PIXUL

Încă un haibun al Manuelei Miga. Proza în care sînt presărate cîteva poeme este savuros de sinceră şi are şarmul spontaneităţii.

*

Manuela Miga

Îmi făcusem bagajul în grabă, dar acum, în autobuz, mă liniştisem, pentru că ştiam că voi ajunge la timp. Gânduri plăcute mă legănau.

descumpănită
laba pisicii albe-
musca s-a ascun

În tren am revăzut imaginile care mă amuzaseră.

laba pisicuţei
s-a oprit în aer –
bâzoiul nicăieri !

unde-i bâzoiul ?
oprită în aer
laba pisicuţei

Nu plec niciodată la drum fără hârtie şi pix, dar acum…

Pe măsuţa rabatabilă din faţa mea, deasupra unor reviste cu integrame era un pix.

- E al dumneavoastră ? l-am întrebat pe bărbatul din dreapta mea. Aşa cum eram aşezaţi, aşa după cum arăta, numai al lui putea să fie.

- Nu, a răspuns el.

L-am înşfăcat şi, pe dosul biletului de tren, am început să scriu. Dacă nu scriu imediat, uit; pierd, adesea, bucăţile de hârtie pe care am mâzgălit în grabă un haiku. Eh ! Poate acest al treilea haiku…

Pixul, lung şi îngust, şi culorile lui, erau întru-totul pe gustul meu. Nu-mi închipuiam cum putuse cineva să-l abandoneze. La coborâre, dacă rămâneam ultima, aş fi putut să-l iau. Gândul acesta m-a umplut de bucurie. Din dorinţa de a mai scrie cu el, am început să completez o integramă.

- Doamnă, CE faceţi ?

Am înţeles că revista aparţinea călătorului din faţa mea. Şi pixul. Dar de pix nu-i păsase.

Cu fruntea de două degete, cu o mustaţă ridicolă şi picioare scurte în pantofi ascuţiţi, insul era stupid. Îl uram.

Pixul nu avea să mai fie al meu.

nimic în pumnii strânşi –
în părul lăsat liber
spiritul vântului