Senryu – Kyoka, un surâs în stil nipon (I)

Cît de curînd, sperăm că în decembrie, vom lansa şi concursul de senryu. Pînă atunci, în pregătire, vă oferim un admirabil eseu al lui Jules Cohn Botea referitor la caracteristicile genului şi la istoria sa. Eseul a fost citit la recentul colocviu de la Constanţa.

*

În majoritatea lucrărilor cercetate, autorii sunt de acord că senryu este un haiku ca formă, caracteristica lui constând în apariţia ideii de humor. Cea mai succintă definiţie am găsit-o la William Higginson,care îşi întitulează capitolul: Senryu - Comedia umană. Senryu îşi are originea în haikai-no-renga, poeme legate, compuse alternativ de doi,trei sau mai mulţi participanţi.

După o vreme, haikai-no-renga s-a restrâns în tanrenga, în fond o tanka, în care shimo-no-ku,distihul final de 7-7 silabe avea o tentă de humor. Din regulile haiku rămân numai respectarea regulii de aur “Go-Nana-Go” adică 5-7-5 silabe, deci 17 silabe (onji). Kigo nu mai este obligatoriu, kireji(cezura) de asemenea. Ceea ce nu era permis în haiku devine posibil, deci se pot folosi şi metafora,hiperbola, chiar şi personificarea adică abordarea empatică.

În timp ce haiku-ul era apanajul elitei japoneze, a clasei conducătoare şi a clerului, senryul coboară în stradă, în mulţime, la nevoile individului ca o formă tacită de protest, având la bază analiza condiţiei umane. Humorul din senryu nu provoacă un rîs în hohote,dar te îndeamnă ca zîmbind să vizualizezi situaţiile propuse. Deoarece senryu abordează în mod special comportmentul uman, de multe ori alunecă în humorul amar, în “de-a rîsu’plânsul”.

Trebuie menţionat că, în DEX, humorul este o înclinare spre glume şi ironii ascunse sub o aparentă seriozitate. Ar trebui discutată şi capacitatea de percepţie a humorului. Unii au simţul humorului, alţii nu, iar asta reprezintă o adevărată infirmitate psihică. De exemplu: pe un drum noroios, un om alunecă şi cade. Unii îl ajută să se ridice, iar alţii (prea mulţi) râd în hohote.

Primele antologii de renga,conţineau mai ales perechi de strofe în care accentul se punea pe tsukeai, pe legătura care se facea între cele două componente. Autorii de la noi folosesc cu succes metoda folosind tsukeai, pentru a modifica în mod neaşteptat ideea tristihului, în acţiuni umane cu o tentă humoristică. Ca exemplu aş da un haiku personal în care scriam:

Ultimul cocean
din jarul aproape stins
sar mii de scântei

Pentru mine, acest hayku avea un caracter în concordanţă cu ideile Zen; era vorba de ultimul cocean, jarul aproape stins, când cel care a făcut focul, cuprins de frig, va trebui să plece, deoarece spectacolul efemer al scânteilor, îl îngrijorează mai mult decât să-l liniştească. Acum,vine poetul constănţean Radu Patrichi care răstoarnă ideea şi ne aduce la realitate cu următorul distih :

Ultimul cocean
din jarul aproape stins
sar mii de scântei.
Ne-nvăluie mirosul
cartofilor de-acum copţi.

Revenind la senryu, poemele erau de regulă anonime. În bodegi, în ceainării, în sanctuarele schintoiste atârnau zeci de hârtiuţe, de la hârtia ordinară până la hârtia de mătase (cu un tuşeu plăcut, foarte rezistentă) pliate de obicei în formă de romb. Unii susţin că acestea ar fi începuturile artei origami. Pe aceste hârtii oricine vrea scria aceste hayku, fără kireji, fără kigo şi, aşa cum am mai spus, permiţîndu-şi figuri de stil şi personificări.

Karai Hachiemon (1718-1790),funcţionar guvernamental la Edo (Tokyo), cunoscut sub pseudonimul literar Karai Senryu (în traducere “salcia de pe mal “), sesizează aspectul deosebit al acestui fenomen, culege aceste haiku sau renga, le triază, le pune numele de maekuzuke de la maeku, strofa de trei versuri şi tsukeku sau distihul. Până la urmă aceste renga vor căpăta numele de kyoka (tanka cu humor), iar haiku-urile, cu noile reguli acceptate, pe acela de senryu. În 1765 publică primul volum sub titlul Haifu Yanagidaru.

Spre sfârşitul secolului XVII, jocul maekuzuke se detaşează de compoziţia renga, îşi sporeşte popularitatea. Se fac concursuri în ceainării: selecţionerii lăsau numeroase maeku iar clienţii, contra unei taxe simbolice, adăugau tsukeku (distihul) iar din acest venit selecţionerii îşi trăgeau profitul şi dădeau premii.

Fenomenul capătă o amploare deosebită, cu toate că doar un procent de circa 3 % din poeme erau reţinute, iar la sfârşitul anului 1873 se tipăreşte volumul 167 de Kyoka şi senryu. Este legitimă întrebarea: de ce atâta interes şi de ce aceste mii de partipanţi? Ideea unei componente comice, humoristice nu era originală pentru senryu, exista forma haikai care avea întotdeauna humor şi ironie. O explicaţie ar fi faptul că, senryu-ul nefiind iscălit, japonezul îşi putea exprima liber nemulţumirile, satirizând printre altele viaţa cotidiană, ce îl deranja la cei care îl conduceau şi minimalizau, la prietenii care l-au trădat, la femeile care l-au minţit şi multe altele. Analiza acestor volume antologice a oferit cercetătorilor o frescă a vieţii şi a obiceiurilor din Japonia în general şi din Edo (Tokio )în special.

Iată doar două exemple :

Mocirla bălţii
bucuria porcilor —
în tranziţie

Vasile Smărăndescu

Ce să comentez la acest senryu când mesajul este atât de clar ?

Seară de seară
mă uit la televizor.
Dar nu-l deschid . . .

Jules Cohn Botea

Iată descrierea succintă a suprasaturaţiei la apariţia continuă în direct a oamenilor care te conduc, vorbind la nesfârşit fără să spună nimic. Revolta împotriva humorului cu pastă groasă, vulgar, obscen, în care comicul este desprins de cuvânt şi transferat doar în gestică şi ţipete.