„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

joi, 3 decembrie 2009

Verbul (II)



Într-un volum care poate fi socotit reprezentativ pentru a cerceta structura poemului haiku, Între patru anotimpuri al lui Şerban Codrin, din cele 100 de poeme, doar 25 sînt fără verb. Restul au verb la:

· Gerunziu 32

· Indicativ prezent 27

· Participiu trecut 9

· Indicativ prezent + gerunziu 6 (cîte 2 verbe)

· Infinitiv 1

Le voi analiza pe rînd.


*


Gerunziul, numit şi participiu prezent, este modul verbal care se pretează cel mai bine la a exprima ceva ce se petrece, este în desfăşurare (şi durează) fără a preciza cînd a început şi cît va mai ţine. Cu ajutorul lui putem crea impresia că aceasta este condiţia, modalitatea de a fi a unui lucru, o stare cu o durată neprecizată care uneori tinde spre veşnicie.


Contrar ideii că în haiku este vorba de un instantaneu, de o clipă în care are loc un eveniment, gerunziul ne îndeamnă să privim mai degrabă o evoluţie răbdătoare, lentă şi persistentă. Ca într-un tablou al lui Dali, ceasul nu mai bate clipa, ci se înmoaie, se deformează şi curge fără grabă:


Desăvârşindu-şi

cu răbdare lucrarea –

coji de ou sub cuib


Muzică mută –

înserări cu rapiţă

vibrând pe şesuri


Lângă salcia

înflorind neştiută –

Calea Lactee


Foamete în sat –

câinii sorbind cu ochii

Calea Lactee


Muzica sorţii –

de aseară crivăţul

scrâşnindu-mi la geam


Cum se vede limpede, lucrurile se derulează, continuă, trenează. Prelungire care se poate preschimba într-un prezent etern, într-o modalitate de a fi care tinde să devină esenţă neschimbătoare (şi neodihnită) a lucrătorului de pe cîmp sau a atmosferei vitrege de iarnă:


Trudind pământul –

ciocârlia deasupra

fără odihnă


Zi fără sfârşit –

topindu-se în aur

un secerător


Seară de iarnă –

umbra sperietorii

căzând peste sat


Moşii de iarnă –

vântul unduind puful

mâţişorilor


O treaptă mai sus pe această cale şi clipa se suspendă pentru a se transfigura în emblemă:


Un hoţ de iarbă

ducând luna în spate –

noapte albastră


Într-un ciob străvechi –

încolţitul grâului

dezgheţând geamul


Timpul se opreşte şi veşnicia îşi pune pecetea pe suprafaţa lumii, se reliefează şi se solidifică într-un basorelief.


Sigur, poate fi evocat prin gerunziu şi un singur gest a cărui semnificaţie, ca în poemul de mai jos, este una de evidentă eliberare şi de întîmpinare entuziastă a verii:


Descălţându-se

cu un picior pe altul –

zintâi de vară


sau unul dureros reumatic, învins parcă de prospeţimea roadelor:


Vechi dureri în mâini –

sapa răscolind primul

cuib de cartofi noi


Tot în nota, mai degrabă comună, se poate evoca, folosind gerunziul, o succesiune de fapte:


Murind cantorul –

ţârâitul în orgă

al greierului


Dându-mi gutuia –

întâi o înveleşte

în ziarul Timpul


Ridicând ochii –

de lună se loveşte

cârdul de cocori


Ultimul, mai subtil, vorbeşte parcă despre o treaptă iniţiatică.



Niciun comentariu: