Locuieşti în Iaşi, departe de vechile centre în care există o activitate a iubitorilor de haiku. Cum şi cînd ai descoperit haiku-ul?
Chiar de la începuturile lui în România. Mă refer la începuturile moderne, datorate domnului Florin Vasiliu. Ţin minte că intram zilnic într-un anume magazin de ziare şi reviste de lângă Biblioteca Centrală Universitară (unde a lucrat şi Eminescu) să mă interesez ce noutăţi mai apar. Era imediat după evenimentele din 1989. În primăvară am zărit o revistă care avea pe copertă un nume şi un desen de factură japoneză. Era primul număr al revistei HAIKU. Acum e îngălbenit de vreme, un alt haiku în sine. Mă aşteptam să fie ceva care să mă fascineze prin lucruri necunoscute despre civilizaţia niponă. Chiar am fost puţin dezamăgit că, de fapt, era vorba despre poezie. Cum avusesem nişte antecedente nereuşite în această direcţie (“deocamdată nu” în revista Flacăra), nu credeam niciodată că voi scrie haiku. Treptat, mi s-a părut atât de simplu să scrii asemenea poezii, încât m-am şi apucat de lucru. Am trimis pe adresa redacţiei primele încercări. Spre mirarea mea, am primit şi răspuns chiar de la domnul Florin Vasiliu. Nu erau haikuuri, dar faptul că cineva m-a încurajat a contat foarte mult pentru mine. Cred că de asta am şi fost selecţionat pentru prima antologie, Umbra libelulei. Cu timpul, am înţeles că încercările mele erau departe de ceea ce însemna cu adevărat această poezie.
De aici a intervenit domnul Florin Vasiliu, care mi-a propus să înfiinţăm un cerc al Societăţii Române de Haiku în Iaşi. Am fost de acord şi domnia sa a venit aproape lună de lună la noi. Mi-amintesc şi acum de serile superbe din camera mică de hotel citind pe rând poemele scrise acasă şi apoi ascultând ce nu se potriveşte, ce reguli nu au fost respectate şi care sunt reuşitele. Păstrez încă poemele discutate atunci. Pentru că eram puţini, obiceiul era să discutăm câte două poeme de fiecare. S-ar putea ca printre cele prezentate de domnul Florin Vasiliu să mai fi rămas unele inedite, nepublicate. Voi încerca să cercetez acest lucru revăzând materialele scrise care au rămas de la acele întâlniri. Dacă este aşa, le voi trimite prietenilor şi colegilor de la Bucureşti pentru a fi publicate în revista HAIKU.
Printre cei care au fost în camerele de hotel la întâlnirile de cenaclu s-au aflat: George Bădărău, Amalia Voicu, Manuela Horopciuc, Laurenţiu Diamandi, Nadia Huţuleac. Era printre primele cercuri haiku din ţară. S-a organizat şi o întâlnire la Galeriile Anticariat ale domnului Dumitru Grumăzescu de pe strada Lăpuşneanu. Îndrăgind poezia (deţine cea mai mare colecţie de volume Eminescu din ţară, unele extrem de rare) şi având o fiică îndrăgostită de japoneză, domnul Grumăzescu a fost o gazdă extraordinară. Au fost invitaţi marii poeţi ai Iaşului, s-au citit haikuuri de către studenţi la actorie, a urmat un concert de cameră, a fost extraordinar. Credeam că vom avea ecou în cercurile literare ce ţin de Casa Pogor, dar n-a fost să fie aşa. Cu o excepţie: domnul George Bădărău, critic literar şi poet foarte cunoscut, el însuşi prezent în antologia de haiku O sută de catarge. Domnia sa a fost cel care ne-a promovat fără rezerve în presa ieşeană, publicându-ne în Convorbiri literare şi Poezia. Din păcate, toţi ceilalţi au privit haikuul ca pe o ciudăţenie de moment. Nici acum lucrurile nu stau altfel, poate şi din vina noastră. Din nefericire, firea mea nu s-a potrivit şi nu se potriveşte cu cea de lider.
Premiile obţinute de-a lungul multor ani, la concursurile din toată lumea, cu haiku-uri în vreo patru limbi, sînt girul unei creaţii de reală valoare. Cum ai reuşit să ajungi la acest nivel fără să ai în preajmă alţi autori?
Mulţumesc pentru aprecieri. Sunt şi foarte multe nereuşite, chiar dacă au fost premiate (redundanţe, lipsa kigo-ului, lipsa unor silabe, lipsa simplităţii etc). N-am ajuns la măsura celor ale căror poeme strălucesc prin karumi şi sabi. Mi-aş dori acest lucru, dar mai am multe de învăţat.
E adevărat că nu am avut parte de aceeaşi atmosferă de lucru ca în Bucureşti, dar în preajmă au fost colegii mei din Cercul Iaşi al Societăţii Române de Haiku. Prima menţiune a fost obţinută în 2002, după ce acelaşi poem (altă traducere) a mai fost trimis anterior la alte ediţii ale aceluiaşi concurs şi a fost respins. Poemul After the frog’s leap – / only a splash in the dark / and the moon to shards a fost cel care a spart gheaţa (sau mai degrabă luna), la concursul ItoEn. Lectura cărţilor domnului Şerban Codrin a fost o revelaţie pentru mine. Eram entuziasmat că se putea scrie atât de frumos şi de profund, cu înţelesuri de nebănuit. Am fost cucerit de poemul în lanţ şi m-am apucat, înainte de 2000, să scriu şi eu. Am trimis ciclul de 12 kasen renga (câte una dedicată fiecărei luni a anului) intitulat Partituri de Vivaldi (Anotimpurile lui au tot 12 părţi) atât domnului Florin Vasiliu cât şi domnului Şerban Codrin. Păstrez comentariile dumnealor şi acum, dar n-am publicat din acest ciclu decât parţial în Poezia şi Orion. Aş fi putut fi unul dintre primii autori de volume renga din ţară, dar am preferat să scriu în continuare haiku şi să nu public niciun volum de poezie. Totuşi, cândva mă voi întoarce la renga. Poate după doctorat.
Amalia Voicu, o poetă de o mare sensibilitate, a fost şi ea premiată, chiar de la prima sa participare, tot la ItoEn. M-a ajutat foarte mult cu sugestii la traducerile în engleză. Amândoi ne-am apucat să luăm lecţii de japoneză de la Ionuţa Grumăzescu, acum căsătorită în Japonia. A durat doar o vară, apoi am avut alte probleme fiecare. Însă am continuat să mai scriem, să ne întâlnim şi să discutăm haikuuri, chiar dacă domnul Florin Vasiliu trecuse dincolo. Domnul George Bădărău ne solicita haikuuri spre publicare, deci eram permanent conectaţi cu poezia.
În ultima parte, după ce am avut acces la computer (stăteam cu orele la internet café), am găsit adrese de concursuri haiku, poeme premiate şi mi-au plăcut foarte mult. Erau în engleză, eu nu o ştiam decât din filme. Cu timpul am început să mă descurc. Îmi luasem şi dicţionare, aşa că am început să scriu direct în engleză, pe cât posibil în formă fixă. Am avut o perioadă de tatonare (de aici şi lipsa altor premii în 2003 pentru haiku), până am ajuns să fac traduceri cât de cât adevărate. Evitam (şi acum fac la fel) verbele deoarece din gramatica engleză nu prea ştiu mare lucru. Totuşi, 2003 nu a fost un an de pauză de premii, pentru că am avut surpriza plăcută să fiu anunţat că am o tanka selecţionată pentru Running-Up la concursul organizat de Nihon Kajin Club în Bangkok. Clubul numără circa 5000 de poeţi din toată lumea, în marea lor majoritate japonezi. Cred că e prima tanka premiată la concursuri internaţionale de un român, dar nu sunt sigur. Ulterior, în 2006, am obţinut şi Premiul Întâi la ediţia din Honolulu a aceluiaşi concurs. Am fost invitat acolo dar, din păcate, posibilităţile financiare reduse m-au împiedicat să onorez invitaţia.
În ceea ce priveşte haikuurile în limbile ţărilor respective premiate în Italia, Franţa şi Spania, sunt încercări la care nu mă aşteptam să reuşesc mare lucru. Din franceza şi din rusa făcută în şcoală nu prea mai ştiu nimic. Iar despre spaniolă - ce să vă spun? – nu sunt un fan al telenovelelor. Pentru fiecare substantiv utilizat, am folosit internetul. Am căutat mai multe traduceri automate, apoi verificam cu Google dacă imaginile respective indicau acelaşi lucru. Verificam în acelaşi timp şi frecvenţa acestui cuvânt pe internet. Dacă era mare şi imaginile îmi indicau acelaşi subiect, atunci îl păstram de bun. Mai greu a fost cu articolele, prepoziţiile, adverbele şi verbele. Dar am trimis aşa, fără să fiu pe deplin sigur că e corect şi fără să mă gândesc la reuşită. Dumnezeu m-a ajutat să câştig.
În evoluţia ta te-au ajutat mai mult sursele găsite pe internet sau revistele şi volumele publicate în ţară?
Dacă ar fi să fac o ierarhizare, cred că aş începe cu lectura poemelor (creatorilor consacraţi) premiate la concursurile internaţionale şi găsite pe internet, apoi aş continua cu volumele domnului Şerban Codrin iar în final studiile publicate în România. Fiind profesor, cred că înţeleg şi de ce am făcut ierarhizarea astfel. Orice elev (în ale haikuului sunt şi eu) învaţă mai întâi din exemple. Exemple simple, clare. Intuiţia şi observaţia au rolul lor, dar numai din teorie nu cred că se poate ajunge la ceva profund. Când încercam să respect toate regulile, aşa cum apar în studii, îmi dădeam seama că nu voi reuşi niciodată să-mi iasă totul. Aşa că am încercat să scriu asemenea poemelor care mi-au plăcut, care m-au impresionat, care m-au făcut să vibrez, să mă minunez şi să descopăr că parcă sunt scrise de mine. Sunt multe haikuuri pe care mi-ar fi plăcut să le fi scris eu, dar mă bucur şi că le-am putut găsi şi citi la alţi autori. Mă gândesc la faptul că aş fi putut să nu aflu niciodată de ele şi mă trece un fior când conştientizez că le am sub ochii mei, că mi le oferă cineva. Aproape la fel cum mă cutremur când îmi dau seama că s-ar fi putut să nu exist, dar totuşi sunt datorită Cuiva.
Mă bucur, în acest context, că tinerii care doresc să scrie haiku au Romanian Kukai la dispoziţie. E un lucru foarte bun. E un cenaclu, e o sală de clasă pentru cei ce vin după noi. Ar putea fi şi o universitate dacă marii poeţi ai României ar avea bunăvoinţa să participe cu puţin din experienţa lor la instruirea celor care suntem. Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu