Luni, 9 martie 2020
În mod neaşteptat, sunt
unul dintre oamenii care cunosc aproape de la începuturi cum s-a organizat
„comunitatea haiku” la noi în ţară.
Revenind la Hoinar
în munţi, acesta a
avut un tiraj mai puţin obişnuit azi pentru o carte de poezie: 500 de
exemplare: încă eram în anii ‘90 ai secolului trecut… Oricum, cartea a dispărut
din librării, în afară de exemplarele pe care le-am dăruit prietenilor sau
le-am trimis pe la reviste sau biblioteci. Azi nu mai am decît un exemplar
curat şi unul de ciornă, pe care am făcut însemnări pentru ediţia a doua, care,
bineînţeles, nu va mai fi tipărită niciodată. S-au scris cîteva cronichete în cîteva
reviste literare de pe la noi (Luceafărul, Flacăra), iar o cronică adevărată a scris
Wally Swist în “Modern Haiku” (SUA), care a observant cu uşurinţă că e cartea
unui începător, cu o prefaţă scrisă ca pentru începători în haiku, şi nu a
lăudat cu adevărat decît un singur poem, despre care, zicea el, nu ştie dacă se
datorează traducerii sau talentului autorului:
colt hoofs clattering tropotul mînzului
behind the cartful of hay – după carul cu fîn –
night drizzle noapte burniţă
Evident, avea dreptate! (deşi nu
observase poemul mirosul fînului,
care luase în 1996 premiul al doilea la Ito En New Contest). Anul viitor, în
1997, poemul tropotul mînzului a luat
Premiul de excelenţă la acelaşi Ito En New Contest.
Au urmat o serie de plachete apărute
în
Colecţia de poezie haiku a revistei “Orfeu”, Tîrgu-Mureş, de care s-a ocupat prietenul
meu, Ioan Găbudean, el însuşi un poet, între anii 1999 şi 2005. Abia în 2009 am
publicat a doua mea cartea de haiku, Umbra
muntelui miroase a răşină, Editura Limes, Cluj-Napoca, cu
ilustraţii alb-negru de Elena Stoica şi
postfaţă de Dumitru Radu; editor era Mircea Petean, pe care îl cunoscusem la Tîrgul
de carte Gaudeamus. Cartea este subintitulată “atelier-haiku” şi cuprinde, pe lîngă
secvenţe haiku, secvenţe tanka, poeme tanrenga, poeme rengay scrise cu
prietenii, solo rengay şi o secvenţă de haikuuri descoperite în trilogia
istorică Fraţii Jderi de Mihail
Sadoveanu. Un fapt nostim, dar mai puţin cunoscut, este acela că poemul care a dat titlul cărţii, premiat
la concursul de haiku Ito En, Japonia,
2004 a fost plagiat de un tînăr japonez de şaisprezece ani, poem cu care a luat
un premiu la acelaşi concurs, în 2009. Ulterior, la sesizarea lui Eduard Ţară
şi a mea, premiul a fost retras. Parcă am simţit o uşoară dezamăgire: aş fi
putut să figurez acum în istoria haikuului ca autorul poemului care a luat două
mari premii – Runner-up – la cel mai mare concurs de haiku din lume, la
interval de cinci ani. (Ideea este că la jurizare poemul a pornit-o de fiecare
dată dintr-un morman de mii de haikuuri, sosite din toată lumea, a trecut prin mai
multe selecţii, ca să ajungă de fiecare dată pe locul al doilea, aproape în vîrf.
Iar în vîrf nu putea ajunge, fiindcă autorul nu avea zece ani, cum e moda la
acest concurs de mulţi ani!)
În continuare, în decurs de nouă ani, am publicat
trei cărţi de fotohaiku; fotografiile, la fel ca versurile, îmi aparţin: prima
este o cărare prin ierburile toamnei / a path through autumn grasses, Photo-Haiku
and Other Visual Poems, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012, cu o prefaţă
consistentă a lui Dumitru Radu şi o postfaţă lămuritoare a ceea ce înseamnă poemul
fotohaiku în viziunea mea, adică o nouă formă a poeziei vizuale. A doua carte, noi şi o stea / we and a lone star,
Sequences of Photo-Haiku and Other Visual Poems, a apărut în 2018, la Bucureşti; în ea sunt prezente, pe lîngă
haikuuri, şi poeme-în-lanţ, tot de inspiraţie niponă, scrise cu prietenii mei
poeţi: Olga Neagu, Dumitru Radu, Iulian Dămăcuş, Ioan Găbudean, Radu Patrichi,
Sonia Coman, Dana Ciobanu, Nicolae Ştefănescu, însoţite de fotografii. A treia
carte de fotohaiku, tot bilingvă, ca şi precedentele, tocmai a ieşit de la
tipar, fiind intitulată urmele paşilor
tăi / the traces of your footsteps, Fotohaiku şi alte poeme vizuale / Photo-Haiku
and Other Visual Poems, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti,
2020.
În ceea ce priveşte premiile pe care
le-am obţinut, lista e destul de lungă, sunt vreo douăzeci-treizeci (în ultimii
ani nu le-am mai ţinut evidenţa), dar aş dori să selectez aici doar trei de la
început: premiul pentru debut în
revista „Albatros” la Festivalul internaţional de haiku de la Constanţa, 1994;
premiul întîi la concursul de haiku al ziarului Mainichi Daily News pe anul 1997, coloana în limba engleză,
stilul liber; premiul revistei „Orion” pentru rengay, 2000, pentru placheta Pescăruşii se înalţă cu valul, scrisă în
dialog cu Iulian Dămăcuş. Iată poemul căruia profesorul Kazuo Sato i-a acordat
locul întîi din toată producţia în limba engleză a marelui ziar, pe 1997 (52 de
numere):
leafless trees – copaci
desfunziţi –
sun sets soarele apune
amidst the crows între ciori
(1997)
M.H.H.: Care este locul dumneavoastră în
„comunitatea haiku” – să folosim un termen des întîlnit – din România?
D.D.: În
mod neaşteptat pentru ceilalţi, sunt unul dintre oamenii care cunosc aproape de la începuturi
cum s-a organizat „comunitatea haiku” la noi în ţară. În martie 1991 am fost
printre membrii fondatori ai Societăţii Române de Haiku, deşi Florin Vasiliu
m-a “trecut” în tranşa a doua, chipurile să nu apărem toţi odată pe hîrtia
cu care se va duce la tribunal, pentru înregistrare. După festivalul
internaţional de haiku de la Constanţa din 1994, unde nu numai că am
participat, ci am luat şi un premiu, relaţiile mele cu Florin Vasiliu s-au
răcit brusc. Porniseră de mult, fără să-mi dau prea bine seama la început, anii
de război al celor două roze din haikuul românesc. Luam trenul şi mai mergeam
la cenacluri şi la colocviile de haiku de la Constanţa (pe tren călătoream
uneori cu Şerban Codrin, care ştia foarte multe lucruri din culisele
literaturii şi care se purta pe atunci firesc şi prietenos, nefiind încă atins
de aripa genialităţii!). La aceste cenacluri eram încurajat de atitudinea altruistă
a poetului Constantin Abăluţă, îi simpatizam pe Aidar Bechir, pe Valentin
Busuioc şi pe alţii, discutam cu curaj poemele citite anonim (halal curaj! dar
intuiam poemele bune şi de multe ori am fost singurul care lăudam cu pasiune cîte-un
poem de-al lui Şerban Codrin, scris de el chiar pe tren, după cum ne
mărturisea).
Apoi s-a produs brusc a doua ruptură: între anii 1998 şi 2002 m-am trezit
singur, neagreat de niciunul dintre cei pe care, cu naivitate, încercasem să-i
împac (Şerban Codrin, Ion Codrescu); am fost suspectat de amîndoi de rele
intenţiii, malpraxis, cîrdăşie cu ignobilii impostori, ba chiar insultat (bănuiţi
voi de cine!). Nu înţelesesem că în literatură, şi în artă în general, au fost
şi vor fi mereu grupuri, orientări doctrinare sau pur şi simplu simpatii şi
antipatii între oameni. În acea perioadă de retragere din societăţile de haiku
am corespondat cu Radu Patrichi şi cu Ioan Găbudean, care erau deasupra
conflictelor, am scris poeme rengay împreună cu ei, cu Iulian Dămăcuş şi cu
alţii, iar Ioan Găbudean mi-a publicat mai multe plachete de haiku şi rengay în
colecţia de poezie a revistei „Orfeu”. De altfel, făceam parte de la distanţă
din redacţia revistei ”Orfeu” şi din Clubul Bucurii efemere de la Tîrgu-Mureş.
Trebuie să înţelegeţi că, totuşi, eram geolog şi îmi petreceam o jumătate de an
prin munţi, aşa că puteam să scriu cît haiku voiam, creativitatea mea nefiind
priponită de apartenenţa la o societate sau alta. În acea perioadă şi în anii
care au urmat, am continuat să trimit haikuuri la cele mai mari două concursuri
din Japonia, deci din lume, unde mi s-au acordat patru premii denumite iniţial Runner-up (apoi li s-a schimbat
denumirea), plătite cu cîte 50 000 de yeni fiecare şi cu cîte 25 de cutii de
ceai cu haikuul meu imprimat pe ambalaj (Ito En), şi alte patru premii ale
doilea, răsplătite doar cu plachete comemorative, la Mainichi Haiku Contest.
Aceste plachete, grele, argintii cu chenar auriu, avînd gravate pe ele haikuurile
mele, le ţin şi azi, jos, într-un dulap, alături de cutii de diapozitive, vechiul
meu aparat foto Zenit (azi lucrăm cu camere digitale, nu-i aşa?), busolă, GPS
profesional şi eşantioane de roci mai deosebite, găsite de mine prin munţi.
Iată haikuurile care au luat premiul al doilea la concursul Mainichi (le-am
tradus chiar eu în franceză; adaug şi originalele, care nu apar pe plachete):
Station oubliée – Haltă
uitată –
dans les lettres rouillées în
literele ruginite
des nids des moineaux cuiburi
de vrăbii
(2004)
L’ancienne écluse – Fosta ecluză –
par la porte pourrie passe prin poarta putrezită
un serpent trece un şarpe
(2005)
Rivière vaseuse – Rîu
mîlos –
avec étiquette de firme flotte cu
etichetă de firmă
en ondoyant un chiffon zdreanţa
pluteşte la vale
(2007)
Parées pour marriage – Gătite de nuntă –
une averse rapide d’été ropotul ploii de vară
sous les talons-aiguilles sub tocuri cui
(2014)
Din premiile de la concursul Ito En mai am doar o cutie de ceai (e vorba de
ceai de orez, băutură răcoritoare în verile japoneze; e de culoare verde, cît o
cutie obişnuită de bere, dar cu ideograme uriaşe pe ea şi altele mai mici,
locul de onoare fiind ocupat de trei poeme haiku în engleză, unul dintre ele
fiind al meu:
dog days – zile
toride –
the mountain’s
shadow umbra
muntelui
smells of resin miroase a răşină
(2004)
Aha, e chiar poemul plagiat
ulterior! Am căutat pe pagina cu trofee “Oglindiri”, afişată de
Corneliu Traian Atanasiu pe blogul Romanian Kukai, şi am găsit şi celelalte
poeme “de 50 000 de yeni” (!), să le zic
aşa, alături de alte şase premii mai mici (pe care nu le mai menţionez), toate
la Ito En:
smell of hay – mirosul
fînului –
ragged clouds rise zdrenţuiţi
norii urcă
between the mountains între
munţi
(1996)
cumulus clouds – nori
cumulus –
the dark-haired bride mireasa cu părul negru
near a patch of snow lîngă-un
petic de nea
(2001)
windy day – zi
cu vînt –
on the windshield slide iddly pe
parbriz alunecă alene
cumulus clouds nori
cumulus
(2005)
Am luat nişte premii şi la concursul haiku din Hawaii (inclusiv un premiu
al doilea) şi altele, pe care nu le mai menţionez aici. Aveam deci semne că rîul
haikuului meu nu se pierduse în nisipuri, mlaştini sau mediocritate. Azi sunt
sute de concursuri săptămînale, lunare, trimestriale şi, bineînţeles, anuale, poate
chiar mai mult de o mie sau de două mii, apeşi pe-un buton şi te-ai înscris la
concurs, dar acum douăzeci de ani băteam la maşina de scris haikuurile, le
puneam în plicuri, lipeam timbre şi le trimiteam prin poştă, cu emoţie: oare nu
se vor pierde pe drum? Că următorul concurs era abia peste un an! Conform
expresiei latine: Per aspera ad astra!
Din anul 2003, cînd lucrurile se aplanaseră în „comunitatea haiku” românească,
am reînceput să particip ocazional la colocviile şi festivalurile de haiku de
la Constanţa (ultima dată în anul 2013, cînd i-am dat un pumn prietesc în umăr
lui Şerban Codrin, eu sosind mai tîrziu şi ceilalţi fiind deja în şedinţa de
comunicări; iar Şerban Codrin m-a privit mirat, apoi m-a recunoscut şi ne-am
strîns mîinile, deh! ca nişte vechi prieteni). De mai bine de zece ani particip
din nou la cenaclul Haiku de la Bucureşti, unde apăruseră alţi oameni, şi puţini
îşi mai aminteau de mine, cel din anii de început. După ce m-am conectat la
internet, tîrziu, prin 2008, am descoperit grupul Roku, cu care menţin legătura,
deşi n-am primit nicio legitimaţie de membru, cum am de la SRH şi SHC! (De
exemplu, am făcut parte de la începuturi, alături de Corneliu Traian Atanasiu
şi de Cezar Florin Ciobîcă, din juriul concursului online “Sharpening the Green Pencil”, unde era
secretar Eduard Ţară). Iar acum vreun an-doi, m-am întîlnit pe facebook – ce mică-i lumea noastră globală! – cu Ion
Codrescu, convenind noi că în 1996 făcuse o treabă pe cinste ca redactor al
primei mele cărţi de haiku, şi că ar trebui să-i arăt şi în prezent mai mult
respect pentru acest lucru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu