Verbul (IV)

Fără să ne complicăm cu subtilităţi gramaticale, participiul (trecut) şi supinul au aceeaşi formă, dar valori diferite, primul de substantiv, al doilea de adjectiv. Important este că, folosite ca substantive sau adective, conţin ideea, sensul verbului, într-un mod care nu mai face apel la conjugare, la personalizare.

Diferenţa mai marcată între ele este aceea de modalitate. Supinul prezintă acţiunea verbului ca un deziderat, ca un lucru care ar urma să fie (sau să nu fie) făcut:

Azi imposibil

de săpat în livadă –

rutul melcilor

Se poate observa că e vorba pur şi simplu de o lucrare prohibită, fără să se indice vreo persoană, grup etc. care trebuie sau nu trebuie să o îndeplinească.

Cînd devine substantiv sadea, cuvîntul se comportă ca atare şi poate fi şi declinat. Avantajul substantivului verbal este că poate fi mult mai evocativ, surprinzînd o întreagă atmosferă legată de sensul acţiunii numite.

La cules cartofi –

de şapte zile şi nopţi

în alt mileniu

Într-un ciob străvechi –

încolţitul grâului

dezgheţând geamul

Participiul, folosit ca adjectiv, cuprinde în el efectul acţiunii pe care o exprimă verbul şi, în acest sens, are valoare temporală de trecut, substantivul pe care-l detemină fiind marcat de acţiunea suferită anterior.

Rama ferestrei –

amurg pictat în parfum

de liliac alb

Uneori noaptea

smuls din meditaţie –

sodom de broaşte

Nici un prieten –

bocancii rupţi în prima

ploaie de toamnă

Strugurii furaţi –

întotdeauna vina

sperietoarei

Luna întreagă –

sub creangă un măr umbrit

pe jumătate

Orion pe cer –

deja uzată pânza

păianjenului

Impresia este un statică, povestea a fost mai demult şi rama adună acum doar consecinţele ei.

*

Infinitivul apare într-un singur poem:

Clipa de acum –

a medita în preajma

trandafirului

Valoarea lui este substantivală şi vorbeşte aici despre o atitudine, o dispoziţie propusă, recomandată sau provocată de prezenţa trandafirului, ca şi cum aceasta ar emana direct de la el şi ar răspîndi o aură de devoţiune.

*

Mai rar, apar şi verbe la imperativ:

Stinge lumina –

sub fereastră bujorul

tocmai se-aprinde

cu o valoare mai mult retorică decît autoritară, atrăgînd atenţia (punînd într-o altă lumină) asupra unor lucruri mai tainice.

La fel, sînt de semnalat şi alte timpuri decît prezentul:

Pe drum cu umbra

tocmai am văzut macii –

restu-i tăcere

un trecut recent cu urmări drastice.

Singură ploaia

căzând pe-o crizantemă –

ce-o mai fi mâine?

un viitor interogativ care ţine să accentueze aşteptările nefaste, cel puţin în raport cu delicateţea crizantemei.

Şi un interogativ retoric care exprimă doar grija faţă de greierul refugiat în sobă:

La ţârâitul

în soba îngheţată –

cum aprind focul?

*

Parcă în ciuda recomandării de a folosi cît mai puţin verbul sau de a-l elimina cu totul, există şi poeme în care găsim două verbe:

Seară în tihnă –

aud căzând polenul

pe floarea cepei

Dându-mi gutuia –

întâi o înveleşte

în ziarul Timpul

Ridicând ochii –

de lună se loveşte

cârdul de cocori

Singură ploaia

căzând pe-o crizantemă –

ce-o mai fi mâine?

Căzând frunzele –

în salcie numărul

stelelor creşte

Îmbrăcând haina

dau numai de ruptură –

furtuni de iarnă

Spărgând poleiul –

grădinarul vopseşte

un ciot cu verde

Cad flori de cireş –

în parc bătrâna doamnă

deschide-umbrela

E seară, copii –

într-un snop de rapiţă

vă aduc luna

*

În diagrama de mai sus se vede cum stăm cu existenţa verbelor într-un volum de 100 de poeme ale lui Şerban Codrin. Este o constatare statistică a faptului că interdicţia de a folosi verbul, recomandarea de a-l folosi cît mai puţin, ideea că nu se folosesc trecutul şi viitorul ţin de felul în care este construit fiecare poem. Poate că în locul acelor reguli, mai curînd orale, care circulă fără vreo fundamentare bazată pe analiza textelor, ar trebui să ne gîndim ce anume face ca verbele sau lipsa lor să concureze la o structură dens semnificativă a poemului.