Un alt haibun al Manuelei Miga. Proza este o mică tabletă pendulînd între dispoziţia psihică şi realitatea care o alimentează din belşug.
*
Sunt zile în care ceva se repetă. Nu ştiu de ce, dar mie aşa mi se întâmplă. De când eram mică.
Zilele trecute am văzut o femeie care avea piciorul stâng mai scurt. Pe urmele ei, voiniceşte, venea un bărbat mărunt de statură. Ceva m-a făcut să cred că erau soţ şi soţie. Şi poate era bine că amândoi şchiopătau cu piciorul stâng. Sau poate nu. Puţin mai târziu, un tânăr îşi trăgea un picior…
Azi am văzut pălării. A plouat cu pălării. Una după alta, patru pălării în formă de oală. Toate aveau boruri înguste, mai mult sau mai puţin răsucite. Borurile celui mai reuşit exemplar - negru - puneau în evidenţă buzele rotunde şi puţin bosumflate ale unei adolescente. Foarte roşii. Pălăria următoare, jalnică, prea largă pentru bătrânul cap micuţ pe care se pleoştise, era tricotată în două culori. Fire sintetice, scămoşate.
un câine maro
cu coada prea albă –
maidan cu băltoace
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu