„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

duminică, 4 mai 2008

Păpădii în aprilie

Păpădia este o floare comună, dar impetuozitatea cu care galbenul ei invadează pajiştile înverzite în aprilie ne tulbură şi ne minunează iar şi iar ca un semn ferm al instalării defintive a primăverii. De fapt însă, pentru cine s-a uitat atent la păpădie, ea nici nu este o floare, ci o inflorescenţă, o grupare de flori mărunte, fiecare avînd cîte o singură petală, numită capitul sau calatidiu.

Aspectul, coloritul, aureola modestă de mărunţi zei ai pămîntului, răspîndirea aproape universală, incredibila impresie de desant aerian pe care o creează seminţele-n zbor fac din păpădii un izvor inepuizabil de simboluri pentru cei ce intră în rezonanţă cu taina lor. În mod firesc deci, tema a avut succes şi a inspirat multe poeme de calitate. Să vedem cum a fost ea exploatată în doar două dintre abordări.

Una din abordări a procedat, în buna tradiţie pascaliană a trestiei gînditoare, la punerea în paralel a fragilităţii şi efemerităţii păpădiei cu aceea a vieţii omului. La Vasile Moldovan, aceasta apare sub forma unei comparaţii abia mascate:

O păpădie
în bătaia vântului…
Viaţa unui om

La Adina Enăchescu sub o formă explicită:

Puful pãpãdiei
dus de vântul rebel -----
ca viaţa noastrã.

Dragoş Tsuku apelează, în schimb, la o interogaţie retorică:

câmp de păpădii –
nu aşa sunt oamenii
când vântul bate ?!...

Cel mai reuşit poem în această tentativă este însă, pentru complexitatea sa subtilă, poemul lui Eduard Ţară:

Câmp cu pãpãdii –
navetistul traversând
Calea Lactee

Câmpul cu păpădii, dublet terestru al Căii Lactee, e traversat zi de zi de bietul navetist în drumurile-i pămîntene. Iar faptul că, în stare de beatitudine primăvăratecă, se simte săltat printre stele, nu-l scuteşte de statutul nedezminţibil de fiinţă călătorind vremelnic, dar zi de zi, între cer şi pămînt, pe una şi aceeaşi Cale a Robilor. Poanta poemului este chiar această ridicare a navetistului, fiinţă umilă, inventată de vicisitudinile ultimei sute de ani, la rang de simbol al destinului uman, acela al peregrinării necontenite între cer şi pămînt, ca un fel de mesager între lucruri şi zei.

Într-o a doua abordare, păpădia atrage şi incită şi prin coloritul său viu şi luminos, prin contrastul cu cele din jur. Este o primă treaptă către haiku, aceea de a simţi mai mult pitorescul, partea decorativă a lucrurilor:

Verde cu galben,
prin iarbã - pãpãdia.
Albina alege.
(Sorin Zaha)

Monica Trif schimbă puţin accentul în decor, în locul albinei căutătoare, păpădia intră în rezonanţă incendiară cu soarele:

ce zi senina!
la soare arde coroana
unei papadii

Un poem cu mai multă complexitate, acela al Tincuţei Horonceanu Bernevic, se concentrează pe contrastul dintre umbră şi fragila pîlpîire a păpădiei. Umbra cireşului este parcă o aluzie la faptul că floarea sa, care deja s-a scuturat, prezice acelaşi destin efemer sfioasei păpădii.

Luminând timid
În umbra cireşului
O păpădie

Observînd mai atent şi mai adînc contrastele, Henriette Berge surprinde noutatea însufleţitoare a păpădiei în grădina părăsită:

Gardul rupt de lemn-
grădina luminată
de-o păpădie

Paragina e parcă desăvîrşită de lumina blîndă, candidă şi împăcată a păpădiei.

Ana Ruse schimbă brusc decorativismul plin de contrast dintre ruine şi păpădiile în floare prin spargerea tăcerii contemplative. Sunetul sapei, ambiguu – săpături arheologice sau reluare vechilor preocupări agrare -, derutează meditaţia.

Pãpãdii înflorite
printre ruine antice
sunetul sapei

În maniera ei, care resimte mereu doar vibraţia aproape imperceptibilă, intimă a banalităţii, Maria Tirenescu ştie să accentueze fără emfază, singurătatea (numai o păpădie), patina (lîngă gardul vechi), atmosfera de retragere aproape ceremonioasă din peisaj (zi răcoroasă, în care parcă n-ai ieşi din casă). Sărbătoarea singurătăţii se consumă în absenţa omului.

zi răcoroasă –
numai o păpădie
lângă gardul vechi

Şi Radu Patrichi este un maestru al notaţiilor modeste, dar subtile. Fără să precizeze, fără să insiste explicit, poemul atrage atenţia asupra valorii aparte a spontaneităţii celor cîteva păpădii de dincolo de poarta care separă ceea ce e cultivat, migălit, ocrotit de om de ceea ce are puterea de a se produce de la sine.

grădină cu flori –
şi-n faţa porţii
câteva păpădii

Poemul Liviei Ciupav este şi el unul de autor. Mîna ei se resimte în sobrietatea notaţiei, în emoţia bine strunită. Vibrează doar frîul. Poemul e construit pe un paradox. Minunea păpădiei scăpată de genocid, singura martoră mută a urgiei. Şi totul în mireasma ierbii cosite care poate aduce aminte de un vers extrem de apropiat de simţirea poeziei nipone: „Prin istorie adie doar miros de otavă” (Blaga).

Iarbă cosită -
Rămasă netăiată
O păpădie.

O notaţie uşor eliptică la Vali Iancu. Lipsa stăpînului (absenţă vremelnică sau definitivă) lasă totul la discreţia păpădiilor – să năpădească desfiinţîndu-l spaţiul uman, să recupereze ceea ce omul, prin prezenţa sa ordonatoare, limitase sau interzisese? Nu ştim, contemplăm doar...

Stapanul absent -
totul ramas in voia...
papadiilor.

*

Îmi pare rău că nu am adus în discuţie şi alte parcursuri şi alte poeme şi autori. Demersul meu este evident fragmentar şi impresionist, dar oricare dintre voi îşi poate încerca tastatura sau condeiul pentru a spune ce l-a atras mai mult.

La final, vreau să-i fac o surpriză cîştigătorului locului întîi. Cu talent de comentator şi deja cu oarecare extensie în memorarea unor poeme de calitate, el a ştiut să repereze tipuri şi structuri repetitive, precum şi clişee ale haiku-ului. Este clar că unul din pericolele care pîndesc acest gen de poem este manierismul, repetarea aceloraşi procedee şi folosirea aceleeaşi recuzite (aparent limitată).

Se pare însă că Dan nu a ştiut şi de poemul care a cîştigat locul I în mai 2007, poem semnat doar cu un pseudonim, autorul său avînd doar o prezenţă predestinată de puf de păpădie printre noi:

o adiere –
toate păpădiile
se mută în cer
(mărţişor)

Poemul său:

Câmp cu păpădii –
de-ajuns o adiere
şi ninge în sus

surprinde aceeaşi iluzorie şi apoteotică mutare în cer a efemerului. Sau poate, în plan secund, capacitatea mirabilă a creaţiei umane de a se instala în Panteon.


Niciun comentariu: