„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

marți, 16 octombrie 2007

Haiku-ul prezent în presa literară scrisă - interviu cu Marius Chelaru

1. Domnule Marius Chelaru, ne revedem din nou cu mare bucurie si aş vrea să profit de prilej pentru a vă pune cîteva întrebări despre felul în care haiku-ul este oglindit în presa literară scrisă. Când a apărut poezia de factură niponă pentru prima oară in presa literară scrisă? In ce perioadă?

Nu ştiu, şi asta pentru că niciodată nu m-am întrebat.

2. Există la ora actuală o viziune mai deschisă spre lirica niponă în România?

Poate că înainte vreme lirica niponă era mai puţin publicată şi din alte motive decât lipsa de deschidere a celor care păstoreau revistele literare, motive care ţineau pur şi simplu de cât de multe se ştiau despre asta la noi. Exista o posibilitate relativ redusă de a face cunoştinţă cu lirica niponă pentru că şi accesul era limitat. Motivele sunt diverse. Nu cred că a fost vorba neapărat (sau numai) de o îngrădire cauzată de cenzură sau de orice alt tip de politică editorială restrictivă, ci mai curând de lipsa mai multor contacte concrete, profesionale, de calitate cu lirica niponă. Asta nu înseamnă că ele nu au existat înainte de 1989, dar cert este că efectele au fost aşa cum le ştim. Poate că a fost vorba despre o reticenţă, de o mai scăzută dorinţă de receptare sau, poate, lirica niponă fie a fost aşezată, poate, într-o categorie a „lucrurilor selecte, exotice şi mai greu de înţeles” fie din lipsa de informaţii, fie din receptarea lor deficitară din unele puncte de vedere. Mi se pare că e de urmărit de această viteză scăzută de „propagare”, de intensificare a interesului pentru haiku, pentru lirica niponă în general, deşi, cum ştim, înainte de 1902, când s-au stabilit relaţiile diplomatice între ţara noastră şi Japonia, încă în 1878, după Războiul de Independenţă, Carol I a primit din partea unui prinţ japonez două documente în versuri, unul scris cu litere latine, altul cu ideograme – erau poeme tanka şi haiku. Apoi au intrat în contact cu lirica niponă, fie în ţară fie la Paris sau în alte locuri, mari nume ale culturii noastre: Alecsandri, Macedonski, apoi Al.T. Stamatiad, care a şi publicat primele poeme haiku în română ş.a.
După 1989 putem spune că s-a dezvoltat cu adevărat interesul pentru lirica niponă, s-au constituit asociaţii, informaţiile au circulat mult mai bine. Şi, aici, dincolo de accesul la carte de peste hotare, trebuie remarcat aportul internetului. Creatorii români participă cu succes la tot mai multe concursuri internaţionale, fapt care este de natură să releve calitatea şcolii (putem spune de acum asta) noastre de haiku. Concluzionând, aceste lucruri ar putea arăta că, dacă nu este vorba pe totul de o viziune mai deschisă pe ansamblu, cel puţin cunoaşterea, propagarea informaţiilor despre lirica niponă a făcut un salt apreciabil. Avem contribuţii ale unor nume importante de la noi din ţară, într-o ordine aleatorie: Florin Vasiliu, Şerban Codrin, Ion Codrescu, Ion Acsan, Vasile Moldovan, Valentin Nicoliţov, Corneliu Atanasiu ş.a. Şi oraşul Iaşi are nume de rezonanţă, precum Eduard Ţară, autor cunoscut şi premiat de multe ori, Rafila Radu ş.a.

3. De ce intră atât de greu poezia de acest gen în presa scrisă? Să nu uităm că au fost adoptate genuri care la început păreau tot aşa de străine: rondelul, gazelul…

Motivele sunt, iarăşi, diverse. Parte din ele sunt amintite în răspunsul anterior. Dar se poate spune şi că există o oarecare… reticenţă a poeţilor creatori de „literatură occidentală”, cum sunt numiţi de către haijini. Unii consideră că poemul haiku, de pildă, este nu „chiar” poezie sau că, de fapt, reflectă nu atât un poem cât preocuparea de a aşeza cuvintele într-un număr de silabe, după o serie de reguli, sau că aceste reguli îl fac să se depărteze de poezia modernă ş.a. Oricum, sunt diverse opinii ale colegilor noştri, parte din ele bazate şi pe necunoaştere, parte pe convingeri personale, care fac ca, deocamdată, să mai fie discuţii. Dar nu cred că este o atitudine refractară, nici dominantă, dovadă faptul că destui haijini sunt membri ai asociaţiilor scriitoriceşti. Şi că destule reviste literare publică lirică niponă sau texte despre lirica niponă. Una dintre acestea este şi revista POEZIA, din Iaşi, cum bine ştiţi. Cât despre gazel şi rondel, există opinia că regulile lor (poate mai puţine, poate receptate la un moment „potrivit” şi pe o filieră „potrivită”), însăşi ceea ce reprezintă aceste genuri le-au făcut să fie oarecum mai apropiate de ce înseamnă modul de a vedea poezie în Europa, şi în România.

4. Credeţi că acest gen de poezie nu are mare căutare datorită faptului că cititorul roman nu este un cunoscător al genului?

Poate şi de asta. Nu este însă neapărat o „deficienţă” a cititorilor. Lucrurile curg într-o matcă a lor. Nu trebuie să uităm şi cum anume s-au schimbat coordonatele în vânzarea de carte, în numărul de cititori din biblioteci după 1989, când, spuneam, informaţiile au avut o circulaţie mai aproape de ceea ce trebuie. În plus, cred că încă este mult de lucru în sistemul nostru educaţional. Literatura universală nu mai constituie obiect de studiu în liceu, nici măcar în clasele cu specializare filologie. În atari condiţii, copii au şansa să descopere poemul haiku, lirica niponă în general doar din alte surse. Cu atât mai interesante sunt eforturile precum cel făcut la Constanţa de doamnele Laura Văceanu şi Alexandra Flora Munteanu de a face cunoscut acest gen poetic elevilor. Nu ştiu cum este în alte ţări, exclusiv Japonia, dar vă pot spune că, să luăm un exemplu – în Rusia, după ştiinţa mea, este cam la fel ca la noi. Am cunoscut la Mamaia, la ceea ce s-a intitulat primul Congres internaţional de haiku de la noi din ţară, în anul acesta, o doamnă profesor care, ca şi doamnele din Constanţa, încerca o iniţiativă personală în Samara. Ea îmi spunea că nu avea la cunoştinţă să fi fost altele pe teritoriul Rusiei, deşi nu avea la dispoziţie date concrete care să certifice acest fapt.

5. Ce întâlniţi cel mai frecvent, necunoscători ai genului sau cunoscători dar mai puţin interesaţi?

E greu de spus. Nu am încercat să fac astfel de statistici.

6. Care e viziunea dumneavoastră personală despre echilibrul dintre genurile literare din presa scrisă? Ce se scrie cel mai mult? Şi ce se citeşte?

Se scrie mult, din mai toate genurile, în toate registrele calitative. Poate că teatru se scrie mai puţin, din câte am eu ştiinţă. Dar, pe undeva, poate că este şi o tendinţă firească. Fireşte, explicaţiile ţin din nou şi de educaţie, de schimbările din societatea noastră, de aspecte economice etc. Cât despre ce se citeşte, aici răspunsul e destul de greu de dat. Deşi se scrie multă poezie, aş înclina să cred că proza este mai citită, dacă ar fi să mă iau şi după vânzările de carte, dar nu îmi cereţi să vă spun ce fel de proză. Intrăm pe un teritoriu greu de controlat – gustul, educaţia, posibilităţile materiale ale diferitelor categorii sociale şi opţiunile lor ş.a. Într-o vreme piaţa noastră era supraaglomerată de tot felul de cărţi, ale unor autori străini, de o calitate îndoielnică, vândute cu camioanele. Mă îndoiesc că, dată fiind precaritatea instrumentelor de „măsură” şi a cifrelor care sunt legate doar de vânzări (atunci când există şi/ sau sunt cât de cât corecte şi acestea) cineva v-ar putea răspunde altfel decât printr-o opinie personală ce anume se citeşte mai mult.

7. Sunteţi printre iubitorii de lirică niponă şi chiar aţi scos la lumina tiparului mai multe scrieri despre acest gen, aveţi în plan şi alte materiale publicabile pe viitor?

Da. Deşi nu pot spune că îmi axez efortul pe această latură. Sunt interesat şi de acest fenomen, pe care încerc să-l studiez cât mai aplicat şi, atunci când scriu, o fac plăcere. Pregătesc şi carte şi diverse recenzii, articole.

8. O întrebare de încheiere. Ce lipseşte acestui gen ca să se afirme, să intre mai puternic şi să fie recunoscut pe piaţa literară scrisă?

Nu-i lipseşte nimic. În timp îşi va câştiga locul pe care îl poate avea în presa noastră literară, în literatura noastră. Depinde, până la urmă, şi de afinitatea pe care o vom arăta, ca naţiune, pentru acest gen. Nu este obligatoriu ca, în timp, deşi va fi mai bine receptat/ cunoscut, să fie şi mai practicat sau mai citit la noi în ţară. Nici pentru a avea un alt loc pe piaţa literară nu îi lipseşte nimic. Este aşa cum este. Cred că se va publica în continuare haiku (şi lirică niponă în general) în revistele literare din România, dar nu sunt convins că într-un ritm considerabil mai intens. La urma urmelor asta ar putea duce şi la o mai coerentă concentrare a iubitorilor genului. E bună şi „specializarea”, şi poate că pentru asta există reviste precum Haiku, Albatros ş.a., sau cele de pe internet, ca „Arcade”, a lui Petre Fluieraşu sau „Romanian Kukai”, patronată de domnul Atanasiu, site de care vă ocupaţi şi dumneavoastră ş.a. Cred că acest site are o importanţă aparte, nu doar dată fiind maniera în care circulă informaţia pe internet. Mai cred însă că, odată depăşită etapa de început, pentru a evita „discuţiile” legate de calitatea lucrărilor celor care publică pe internet, trebuie să aveţi în vedere, într-o formă sau alta, o grilă de selecţie riguroasă (se pare că este deja un criteriu pentru site). Discutând cu alţi creatori care au ales să publice (şi) pe internet, spuneam că eu aş fi optat, pentru a nu îngrădi totuşi accesul – la două secţiuni: una în care creaţiile publicate ar trece printr-o grilă de selecţie (şi nu vorbesc de cenzură, sub nici o formă, ci despre calitate), şi o alta, mai largă, mai deschisă. În ce priveşte cine anume face această selecţie, este o discuţie care trebuie purtată cu seriozitate. Altfel, riscul este ca efortul deosebit pe care îl fac cei care organizează şi administrează un astfel de site să fie supus unei eroziuni cu efecte greu de cuantificat.

Vă mulţumesc foarte mult pentru amabilitatea dumneavoastră.

Eu vă mulţumesc.

Niciun comentariu: