Dan Doman sau Când pasiunea pentru fotohaiku devine artă (I)

Vineri, 6 martie 2020

Tocmai a apărut a opta carte de fotohaiku din ţara noastră, o carte importantă, aş zice: urmele paşilor tăi / the traces of yours footsteps, cu titlul un pic nostalgic, sugerînd o plecare, o despărţire. Ne-am găbit să luăm legătura cu autorul, să discutăm cu el despre cărţile lui şi despre poemul fotohaiku din România şi din lume. A ieşit un interviu de mari dimensiuni, să nu zic mare, aşa că l-am împărţit în mai multe părţi. (m.h.h.)

„Fotohaiku scris chiar aşa, într-un cuvînt, nu ca în engleză, limbă etimologică, photo-haiku” – Convorbire cu Dan DOMAN – I

Dan Doman este unul dintre cei mai cunoscuţi creatori de haiku şi de fotohaiku din ţara noastră. Depre poemele lui, Dominique Chipot nota succinct: “Des haikus pleins de nostalgie où l’œuvre du temps est suggérée avec une grande maîtrise.” [1] Fiind vorba de o poezie de nişă, dar cu perspective de dezvolare în viitor, ne-am gîndit să purtăm o discuţie cu Dan Doman despre cum înţelege el ceea ce însemnă fotohaiku.

Pînă la întîlnirea cu haikuul, nu contam ca poet. Scriam poezie doar pentru mine.

My Highness HAIKU: Sunteţi cunoscut ca un cal breaz în domeniul liricii nipone, dar nu aţi înfiinţat nici o societate, grup sau măcar cerc de haiku, aţi fost mereu în umbră, chiar şi atunci cînd certurile înfloreau nestingherite pe pajiştea zen a patriei; totuşi, la concursurile de haiku din Japonia şi din alte părţi ale lumii aţi luat zeci de premii mari pentru România, fiind la un moment dat al doilea după Eduard Ţară; e drept, mult în urma lui. Dacă nu aţi fi tipărit şi cărţi în care aţi făcut selecţii şi legături între poeme, v-aş fi suspectat de-o ambiţie sportivă, doar suntem în domeniul “poeziei marţiale”, după cum îi spunea cineva, şi fiindcă avem Federaţia Română de Arte Marţiale, de ce n-am avea şi o Federaţia Română de Poezie Marţială, cu medalii pe panoplie, alături de arme? Apoi a fost văzută în librării, cu multă surprindere, o cărticică pentru copii, dar, totuşi, un roman semnat Dan Doman, încît aţi fost întrebat cu multă discreţie: “Mă, tu eşti ăla?”. Cum a fost „drumul” de la absolvirea Facultăţii de geologie a UBB Cluj-Napoca (1975) şi pînă la poezie şi romanele pentru copii?

Dan DOMAN: Drumul despre care vorbiţi începe mai devreme, încă din liceu, cînd am scris poezii şi scurte texte urmuziene, două dintre ele fiind publicate în revista liceului. Am avut un profesor de limba română foarte competent şi pasionat, Ion Radu Cojan, care ne-a predat literatura română la nivel universitar, pe alocuri. El m-a remarcat şi a notat pe marginea unei compuneri grăbite, cînd, neavînd prea mult timp din cauza unui antrenament la bazin, am făcut o scurtătură în stil personal, că am talent şi nu se ştie unde o să ajung. Mai tîrziu, deşi am făcut la facultate geologia şi nu literele, mi-am adus aminte de această notaţie. Vă daţi seama, am fost contemporan cu primii echinoxişti de la Cluj-Napoca, printre care era şi Mircea Petean, pe care l-am cunoscut mult mai tîrziu, dar trăiam într-o lume complet diferită de a lor. În lumea noastră important era muntele, istoria Pămîntului, mineralele, aplicaţiile practice prin munţi şi peşteri, fotografia, pe vremea aceea, diapozitivele. Desigur, mai şi scriam cîte ceva, dar mai ales în proză. În domeniul poeziei eram pasionat de Lucian Blaga, avînd cu mine în expediţii un volum cu poeziile lui, din care citeam seara, la focul de tabără sau în cort, la lumina lanternei. După cîţiva ani am făcut rost de ediţia princeps a Poemelor luminii (1919): pur şi simplu am luat-o din biblioteca unei gazde din  Mărginimea Sibiului, care avea o casă ţărănească tradiţională, cu multe cărţi vechi; din păcate stăpînii muriseră de mult, iar băiatul lor, care ne-a închiriat casa, locuia la oraş şi nu părea interesat de acele cărţi! E vorba de-un volum subţire, scos pe hîrtie proastă, ca după război, dar probabil o raritate azi. Sigur, am scris în continuare, foarte rar, şi poezii, fără intenţia de a le arăta cuiva şi fără a le trimite pe la reviste. Pînă la întîlnirea cu haikuul, nu contam ca poet. Scriam poezie doar pentru mine. Cum ar veni, “furam” şi cîte o poezie dintr-un spaţiu care nu-mi aparţinea!

Aşa a fost cu poezia. Iar de literatura pentru copii eram pasionat încă din copilărie (fără să ştiu pe atunci acest lucru, fiindcă citeam şi cărţi pentru oameni mari, de-a valma!). Am continuat să cumpăr cărţi pentru copii şi să le citesc, făcînd, desigur, selecţii, în facultate şi în primii ani ca geolog profesionist. Nu mă gîndeam prea mult pe vremea aceea să scriu şi eu, dar ştiam, intuitiv, că voi scrie. Acest lucru s-a întîmplat abia după naşterea primei mele fiice, Laura, pentru care am scris şi am bătut la maşină mini romanul–poveste Laura în Ţinutul Pădurilor, ilustrat chiar de ea (1988). În anul 2001 romanul a fost publicat la Editura Allfa, Bucureşti, însoţit de ilustraţiile unui tînăr foarte talentat, Iulian A. Frăţilă. Alte texte de pe vremea aceea au rămas în manuscris.

Mult mai tîrziu am reluat textul Laurei în Ţinutul Pădurilor, am adăugat şi alte peripeţii – practic l-am dublat sau triplat–, el constituind în cele din urmă primul volum din trilogia Cărţile Laurei, publicată la Editura Eikon, Bucureşti, în anul 2018. Celelalte două romane, dintre care la al doilea mai lucrasem cu zece-cincisprezece ani mai înainte, pe cînd băiatul meu, Vlad, era pasionat de dinozauri, se numesc: De ce îndrăgeşte Laura dinozaurii?  şi Laura şi Zaranzania. În timpul lucrului la ultimul volum am discutat, cînd se simţea nevoia, cu fiica mea cea mică, Ligia, o adolescentă pe vremea cînd îl scriam.

M.H.H.:  Cum aţi ajuns la haiku, apoi la fotohaiku, care au fost primii paşi, ce anume v-a atras?

D.D.: Am descoperit poemul haiku în toamna anului 1979, pe cînd lucram ca geolog în Munţii Bihorului, citind cartea Ţara zăpezilor de Yasunari Kawabata, în care apărea haikuul lui Matsuo Basho:

marea zbuciumată

şi, pînă la insula Sado –

Calea Laptelui

          (Matsuo Basho, în traducerea Stancăi Cionca)

Am fost izbit de puterea de sugestie a acestui minunat poem şi am simţit nevoia să consemnez senzaţiile pe care le încercam pe munte. Aici trebuie să vă spun că am făcut geologia din pasiune, iubeam natura şi lucram cu multă dăruire prin munţi. Aceste prime însemnări făcute la sfîrşitul carnetelor de teren semănau mai degrabă cu nişte strigăte, decît cu poezia, dar astăzi îmi dau seama că surprindeau, totuşi, ceva din emoţia încercată în faţa naturii. Întors iarna la Bucureşti, am citit la Biblioteca Municipală tot ce-am găsit despre haiku, mai întîi antologiile editate de Dan Constantinescu şi Ion Acsan, aşa că în anii următori am început să scriu ceva mai apropiat de poemul japonez, dar în formă liberă, aşa cum erau şi traducerile de poeme citite de mine în limbile română şi franceză. Mult timp am avut sentimentul că haikuul e ceva istoric, un fenomen minunat, dar încheiat de mult (în antologii nu apăreau traduceri din autori contemporani), aşa că scriam doar pentru mine însumi, atunci cînd “momentul însuşi se naşte, cînd impulsul apare” (Yasunari Kawabata). De fapt, întîlnirea mea cu poemul haiku a declanşat energii surprinzătoare sau, cum spunea cineva parafrazîndu-l pe R.H.Blyth, apropierea mea de poemele de origine niponă nu a fost întîmplătoare. Dar nu m-am gîndit să învăţ limba japoneză, ca să le citesc în original! Pentru mine era (şi încă este) mai important “momentul (care) se naşte, (momentul) cînd impulsul apare”.

Pe la începutul anilor ’80, mi-am adus aminte că în studenţie descoperisem într-un anticariat de la Cluj o carte de poezie însoţită de fotografii. Ea se numea A Poet and His Camera şi a apărut la The Viking Press, New York, 1968, avîndu-l ca autor pe Gordon Parks (1912-2006). Între timp dăruisem cartea unui prieten, dar mi-a venit în minte ideea că aş putea face şi eu un album de fotografie şi haiku. Acel album nu a fost realizat atunci (nu era uşor să publici o carte de artă pe vremea aceea), dar în anii care au urmat am fotografiat şi am scris haiku pe munte, perfecţionîndu-mă în ambele domenii. În privinţa poemului haiku, acumulările mele au fost destul de lente pînă în anul 1996, cînd am publicat primul volum. În acelaşi an am cîştigat premiul al doilea la Ito En New Haiku, cel mai mare concurs de haiku din lume (şi primul la care am participat). La formarea mea, în afară de studiul individual din cartea lui Florin Vasiliu şi a Brînduşei Steiciuc, Interferenţe lirice. Constelaţia haiku, din 1989, şi dintr-o antologie cu cele mai importante scrieri ale lui R.H. Blyth, The Genius of Haiku. Readings from R.H.Blyth on poetry, life and Zen, scoasă de Societatea de Haiku Britanică în 1994, au contribuit mult societăţile de haiku din Bucureşti şi Constanţa, cu revistele lor, „Haiku” şi „Albatros”, discuţiile cu colegii de haiku, festivalul de haiku din 1994 şi colocviile de la Constanţa. Pe vremea aceea, chiar dacă începuse să existe internetul, eu nu eram conectat la el, nu aveam nici măcar calculator, cu excepţia celor de la serviciu, pe care editam rapoartele şi soţia hărţile geologice însoţitoare.

Iată cîteva notaţii de-ale mele despre haiku, făcute în anii de început:

“Haikuul e mişcare pe verticală, oblică, descendentă, ascendentă, orizontală, rostogolire, prăbuşire, înălţare. Totodată haikuul înregistrează senzaţii date de simţul mirosului, de simţul tactil, auditive, gustative, o gamă mult mai bogată de percepţii ale naturii decît fotografia şi pictura, care se bazează doar pe simţul vizual.

Haikuul e împerechere de silabe, mai mult decît alte genuri literare. Să simţi ritmul fiecărui vers, unit cu celelalte prin cîte o silabă rătăcită ici-colo dintr-un vers în altul.

A şti să foloseşti calităţile poemului, scriind haiku pe munte! A nu te opri doar la pictural; a percepe trecerea de la o stare a naturii la alta, în fracţiunea de timp!”

Am început să asociez imaginea cu sunetul, compunînd încă înainte de 1989 diaporame asociate cu muzica lui Vivaldi (Anotimpurile) şi Gerswin (Rhapsody in Blue), pe care le prezentam prietenilor de la Reşiţa şi Bucureşti, ba o dată chiar şi public, colegilor geologi, în sala de şedinţe situată la subsolul firmei la care lucram (!). Ca de obicei, eram un “autist”, rupt de ceea ce se întîmpla în lumea mare a fotografiei şi a poeziei. Ulterior au apărut primele fotohaikuuri din România, sub numele de haishin (Jules Cohn Botea, 1995-1997) şi prima carte a aceluiaşi autor (2001), dar eu habar n-aveam de ele, fiindcă nu mai frecventam cenaclul Haiku, iar informaţia nu circula pe internet, ca azi.

M.H.H.: Prima carte a fost, din cîte ştiu, Hoinar în munţi, 1996. Au urmat toate celelalte, mai multe premii…

D.D.: Într-adevăr, prima mea carte de haiku, editată în două limbi (română şi engleză), a fost Hoinar în munţi, publicată la Editura Europolis din Constanţa, în 1996. Ilustratorul şi prefaţatorul, totodată şi redactorul ei (deşi acest lucru nu este menţionat!) a fost Ion Codrescu, un excelent redactor de carte, căruia îi plăceau poemele mele. Iniţial am vrut să o public în colecţia Haiku a lui Florin Vasiliu, dar el avea întotdeauna alte proiecte, mai urgente şi mai importante (am aflat ulterior că Niţu Duţu îi era nepot, că poetul paradoxist Florin Smarandache, din America, avea alte atuuri etc.). Eu nici măcar nu scriam în forma clasică de 5-7-5 silabe, ca să i se topească inima după mine!

Aici m-aş opri o clipă asupra cunoscutului subiect “5-7-5”, căruia în special profanii îi acordă o semnificaţie magică în economia poemului haiku. Ah, Moş Haiku ar fi vituperat împotriva mea, dacă mi-ar fi citit “blasfemiile”! Între timp lucrurile s-au mai aşezat. Chiar şi Şerban Codrin, marele poet, adept al formei 5-7-5 în haiku (fiindcă el scrie, într-adevăr, cu o remarcabilă uşurinţă în această formă!), admite că cel mai bun poet român de haiku şi de micropoeme în general este Radu Patrichi. [2] Dar uită să menţioneze şi faptul că Radu Patrichi scrie în formă liberă! E o contradicţie aici, nu-i aşa? Promovăm în toate felurile haikuul în formă fixă, dar recunoaştem că cel mai bun poet român de haiku (în opinia sa, eu nu sunt adeptul clasificărilor de acest fel) scrie în formă liberă. Aviz tinerilor poeţi: precumpănitor în judecarea creaţiei unui poet de haiku este spiritul haiku, nu forma poeziilor sale!

În mod ciudat, nici pe specialiştii japonezi, profesori respectabili, cu zeci de ani de experienţă în haikuul japonez – pe care îl ştiu, probabil,  de la grădiniţă – şi internaţional, nu-i deranjează forma liberă în care scriem de obicei noi, occidentalii. Iar profesorul Kazuo Sato chiar mi-a acordat premiul întîi pentru haiku în formă liberă, în 1997. Mă opresc aici, deşi subiectul este inepuizabil! (Scrieţi o sută de poeme perfecte formal în limba română, traduceţi-le în engleză, franceză, germană, apoi studiaţi rezultatul. A, că mai adăugaţi cuvinte la versiunea engleză sau scoateţi la cea franceză, bravo vouă – înseamnă că  iubiţi rigoarea şi admiraţi în secret patul lui Procust! Eu iubesc în primul rînd spiritul haiku; desigur, şi forma sa concentrată şi eliptică, dar nu încep să judec un poem prin a-i număra silabele; între altele fie spus, NB, am şi eu destule poeme perfecte formal, fiindcă aşa au vrut ele să fie, nu fiindcă le-am obligat eu.)

Note

[1] “Haikuuri pline de nostalgie, unde opera timpului este sugerată cu o mare măiestrie.” Dominique Chipot, Ploc!, la lettre de haiku n^o 40, page 24, © Décembre 2010.

[2] Blogul Romanian Kukai, 18 mai 2014.