Dan Doman sau Când pasiunea pentru fotohaiku devine artă (V)

Luni, 16 martie 2020

„Fotohaiku scris chiar aşa, într-un cuvînt, nu ca în engleză, limbă etimologică, photo-haiku” – Convorbire cu Dan DOMAN – V

E greu de spus dacă a luat naştere un stil românesc de fotohaiku. Poate că da.

M.H.H.: Aţi tot pomenit de internet Nu este o surpriză, este cunoscut rolul acestuia în propagare creaţiilor autorilor din întreaga lume, între care se află şi cei români. Apoi e circulaţia informaţiilor, concursurile, schimbul de idei, facilitate enorm de internet, faţă de situaţia de acum 25-30 de ani, cînd băteaţi la maşina de scris, după cum ne mărturiseaţi, poemele trimise la rarele concursuri de atunci. Cum credeţi că va evolua haikuul şi fotohaikuul pe internet? Şi cît de mult contează în viaţa creatorului Dan Doman internetul?

D.D.:  La fel ca mulţi alţii, mă documentez şi eu aproape zilnic pe internet. Trebuie să iau seama şi să mă opresc, că altfel nu-mi rămîne timp pentru creaţie! Echilibrul între informaţie şi creaţie este esenţial, cred eu. Desigur, în viitor poemele de sorginte niponă, la fel ca şi celelalte, vor circula tot mai mult şi mai rapid pe internet.

Să ne imaginăm că într-un viitor oarecare, un vînător inuit îi cere cangea soţiei, să vîneze o focă. Apoi se spală pe mîini şi, mulţumit, se aşează la calculator şi postează pe reţea poemul:

adă cangea –

să-i şterg una între ochi

focii de pe gheaţă

                   (un inuit)

Peste două minute poemul e recepţionat în toată lumea, iar profesorul Kuraki va scrie fericit la comentarii: are şi kigo! În România, un adept al formei fixe 5-7-5 va strîmba din nas: ce-i drept, poemul are kigo şi însumează 17 silabe, dar sunt dispuse cam alandala, 4-7-6. E loc pentru perfecţionări. Şi am înţeles eu bine, în original e scris “şterg” sau, poate, “altoiesc”? Ca să iasă numărul de silabe autorul a folosit un eufemism! Îi răspunde un rus: evident, e un eufemism acolo, vînătorii inuiţi fiind nişte oameni fruşti, la fel ca ciucii (Tchouktches sau Chukchis), dar la noi în Ciukotka vînarea focilor e prohibită. Un neo-zeelandez scrie:  fuckin’ A, what a cooll haiku! But it's summer with us... Adeptul formei fixe 5-7-5 răspunde: a, fuckin’! Taci că m-am prins, am dibuit io eufemismul! Şi aşa mai departe. A doua zi, ciucul nostru - pardon, inuitul! - deschide calculatorul şi vede ce mulţi oameni din toată lumea i-au apreciat poemul, aşa că le mulţumeşte şi îl afişează din nou, dar însoţit de o fotografie a meleagurilor natale, scăldate în lumina aurorei boreale. Dintre sutele de comentarii, în mare parte favorabile, cu excepţia membrilor SSFS (Societatea pentru Salvarea Focilor Sălbatice), ne oprim doar la unul singur: criticul de poezie marţială Ion Ioniţă-Cîlnic remarcă faptul că din fotografie lipseşte triada cange-focă-copcă (care ar induce banala legătură directă cu haikuul), apărînd în shimb o auroră boreală cu franjuri de culoare roşie, unde, printr-o subtilă legătură de tip nioi-zuke, este sugerat decesul focii. Iar la sfîrşitul anului, profesorul Kuraki, cunoscînd prea bine diferenţa dintre haiga şi fotohaiku, va include poemul în antologia  sa O sută cele mai frumoase poeme fotohaiku ale anului 2057, şi nu în antologia  O sută cele mai frumoase poeme haiga ale anului 2057, editată în paralel.

Dar acum aş vrea să vă vorbesc despre altceva: rolul reţelor sociale în promovarea haikuului. În decembrie 2018, Albert-László Barabási [7] a publicat cartea : “The Formula: The Universal Laws of Succes”, în care explică importanţa conexiunilor care apar în sistemele naturale, tehnologice şi sociale, descriind impactul relaţiilor sociale asupra succesului. Dacă în anumite sporturi individuale (la care nu se dau note de către arbitri - n. mea) calităţile personale sunt decisive, succesul unei cărţi depinde mai puţin de valoarea ei, cît de reţeaua socială care o promovează: “Cînd performanţa nu poate fi cuantificată direct, percepţia celor din jur este cea care contează.” […] “Performanţa atrage succesul, dar atunci cînd performanţa nu poate fi măsurată, reţeaua socială conduce la success.” Cu cît este mai greu de măsurat performanţa, cu atît mai puţin contează aceasta.

Eh, asta se aplică foarte bine şi în domeniul haikuului. Scoate un fost ambasador în Japonia o carte de poezie modernă, dar cu toate poemele turnate în forma 5-7-5, pe care le botează haiku? Cei care ştiu ce-i haikuul se apucă cu mîinile de cap, dar poetul nostru are o reţea ce laudă cartea, începînd cu un expert adevărat, care scrie că important este ce crede autorul: dacă autorul zice că scrie haiku, apoi acela chiar e haiku (citat după un japonez). Şi autorul nostru e perceput ca adăpîndu-se direct de la surse, doar cunoaşte cultura japoneză prin contact direct, nu ca noi, care îl citim pe R.H.Blyth, decedat în 1964 şi pe alţi autori învechiţi. Probabil că pentru profani aşa şi trebuie să arate haikuul, mai ales că are cezură şi respectă strict forma 5-7-5:

Nelinişti plouă                                      În pîinea minţii,

Pe cordiale coarde –                                       Ascuţişul cărţilor –

Rezonanţi fiori.                                    Felii de spirit.

Spirit codobelc                                     Timpul - păianjen;

Din cochilie migrînd –                           Pînza-i de-argint diafan

Fiul rătăcit.                                          Creşte spre creştet.

Eu nu pot să nu remarc aliteraţiile şi o nelinişte existenţială modernă, deci e poezie, dar fiind predispus să nu ţin seama de numărul silabelor ca să categorisesc un poem ca haiku, nu-mi vine să strig: Ecce homo! Iată haikuul viitorului! Dar, mai ştii? Nu contează atît de mult cartea, cît reţeaua care o promovează, ne spune cu înţelepciune Albert-László Barabási.

Apropo de reţea, faptul că grupul Romanian Kukai, creat prin strădania lui Corneliu Traian Atanasiu este organizat ca o „reţea” pe internet, este un avantaj important în faţa celorlalte  grupuri de haiku din România. El este viu, mobil şi are toate condiţiile să supravieţuiască în timp. Ceea ce îi şi doresc!

M.H.H.: Există un specific românesc în fotohaiku, şi dacă da, se poate manifesta corect, nealterînd ce înseamnă lirica de sorginte niponă?

D.D.: Fotohaikuul este abia la începuturile sale; au fost organizate cîteva expoziţii şi au fost postate multe poeme pe internet, compuse în diverse stiluri, fotohaikuuri amestecate cu haiga. În schimb au apărut puţine cărţi de fotohaiku pe hîrtie, probabil din cauza costurilor ridicate; şi mai puţine cărţi au apărut în spatial virtual. Aş zice că editarea unei cărţi de fotohaiku presupune mai mult talent şi mai mult efort decît trimiterea unor poeme individuale la concurs sau la o expoziţie colectivă, fiindcă e vorba de asocieri între poeme, dincolo de asocierea textului şi a imaginii dintr-un fotohaiku individual. Nu am o perspectivă asupra cărţilor de fotohaiku apărute în lume, iar în România, după doar opt cărţi publicate în decurs de aproape douăzeci de ani, e greu de spus dacă a luat naştere un stil românesc de fotohaiku. Poate că da. Asemănările şi mai ales diferenţele vizibile ţin de stilul individual al creatorului, cred eu: într-un fel compune fotohaiku şi fototanka Jules Cohn Botea, un înţelept şi un umanist:

Prima ninsoare.

Ce mult a trecut de cînd

m-ar fi bucurat

          (Jules Cohn Botea)

şi într-alt fel compune tanka însoţită de fotografii, deci fototanka, Lavana Kray, o lucidă şi uneori amară observatoare a lumii în care trăim:

fără întrebări

despre diagnostic –

ea ornează

pomul de Crăciun

în septembrie

         

          (Lavana Kray)

Cît despre mine, îmi vine greu să mă văd din afară. Poate că mi se potriveşte o remarcă făcută de Dumitru Radu, care, scriind despre poemele mele, aprecia că: “Haikuul şi mai ales fotohaikuul ne aduc candoarea copilăriei, cînd un crîng era un colţ de rai, susurul izvorului un lied şi rătăcirea prin tenebrele silvestre o aventură cu nesecate descoperiri.” [8]

Aşteptînd iarna

ceaiul verde de Ceylon

pe terminate –

dar în noaptea asta

iată, ninge!

(Dan Doman)

După cum aţi observat, nu am făcut clasificări; am ales pur şi simplu trei poeme de iarnă, ca să puteţi obseva asemănările şi diferenţele dintre ele. Poemele nu sunt, din păcate, însoţite de imaginile corespunzătoare din cărţi, fiindcă ar fi fost greu să le reproduc, cu excepţia poemului meu, pe care îl am în versiune electronică.

Cît despre sorgintea textelor care însoţesc fotografia (haiku, senryu, tanka, kyoka, tanrenga), ea este japoneză, fără îndoială, deşi scurtul poem-în-lanţ rengay, alături de care eu am amplasat, în cărţile mele, o fotografie, a fost inventat de un occidental, fotograful şi poetul american Garry Gay. Aşa că în cazul cel mai obişnuit, al haikuurilor, indiferent de şcoala căreia îi aparţin creatorii, ele trebuie să îndeplinească rigorile poemului haiku, în principal să aibă spirit haiku.

Însă asocierea haiku–fotografie este de sorginte occidentală, a fost făcută la început de poeta şi fotografa americană Ann Atwood, de poetul german Günther Klinge şi de poetul român Jules Cohn Botea, urmaţi de alţii. Iar japonezii au făcut doar un fel de copie a conceptului de fotohaiku. Aşadar, în domeniul poemului fotohaiku, toată lumea ar trebui să respecte în primul rînd experienţa occidentală.

           

M.H.H.: Să încheiem cu proiectele dvs., mulţumindu-vă că aţi acceptat să avem această convorbire.

D.D.:  Eu vă mulţumesc pentru răbdarea pe care aţi avut-o, Înălţimea Voastră Haiku, să dialogaţi cu mine pe tema mai tînărului poem fotohaiku. Poate că peste cîţiva ani nu va mai părea o idee atît de excentrică. Cît despre proiectele mele, ele ţin de domeniul haikuului, fotohaikuului şi al literaturii pentru preadolescenţi.

Astfel, după cinci ani de pauză, cînd m-am ocupat de scrierea trilogiei Cărţile Laurei şi de compunerea a două cărţi de fotohaiku, am trimis anul acesta din nou poeme la concursul Ito En, şi vreau să trimit şi la concursul Mainichi.

În domeniul poemului fotohaiku, după cum ştiţi, tocmai am scos o carte şi, normal, urmează o perioadă de reflux. Totuşi, am continuat să compun poeme legate de anotimp, pe care le testez din cînd în cînd pe facebook.

În prezent lucrez la nişte scurte povestiri trăsnite pentru preadolescenţi, care mă amuză în primul rînd pe mine, în timp ce le scriu. Am afişat unele şi pe facebook, unde n-au trecut neobservate, ca să nu mă criticaţi că poveştile mele îmi plac doar mie şi, eventual, bunicii! Am promisiuni vagi că le va ilustra un tînăr din Mediaş, cu care am luat legătura pe internet, aşa că poate la vară, poate la toamnă, voi încerca să găsesc o editură care să le publice.

Interviu realizat de My Highness HAIKU

Note

[1] “Haikuuri pline de nostalgie, unde opera timpului este sugerată cu o mare măiestrie.” Dominique Chipot, Ploc! la lettre de haiku n^o 40, page 24, © Décembre 2010.

[2] Blogul Romanian Kukai, 18 mai 2014.

[3] Prefaţa de Kuniharu Shimizu la cartea Lavanei Kray “Tempo rubato, haiku şi fotografii”, Editura PIM, Iaşi, 2017, 150 p. Kuniharu Shimizu este decident al concursului lunar de haiga World Haiku Association Haiga.    http://seehaikuhere.blogspot.com/

[4] Kuniharu Shimizu, 9^th haiga book, islands 2, fără an de publicare, probabil 2017 sau 2018..

[5] Revista Haiku, serie nouă (2), anul VI, nr. 11, 1995, Bucureşti.

[6] Semn şi culoare de Dumitru Radu, p. 7-47, prefaţa volumului o cărare prin ierburile toamnei / a path through autumn grasses, Photo-Haiku and Other Visual Poems by Dan Doman, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012

[7] Albert-László Barabási (n. 30 martie 1967, Cîrța, Harghita, România) este un fizician ungaro-american, născut secui din România, membru de onoare al Academiei Române în cadrul Secției de Științe Fizice (28 iunie 2018), cunoscut pentru cercetările sale în domeniul teoriei rețelelor. Barabási este în prezent profesor și director al Centrului de Cercetare a Rețelelor Complexe al Universității Northeastern […]  În 1999 a introdus conceptul rețelelor fără scară și a propus modelul Barabási–Albert pentru a explica existența lor răspîndită în sistemele naturale, tehnologice și sociale, de la telefonul celular la World Wide Web și comunitățile online. După Wikipedia în română şi cea în engleză, 30 iulie 2019.

[8] Împreună cu Dan Doman prin ceţurile şi miresmele toamnei de Dumitru Radu, postfaţa la volumul urmele paşilor tăi / the traces of your footsteps, Fotohaiku şi alte poeme vizuale / Photo-Haiku and Other Visual Poems, Dan Doman, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2020, p 173.