Miercuri, 11 martie 2020
Fotohaiku scris chiar aşa,
într-un cuvînt, nu ca în engleză, limbă etimologică, photo-haiku
M.H.H.: Foto haiku, haiga clasică, foto
haiga, cyber haiga… Care e locul fotohaikuului în domeniul poeziei vizuale?
D.D.: Aparent, fotohaikuul este foarte asemănător cu haiga, dar
el diferă mult de aceasta fie şi numai prin faptul că spaţiul gol din pictura
haiga clasică, yohaku, este înlocuit
în fotografie prin culoare. Oricît ai goli de viaţă o fotografie, nu poţi să
scoţi din ea cadrul natural, pămîntul, apa, cerul, subînţelese în yohaku.
Fotografia dispune în schimb de
alte mijloace de exprimare decît pictura în tuş, cum ar fi: lumina şi
contralumina, clarobscurul, umbrele, armonia sau contrastul culorilor calde şi
reci (ca în pictura în culori), granulaţia (zgomotul de imagine, considerat în
mod curent drept un defect), selecţia planurilor apropiate şi îndepărtate,
redată prin jocul clar-neclar, efectul estetic al neclarităţii din planurile
defocalizate (denumit din 1996 cu termenul de origine japoneză bokeh) etc. Alte mijloace de exprimare
sînt comune fotografiei şi picturii haiga: compoziţia, prezenţa liniilor şi a
formelor, textura, monocromia (cu varianta fotografiilor alb-negru),
încadrarea, perspectiva.
Acum se întîmplă pe plan mondial un
fenomen ciudat: parcă dornici să recupereze în patrimoniul lor şi poemul
fotohaiku – o poezie vizuală născută, totuşi, în afara Japoniei – unii japonezi
tind să-l includă în categoria haiga. E vorba, desigur, de o haiga modernă,
care nu respectă estetica poemului clasic haiga, compus dintr-o pictură sumi-e
şi caligrafia în tuş a unui haiku, amplasate în spaţiul gol yohaku:
“În prezent pictura poate
fi înlocuită cu: fotografie, colaje, desen, printuri şi altele. Haiga este o
formă de artă vizuală foarte interesantă, suprapunînd versuri haiku peste o
ilustraţie.”
(Kuniharu Shimizu) [3]
Colegii
mei mai tineri nu se gîndesc, probabil, la acest aspect. Ei trimit poeme
fotohaiku la concursuri sau la alte site-uri din Japonia şi se bucură că
poemele lor, foarte bune, de altfel, sunt remarcate şi publicate sub numele de
“haiga”. Dar poemul fotohaiku
a apărut în Occident, independent de haiga, iar acum japonezii – nu toţi,
bineînţeles! – încearcă să-l recupereze şi să-i diminueze valoarea de poezie
independentă, asimilîndu-l cu tot soiul de colaje, printuri, mă rog, tricotaje
sau tricouri sau tatuaje sau ce mai trece prin cap oamenilor, peste care sunt
imprimate versuri haiku. Dacă pe unii creatori nu-i deranjează că poemul lor
stă alături de toate acestea, criteriul fiind doar acela că toate au imprimate
deasupra versuri haiku, e treaba lor! Eu sunt un muntean bătrîn, care iubeşte
natura şi anotimpurile şi care compune poeme fotohaiku, nu haiga.
M.H.H.: Am
înţeles. Dar lucrurile sunt chiar mai complicate: unii creatori scriu versurile
peste fotografie, alţii le pun alături, unii înrămează doar fotografia, lăsînd
afară textul… Ce ne puteţi spune despre aceste lucruri?
D.D.: Sunt adeptul poemelor fotohaiku în
care textul nu se suprapune peste fotografie, imitînd haiga, unde caligrafia
face parte din imagine şi, oricum ai lua-o, este amplasată într-un spaţiu gol,
spre deosebire de fotohaiku, unde textul ar acoperi porţiuni din imagine. Ce să
mai zic de variantele bilingve dintr-o carte, le îngrămădeşti pe amîndouă peste imagine? Sau faci două fotohaikuuri în paralel? Dar în
cazul asocierii fotografiei cu un poem mai lung, tanka, kyoka, tanrenga? Şi
acolo le pui pe amîndouă peste imagine? Înţeleg că la concursurile din Japonia
se scrie peste fotografie doar varianta engleză a versurilor, dar în cărţile româneşti
de fotohaiku ar trebui să fie preeminentă varianta română, cea engleză (sau în
alte limbi) avînd doar rolul de a facilita înţelegerea poemelor în restul
lumii. Deşi am văzut poeme fotohaiku foarte reuşite cu textul scris pe cerul
fără nori, pe o apă, pe zăpadă, pe o plajă, atunci cînd alcătuieşti o carte cu 100-140
de fotohaikuuri, inevitabil apar multe fotografii peste care e nepotrivit să
adaugi text. Locul textului într-un fotohaiku ar trebui să fie alături de
imagine; eu prefer dedesubtul ei, grupat în stînga sau în dreapta fotografiei,
după cum sînt paginile cărţii, cu soţ sau fără soţ. Chiar şi Kuniharu
Shimizu, pe care l-am criticat mai sus, a scos excelente cărţi de “haiga”, de
fapt de fotohaiku, avînd textul scris dedesubt, centrat, în engleză şi, mai jos,
în japoneză, nu suprapus peste ilustraţie.
[4]
Cititorul modern, avînd experienţa decupajelor şi a
montajelor de film tot mai sofisticate, recreează cu uşurinţă în mintea sa
ansamblul; el nu are nevoie de scrisul peste fotografie. Să nu uităm că poemul
fotohaiku a luat naştere şi încearcă să-şi cîştige locul într-o lume în care
cinematografia, televiziunea, videoclipurile, reclamele stradale şi la TV,
instalaţiile, performance art, graffiti sînt ceva cotidian.
Ramele adăugate imaginii (din care
cea externă înglobează poemul) încep să fie tot mai răspîndite, conferind
eleganţă poemelor fotohaiku şi aducînd, în plus, alături de alegerea fontului
literelor, o notă personală, de lucru creat cu propria ta mînă, care la
fotohaiku nu este aşa de evidentă datorită realizării fotografiei prin mijloace
mecanice.
M.H.H.: Spuneţi-ne,
pentru cititori, cîteva cuvinte despre legăturile dintre imagine şi text.
D.D.: Într-un poem fotohaiku legătura dintre fotografie şi text
poate fi directă sau sugerată. Asocierea haikuurilor cu imagini, la fel ca şi a
haikuurilor între ele, poate urma în mod liber aceleaşi principii care
guvernează legarea versurilor în cazul poemului renga (azi renku). Între
strofele acestuia poate fi o legătură poetică de tip parfum (nioi-zuke, Bashō), adică îndepărtată,
aluzivă, dar şi o legătură directă între lucruri sau o legătură de sens. Desigur, în fotohaiku cele mai obişnuite
sînt legătura directă între imagine şi poem şi cea de sens, deşi specialiştii
laudă doar aleasa (şi rara!) nioi-zuke,
în timp ce profanii se zgîiesc îndelung la astfel de fotohaikuuri şi întreabă
în cele din urmă: dar unde-i vaca?
Legătura de tip parfum, mai subtilă, presupune conexiunea versurilor şi a
imaginilor mai degrabă prin acordul stării sufleteşti sau al emoţiei decît al
ideilor, şi e nevoie de un cititor care se formează în timp pentru a aprecia
astfel de poeme.
M.H.H.: Termenul
de fotohaiku este
încă foarte nou în limba română; el nu apare în DOOM. În general, se scrie în
două feluri, adică foto-haiku, imitînd
engleza şi fotohaiku. Ce ne puteţi
spune despre acest lucru?
D.D.: În limbile cu ortografie
etimologică, cum sunt engleza şi franceza, fotohaiku se scrie photo-haiku
pentru a marca originea eleno-japoneză a termenului, dar în spiritul limbii române,
cu ortografie fonetică, ar trebui scris într-un singur cuvînt, fotohaiku.
Noi scriem fără liniuţă multe cuvinte, cum ar fi: fotosinteză, şi
nu foto-sinteză, fotomontaj şi nu foto-montaj, fotojurnalism, fotomodel,
fotoreporter, fotomagazin, fotocopie, fotocarte, fotogravură, fotoaparat,
fotoobiectiv, fotocromie, fotoculegere, fotointerpretare, fototecă, fotosferă
(termen din astronomie), fotodermatoză (medicină), fotosensibilitate,
fotofobie, fotoionizare, fotovoltaic, fotooxidare, şi vă asigur că lista e mai
lungă. De fapt, toate cuvintele care încep cu sintagma “foto” se
scriu în limba română fără liniuţă. De ce ar face excepţie cuvîntul fotohaiku?
Creatorii de fotohaiku care sunt atenţi la
aceste lucruri – regretabil, nu toţi! – îi scriu numele în limba română fotohaiku;
doar cînd trimit poeme în străinătate îi spun, în engleză sau franceză, photo-haiku.
M.H.H.: Sunteţi unul dintre oamenii care
cunosc, aproape de la începuturi, cum a apărut poemul fotohaiku în lume şi în ţara noastră. Povestiţi-ne
cum aţi văzut felul în care au început şi au evoluat, în timp, lucrurile.
D.D.: În ultima sută de ani haikuul s-a răspîndit în întreaga
lume, iar tendinţa artiştilor plastici de a adăuga imagini poemelor a dus la
naşterea unor specii artistice de frontieră, care pot fi grupate sub numele
generic de haiku şi imagine sau, mai
general, poezie şi imagine. Alături
de haiga tradiţională (pictură în tuş şi
haiku) avem astăzi o haiga modernă, incluzînd acuarele sau pictură în ulei şi
haiku, artă digitală–haiku etc., dar
şi alte specii poetice de mici
dimensiuni cum ar fi soji, cinquain sau quintil, cinqku, cristalline, cherita,
toate asociate cu imagini. Lor li se adaugă
fotohaikuul. Aşa cum am arătat deja, unii autori includ poemul fotohaiku în
categoria generală de haiga, dar, prin originea sa, el este un gen aparte.
În anii ’70 ai secolului trecut,
poeta şi fotografa americană Ann Atwood a publicat la Editura Charles
Scribner’s Sons trei culegeri de haiku şi fotografie: Haiku: The Mood of the Earth (1971), Haiku-Vision in Poetry and Photography (1977) şi Fly with the Wind, Flow with the Water (1979).
După informaţiile de care dispun, acestea sînt primele cărţi de fotohaiku
publicate. Ulterior, în anii ’80-’90, Ann Atwood a publicat împreună cu poetul
german Günther Klinge alte cărţi de poezie haiku însoţită de fotografii: Im Kreis des Jahres (1982), Lebe den Tag (1983), The Wandering Moon (1995) şi Der Wandernde Mond (1997).
Pionierul poemului fotohaiku în România
şi probabil unul dintre primii autori de fotohaiku din lume este Jules Cohn Botea,
care în anii 1995-1997 a publicat astfel de poem vizuale. Ulterior, în anul
2001, Jules Cohn Botea a scos la Editura
Verus, Bucureşti, o carte cuprinzînd haishin
şi tanka, intitulată Imagini în boabe de
rouă / Images in Dew Beads. Din prefaţă aflăm despre originea termenului haishin pentru fotohaiku: „Prof. Florin
Vasiliu, în revista „Haiku” din iunie 1995 unde a fost publicat primul haishin şi care îmi aparţine, întăreşte
această idee, subliniind că «haishin
nu este o fotografie însoţită de un haiku, ci este un poem în care imagine şi
text se contopesc într-o expresie de iluminare a cititorului». De altfel
denumirea de haishin îi aparţine,
compusă din hai, de la haiku şi shin, de la shashin care înseamnă fotografie.”
[4]. Alte fotohaiku-uri au fost publicate de Jules
Cohn-Botea, Florin Vasiliu şi Dumitru Radu în aceeaşi revistă, în numerele 13
(1996) şi 16 (1997), tot sub numele de haishin.
În anul 1999, Museki Abe (Mitsugu
Abe) înfiinţează site-ul său în limba engleză „Photo-Haiku”, care devine
celebru, deschizînd seria site-urilor de fotohaiku de pe internet. După zece
ani de la înfiinţare, Museki Abe a anunţat închiderea concursurilor de haiku în
limba engleză, inclusiv a „Photo-Haiku
Gallery” şi a „World Tempos Journal”,
care au fost retrase de pe internet la 30 aprilie 2009.
În anul 2000, Michael Dylan Welch a
folosit conceptul de haiku şi fotografie în Open
Window, Brooks Books, o elegantă carte pusă pe site-ul lui. Alţi autori
renumiţi de fotohaiku, dar şi de haiga în limba engleză sînt Ray Rasmussen,
soji (Gary Barnes), Carol Raisfeld, şi
lista se măreşte an de an.
Primul site francofon de fotohaiku,
„Photo Haïku Francophone”, a luat
naştere în anul 2002, pînă atunci existînd doar site-uri anglofone. Pe hîrtie,
între 1999 şi 2004, asociaţia Les Adex din Franţa a publicat patru cărţi cu
haiku-uri de Anick Baulard, ilustrate cu fotografii de Jacques Baulard.
Japonezii au făcut un fel de copie
a conceptului de fotohaiku şi noul produs este denumit shahai. Altă denumire, provenind din aceleaşi cuvinte japoneze
utilizate şi de Florin Vasiliu în 1995, haiku şi shashin, este haisha, dar ea aminteşte prea mult de
cuvîntul dentist, ha-isha., deci personal
nu cred că e cea mai adecvată.
Note
[3
Prefaţa de Kuniharu Shimizu la cartea Lavanei Kray “Tempo rubato, haiku şi fotografii”, Editura PIM, Iaşi, 2017, 150 p.
Kuniharu Shimizu este decident al concursului lunar de haiga World Haiku
Association Haiga.
[4]
Kuniharu Shimizu, 9th haiga
book, islands 2, fără an de publicare, probabil 2017 sau 2018..
[5]
Revista Haiku, serie nouă (2), anul VI, nr. 11, 1995, Bucureşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu