„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

marți, 2 octombrie 2007

Interviu cu Eduard Ţară, românul cu cele mai multe premii la concursuri internaţionale (III)


Haiku-urile tale se remarcă printr-o delicată subtilitate, au un echilibru fragil între o tehnică bine stăpînită a elipsei şi un palpit emoţional abia vizibil. Cum ai ajuns la această abilitate? Te bazezi mai mult pe surprinderea momentului revelator sau pe o îndelungă prelucrare a materialului abia notat atunci?

Nu mai cred de mult timp în perfecţionarea, “şlefuirea” omului doar prin puterile lui. Pentru mine, abilitatea de a scrie haiku ţine de revelaţie. Ca şi adevărul, ca şi profunzimea lucrurilor. N-am să afirm că stau şi fac meditaţie zen în diverse postúri yoga şi ajung la acea iluminare care mă conduce la un haiku. Am avut şi gărgăunii ăştia cândva, nu neg. Din fericire, am ajuns (ocolind prin yoga, baha'i, scientologie) la mine acasă, de unde am plecat ca fiul cel risipitor, adică la ortodoxia sfinţilor şi părinţilor mei. Împlinirea mea e aici, în acea stare de fericită întristare. Ca o paranteză, am fost foarte mâhnit să aflu că doi actori de mare valoare au trecut recent dincolo fără să-L fi cunoscut cu adevărat pe Hristos. Pentru ei au contat mai mult, din păcate, alte însemne decât cele veritabil creştine.

Cum scriu haikuurile? Notez pe foi de hârtie sintagme care-mi plac, uneori situaţii care se suprapun într-un acelaşi plan ideatic, alteori ascult muzică sau aştept să apară luna. Apoi le caut o formă potrivită, le îmbrac în haina celor 17 silabe. Câteodată reuşesc, alteori dimpotrivă. Dar ori de câte ori m-am străduit să scriu un haiku perfect sau unul care să-mi aducă un premiu, am sfârşit lamentabil. De aceea, Dumnezeu m-a smerit arătându-mi că nu e cum vreau eu, ci cum mi se oferă. Trebuia cumva să învăţ să primesc ceea ce mi se dăruieşte. Haikuuri pe care le ignoram şi le consideram de mâna a doua au fost apreciate mai mult de juriile respective decât unele pe care abia aşteptam să le văd premiate. O lecţie care trebuie trăită pe proprie piele de fiecare autor. Te face să înţelegi ceva fundamental: că nici poezia nu ne aparţine în întregime, ci doar suntem împreună lucrători la ea. E conlucrarea cu Cel Ce Este şi care ne face părtaşi la acea inspiraţie. Din păcate, prea slabi în deosebirea duhurilor, ne mai lăsăm păcăliţi şi de entităţile căzute. De aceea cred că participarea la un cenaclu, la un kukai, este benefică pentru oricine, chiar dacă i se atribuie un nume mare. Participarea are rolul de a fi ca sub ascultarea unui duhovnic, de care avem cu toţii nevoie.

În altă ordine de idei, trebuie să mărturisesc faptul că lectura unor haikuuri superbe m-a condus şi pe mine la reuşita altora. E ca şi cum ai intra într-un loc încărcat de har şi, cînd îl părăseşti, rămâne ceva cu tine, devii purtătorul aceluiaşi har oriunde mergi şi tu.

Ce crezi despre concursuri? Ce înseamnă ele pentru cei ce scriu haiku, pentru mişcarea haiku din toată lumea?

Concursurile internaţionale menţin o coeziune, ne ajută să aflăm unii despre alţii, să ne cunoaştem, să ne apropiem. Haideţi să ne gândim puţin la următorul lucru. În Brazilia există de foarte mulţi ani un puternic nucleu de cultură niponă datorat celor care au emigrat din Japonia. Haiku practicat de japonezi, de cea mai bună calitate. Uitaţi-vă la statisticile câştigătorilor de concursuri în limba japoneză. Foarte mulţi sunt din Brazilia. Câţi au auzit însă de societăţile de haiku din această ţară? Şi totuşi ele există, sunt mai puternice decât la noi în Europa. Aceste informaţii nu ajung la noi deoarece brazilienii de naţionalitate japoneză nu prea scriu în engleză (ci doar în japoneză şi portugheză) şi nu participă la concursurile la care noi suntem prezenţi. Pur şi simplu nu ne intersectăm. Sau, dacă o facem, aflăm despre foarte puţini autori brazilieni, dar nu de naţionalitate japoneză. Nu e păcat să nu aflăm mai multe despre un haiku ce nu are ca izvoare sursele europene sau americane, aşa cum a pătruns la noi? Din acest punct de vedere, consider că poemul haiku brazilian este mult mai aproape de adevăratul haiku. E mai aproape de sursă. Noi spunem că suntem o forţă în haikuul mondial, dar oare am descoperit totul? De aceea, concursurile ar putea să ne facă să înţelegem că sunt şi alţii, poate mai buni decât noi, pe care îi ignorăm. Italienii vin şi ei puternic din urmă. Totuşi, câţi dintre poeţii români citesc autori italieni (ale căror creaţii sunt traduse uneori şi în engleză)? Concursul anual internaţional Cascina Macondo a fost cel care m-a făcut pe mine şi pe alţii (poeţi consacraţi din Croaţia, SUA, Irlanda) să descopăr că nu departe de casă sunt talentaţi iubitori de haiku despre care nici nu bănuiam că există. De asemenea, cele 3 concursuri care se organizează în Spania m-au condus la comunitatea haijinilor de limbă spaniolă, nu de neglijat de vreme ce, printre laureaţi se numără şi poeţi din Mexic şi Chile.

Nu sunt de acord că ideea că un premiu obţinut la un concurs organizat de nu ştiu ce prefectură sau companie din Japonia nu poate fi valoros. Din câte cunosc, toate aceste concursuri consacrate şi căutate de veteranii haikuului au jurii extrem de valoroase (un exemplu ar fi poeta Kōko Katō). Dacă ar fi să dau un sfat celor care scriu haiku ar fi acela de a participa la cât mai multe concursuri. În acest fel sunt obligaţi să scrie mult şi să-şi perfecţioneze continuu tehnica. E un lucru benefic.

În ciuda notorietăţii (şi a crizei cronice de timp de care mi-ai vorbit), ai participat mereu la concursul nostru cu toate că ai obţinut un punctaj nerelevant pînă la ultima etapă. Pe mine nu doar că mă bucură acest lucru, dar am şi încercat să spun că un concurs (mai ales kukai) este un exerciţiu, un antrenament, un mod de a-ţi dezvolta şi gustul şi prestaţia, comunicînd şi învăţînd unii de la alţii. Cum se vede acest lucru dinspre tine?

Cât pot, particip, ştiţi asta. E ca o terapie pentru mine. Nu am ce pierde nici când am un punctaj mic, dimpotrivă. Mă trezeşte la realitate, mă ţine în stare de veghe, de trezvie cum îi spun sfinţii. Unora le e frică să se privească în oglindă. E omeneşte. Să-i aşteptăm să-şi revină şi să îndrăznească să accepte că nimeni nu e un geniu sau că şi geniile au dreptul să mai greşească.

Din altă perspectivă, societatea românească e fărâmiţată. Doar un pericol comun poate să ne mai trezească din nepăsare. Cred că asta se reflectă şi în sfera haikuului. Nu ştiu care ar putea fi această ameninţare, dar poate că doar acest lucru ne va face pe unii să ne bucurăm cu adevărat de succesele celorlaţi în loc să arătăm că suntem talentaţi fiecare în grupul nostru. Ar fi extraordinar dacă am putea să ignorăm invidia, orgoliul, răutatea. Succesul unuia e, de fapt, succesul tuturor. Chiar îi spuneam domnului Vasile Moldovan că ultimul haiku al domniei sale, care a primit o menţiune la Klostar Ivanic Haiku Contest din Croaţia, are pentru noi toţi (sau ar trebui să aibă) valoarea unui premiu deoarece în toată lista de haikuuri selecţionate, doar unul poartă şi numele României. Îl felicit pentru perseverenţă, reuşită şi modestie.

Nu vreau să mă feresc de a recunoaşte că am scris şi aiureli. Cred chiar că foarte multe. Domnul Florin Vasiliu a tăiat în carne vie în aşa-zisele “haikuuri” şi “tanka” pe care le-am scris. De asemenea, Domnul Şerban Codrin mi-a scris adevărul despre lipsa de firesc în unele poeme renga, unde legăturile nu erau clare, ci ascunse, greu de priceput. Din acest punct de vedere, am îndrăgit ideea domnului Şerban Codrin de a-şi perfecţiona continuu poemele. Am citit creaţii care, după ce au primit o formă, au fost reluate, reaşezate, găsindu-şi forma potrivită. O lecţie despre faptul că şi cei buni pot deveni şi mai buni.

Cum vezi viitorul micii noastre comunităţi de amatori de poezie niponă din România? Cum ar putea ea să capete o consistenţă mai mare?

Nu cred că am reţete pentru asta. Cum văd viitorul? Nu ştiu. Ceea ce pot să vă spun este doar cum mi-aş dori să arate. Mi-aş dori să putem privi şi stelele mai puţin strălucitoare. Să ne amintim că strălucirea este aparentă. S-ar putea să aflăm că una care străluceşte puternic este pur şi simplu mai aproape de noi. În aceeaşi măsură, apropiindu-ne de una care păleşte, s-ar putea să găsim o stea care ne copleşeşte prin căldură sau gingăşie. Mi-aş dori, de asemenea, mai multă sinceritate şi înţelegere între noi, mai multă omenie. Nu cred că mai avem timp şi pentru răutăţi, pentru aroganţă. Trebuie să avem permanent curajul să ne cerem iertare unii altora, dacă e cazul. Personal, regret multe lucruri. De exemplu, regret că niciodată nu am răspuns doamnei Rafila Radu, domnilor Radu Patrichi şi Ioan Găbudean care m-au contactat în numeroase ocazii pentru diverse colaborări. Nu în ultimul rând, regret că nu m-am apropiat aşa cum ar fi fost firesc de domnul Dumitru D. Ifrim, vărul tatălui meu şi un om deosebit, după cele auzite de la părintele meu. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Mai multe concursuri, aşa cum organizaţi dumneavoastră, sunt benefice chiar dacă premiile sunt simbolice. Poate că ne vom da seama că, în loc să ne minunăm de propriile creaţii, este mai util să ne aplecăm cu înţelegere şi să citim, să lăudăm (unde se cuvine) creaţiile celor de lângă noi. Dumnezeu a lăsat fiecărei stele un loc pe cer. Doar împreună plămădesc noapte de noapte cerul de care ne minunăm de fiecare dată. Niciuna nu e de prisos.


2 comentarii:

Anonim spunea...

Foarte frumoase cuvinte, reusit interviul.
"E conlucrarea cu Cel Ce Este şi care ne face părtaşi la acea inspiraţie". Intr-adevar, nu ar trebui sa uitam nicio clipa faptul ca nu putem scrie singuri.
Citesc cu interes (cand am timp) aceste impartasiri din experienta celor "harsiti" pe drumul haiku-ului.
Cu stima,
Florinel

QUILT UNIVERS spunea...

Minunate marturisiri... Le-am citit si le recitesc de cate ori timpul imi permite. De fapt, apropierea de orice forma de exprimare aduce cu sine o imensa bucurie ce parca-ti expodeaza in suflet. Restul, sunt doar scantei ce raman plutind prin aer, atrag priviri si starnesc reactii. Toate dispar a doua zi!
cu admiratie
Daniela