteptate şi decisv cursul.
Poemul lui Horia Ivăşcan:
casǎ de copii –
lǎstarele teiului
nǎruiesc zidul
lasă înţelesurile să-şi răspundă unul altuia în planuri diferite. Zidurile azilului sînt subminate de lăstarii teiului. Mai mult ca sigur, copiii, crescînd, vor măcina şi ei, din interior, zidirea aşezămîntului.
Miracolul naturii rămîne mereu surprinzător, chiar cînd totul e în pragul pieirii:
teiul batran -
pe singura creanga vie
numai o floare
Maria Tirenescu rămîne o maestră a discreţiei observaţiei, a iscodirii faptelor mărunte, la limita inobservabilului.
Deşi are doar 6 puncte, poemul Magdalenei Dale le-a obţinut doar de la votanţi cu multă experienţă şi gust: Vasile Moldovan, Eduard Ţară, Vali Iancu, Maria Tirenescu, Valeria Tamaş. Şi nu le-a obţinut degeaba, poemul are o construcţie simplă şi elocventă, golul este unul pozitiv, este doar o a-viditate, un nesaţ. Spaţiul este o virtualitate care aşteaptă mereu să se îmbibe de tot ce e mai fluid şi mai evanescent, este un fel de respiraţie cosmică, o maree a duhului:
Cerul instelat -
mireasma florii de tei
umple tot golul
O frumoasă imagine a însingurării plină de nostalgie realizează Loredana Florentina Dănilă:
teiul din stradă
înflorind pentru nimeni –
martoră luna
Trista soartă a celor mai multe dintre minunile lumii – să se treacă fără de martori sau să aibă doar mărturisitori reci şi distanţi, mai presus de fire.
Cu deosebită fineţe este creionată de Vali Iancu atmosfera saturată de harnica rumoare a gîzelor, învăluite, ca şi culegătorul, în miresme grele de tei. Nici ţipenie, expresie idiomatică, este un fel de ademenire la ascultarea smerită a liniştii care se ţese meticulos din mii de zumzete mărunte.
Nici tipenie -
doar eu si albinele
la cules de tei.
Am amintit, pe fugă, doar cîteva poeme din cele clasate în partea de sub podium a clasamentului. Impresia mea este că aproape jumătate din poemele primite se apropie de o scriitură care depăşeşte stadiul diletantismului fără orizont. Poate voi reveni, poate se vor găsi şi alţi îndrăzneţi care să remarce caliltăţile poemelor clasate în frunte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu