Taine şi tîlcuri

Cu acest text aş vrea să încep un fel de mediere între valorile existenţiale şi estetice ale culturilor care pentru unii par impermeabile. Nu vreau nici să echivalez pripit valorile a două culturi evident diferite, nici să declar că specificul cultural face imposibilă comunicarea interculturală. Există, cred, poeţi care pot face acest serviciu prin chiar creaţia lor. Pentru mine, cîteva din valorile poeziei japoneze se pot regăsi într-un fel de gemeni imaginari în poezia lui Blaga. Încercarea mea e riscantă, dar poate fi un pod, e adevărat fragil şi oscilant, peste o prăpastie care nu trebuie considerată de netrecut.

*



M-am tot gîndit dacă nu cumva abuzul de termeni niponi ne poate face să părem o sectă greu de înţeles de cei neiniţiaţi, cum, la fel de bine, ne poate abate şi pe noi de la o înţelegere mai relaxată şi mai firească folosindu-ne de cuvintele noastre care ne pot spune aproape acelaşi lucru într-un mod mult mai intim.

Yugen, spre exemplu, poate fi aproximat mai firesc nu definindu-l drept misterul (cuvînt uşor neologic şi un pic artificial) profund al lucrurilor şi al firii, cît ca taina sau tîlcul lucrurilor. Cuvinte cu vechime şi cu patină în limbă, ele au şanse mai mari de a rosti pe înţelesul nostru sacralitatea difuză a firii. Şi de a denota astfel mai potrivit genul de comunicare simbolică şi tăcută pe care ne-o impune intimitatea cu lucrurile. Aceea prin care ele se mărturisesc doar prin prezenţa lor mută dar elocventă. Căci tainele le pătrunzi şi te pătrund, te împărtăşeşti cu ele şi le împărtăşeşti altora. Iar cu tîlcurile lor (sensuri adînci, noime şi rosturi) te cumineci, chiar fără să le poţi rosti. Această permisivitatea osmotică se petrece însă doar ca urmare a unei îndelungi convieţuiri în preajma celor care nu cuvîntă. Prin familiarizare, ucenicie, sensibilizare, iniţiere. Printr-un fel de umilitate răbdătoare a ascultării (în tăcere, sărăcie şi candoare).

În fond, genul acesta de poezie, niponă sau occidentală, ţine mai mult de o atitudine, de o aşezare plină de docilitate în proximitatea lucrurilor, de capacitatea de a ţi cultiva înclinarea contemplativă pentru a prinde în ecoul tăcerii şi al şoaptei, al sunetelor stinse vibraţia tainei şi a tîlcurilor. Bunica mea mai folosea pentru acest tip, oarecum ceremonios, de comunicare sintagma a sta de taină.

Cînd trebuie să apropiem două limbi sau două culturi nu putem trece peste dificultăţile inerente pe care le întîmpină buna noastră intenţie, peste aparenta incompatibilitate dintre ele. Şi, dacă nu ne dăm bătuţi, trebuie să recurgem la practica modestă, dar tenace de care au dat dovadă cei care au îndrăznit. Traducătorii se mulţumesc cu translaţia, transpunerea şi caută “echivalenţe”. Ei sînt conştienţi că orice traducere trădează, dar înfruntă acest risc pentru a trans-pune dintr-o limbă în alta sensuri, tîlcuri, atît cît le permite talentul lor şi capacitatea limbilor. În felul acesta, traducerea este mai mult o “adaptare”, o asimilare şi o acomodare a unui mod de a simţi şi a spune la modul mai mult sau mai puţin potrivit al celeilalte limbi. Perifrazelor explicative li se preferă “echivalenţe idiomatice”. Iar reuşitele sînt asemenea desenelor suprapuse unde contururile şi culorile sînt uşor defazate. Importantă este însă interferenţa. Vibraţia.

Traducătorii de poezie se bazează totdeauna pe poezia deja existentă. Nu se traduce dintr-o limbă în alta poezie, cît din experienţa, vocabularul, stilurile unei limbi poetice în cele ale alteia. Cred, prin urmare, că termenii esteticii nipone trebuie să se confrunte şi ei cu o încercare de adopţie prin “adaptare” la resursele esteticii noastre. Mai jos, fac o mică încercare.

În Răsunet în noapte, Blaga surprinde acel moment de estompare a stridenţelor din amurg, cînd simţurile şi imaginaţia noastră se ascut pe măsură ce încetează forfota lumii şi rumoarea care, verbalizînd, ecrana totul: “Nemişcaţi deodată brazii! / Sevele se-aşează-n noapte. / Iese liniştea din munte / unde locul i-a fost strîmt. / Numai undeva-n prăpăstii / un izvor mai are şoapte / şi o bufniţă cuvînt.”

De-acum comunicarea, care se proptea în cîrjele cuvintelor, devine superfluă şi poate începe cuminecarea. De-acum înţelegem cu inima, şi ea ţinută însă sub surdină.

“Strîns ţinută sub surdină -
ca o pîlpîire de lumină
inima tresare.
Şi răspunde-n Ursa Mare.”

De-acum orice tremur de geană şi orice pîlpîire, orice atingere sau tresărire au un răsunet incalculabil, nebănuit, de cutremur. Căci ele se petrec pe harfa tîlcurilor, printre corzile tainelor şi răzbat miraculos pînă în Ursa Mare. Lucrînd sub regimul discreţiei maxime – surdina –, totul are, ciudat, paradoxal, efect penetrant şi amplificator.

În contextul unei nopţi magice (Noapte de mai), Blaga îl foloseşte pe a răspunde cu o deosebită delicateţe a minţii (cu hosomi, ar spune japonezul) încărcîndu-l simbolic cu tot ce poate el spune – penetranţă şi responsabilitate, transmitere şi comunicare, corespondenţă şi remediu:

“Toate îşi răspund prin linişti.”

Liniştea este totul, unitatea în care totul se regăseşte subtil, în care chemările se împletesc fără nici o stridenţă cu răspunsurile. Liniştile sînt nu doar răspunsurile cele mai potrivite, dar şi mediul fundamental în care are loc comunicarea cuminecare. Liniştile topesc chemările în împăcare.

Dealtfel, înclinarea lui Blaga pentru virtualităţile magice ale tăcerii este mărturisită şi cu alte ocazii. Despre sine spune adesea: “Lucian Blaga este mult ca o lebădă” sau “tăcerea mi-este duhul”. Această dispoziţie este însă responsabilă de capacitatea sa de a surprinde tîlcurile lucrurilor. Discernămînt care dezavuează înţelesurile rudimentare, simplist deduse din consecinţe logice sau pragmatice:

“Tîlcul florilor nu-i rodul,
Tîlcul morţii nu e glodul,
Tîlcul flacării nu-i fumul,
Tîlcul vetrei nu e scrumul,
Tîlcul frunzei nu e umbra,
Tîlcul toamnelor nu-i bruma”

şi le resimte pe cele din planul profund al unei realităţi mult mai bogate:

“Dar al drumului e dorul,
Tîlcul zărilor e norul,
Ducăuşul, călătorul.”