Şi

Pornind de la o nemulţumire legată de felul în care se face referinţă la tot felul de reguli băbeşti care sînt invocate cu privire la structura (şi de multe ori şi aprecierea) haiku-ului, am încercat să abordez, pe rînd, părţile de propoziţie despre care se spune că e bine sau nu e bine să fie prezente în poem. Am început cu verbul şi voi continua cu adjectivul, adverbul, cuvintele de relaţie şi, la sfîrşit poate, substantivul.

Am convingerea că poate cele mai importante dintre cuvintele folosite în haiku din punct de vedere stilistic sînt cele mărunte: prepoziţii şi conjuncţii, adverbe şi locuţiuni. Am făcut pe fugă o scurtă prezentarea a adverbului doar (care ar merita mai multă insistenţă). Astăzi încerc şi una a lui şi.

Important este să ştim cum funcţionează asemenea cuvinte aparent neglijabile în economia poemelor, căci ele pot înmagazina o cantitate preţioasă de informaţie sugestiv-stilistică. Cred că a le cunoaşte funcţiile şi a le recunoaşte valoarea în compunerea poemelor este de departe mai important decît a buchisi reguli îndoielnice.

*

Cea mai comună şi mai banală funcţie a lui şi este aceea de conjuncţie copulativă. El leagă două părţi de vorbire de acelaşi fel, fie ele substantive, adjective, verbe sau adverbe, impresia fiind că între ele există o anume corespondenţă şi echivalenţă funcţională în sintagmă sau propoziţie.

Ceaţă şi brumă.
Două crizanteme
secerate de vânt

Între mâlul greu
şi cerul de-azururi plin,
doar un nufăr alb

Aprigă ploaie:
între fulger şi tunet
ultimul sărut

Doi îndrăgostiţi
în oglinda lacului...
Cerul şi iarba

Întins de mirişti.

Un singur spic de strajă

şi-un mac ofilit

Copaci goi
şi cuiburi părăsite
aşteptând primăvara

Între iad şi rai
plăpândul fir de iarbă
ţine cumpăna

În cazurile de mai sus, echivalenţa între cele două cuvinte legate prin şi este şi una de sens, ele sînt fenomene meteo, lucruri, oglindiri cam de aceeaşi speţă şi din acelaşi spaţiu fizic şi spiritual. Există între ele o corespondenţă firească, aproape naturală, chiar şi atunci cînd sînt contrastante.

În alte cazuri însă, sînt legate copulativ doar părţi de vorbire de acelaşi fel, dar elemente diferite din punct de vedere semantic:

Linişte.
În plasa păianjenului:
luna, noaptea şi eu

Pe coama casei
luna şi o bufniţă
la sfat de taină

Râde un copil.
Sar toate lacătele
şi-un stol de fluturi

Cătunele dorm –
stau de strajă viselor
câinii şi luna

Nucile verii
înfiorate în crengi –
amare şi verzi

Printre fulgi şi soare,
zâmbetul ştirb
al unui copil

A trecut pe drum
sania cu clopoţei
şi-un dor de greieri

În toate poemele de mai sus, există o alăturare care vrea să sugereze o echivalenţă în alt registru, uşor suprafiresc, al celor legate prin şi. Şi are aici un efect stilistic de contaminare a sensurilor. Într-un mod tainic cele puse în legătură par să intre într-o corepondenţă misterioasă.

Şi leagă printr-o coordoanare copulativă şi două propoziţii (verbe lor) de acelaşi fel:

Melci după ploaie.
Stau în cochilia mea
şi citesc

A trecut un tramvai

şi, vai, după el

a năvălit iarna

Am dat “bună seara”,

şi păianjenul

nici nu s-a clintit

În ultimele două poeme, şi nu mai este atît de neutru stilistic. El înşiruie, ca în povestire, aparent monoton şi echivalent, faptele, dar într-un mod devenit deodată abrupt şi oarecum adversativ. Tramvaiul pare să declanşeze iarna, s-o tragă după el; păianjenul este nu doar imperturbabil, ci de-a dreptul “nepoliticos”. Linia povestirii nu se mai păstrează, continuarea, completarea, adaosul, precizarea schimbă drastic nivelul emoţional şi semantic al celor spuse anterior.

Aşezat înaintea unor cuvinte, şi (acum adverb) are şi o funcţie de scoatere în evidenţă şi de accentuare. Ea este cu atît mai evidentă în locuţiuni adverbiale ca:

Chiar şi cucii
zboară câte doi
în primăvara asta

Seară în verde –
până şi lemnul din gard
înmugureşte

Cules de struguri –
acum pînă şi toaca
sună a doagă

Ideea surprinsă în locuţiunile chiar şi, pînă şi este aceea că un anume lucru (primăvara, verdele, recoltatul strugurilor), în circumstanţele actuale, după cum se vede excepţionale, şi-a extins limitele mult dincolo de ceea ce era normal. Şi minunea se produce.

În cele de mai jos, şi face acelaşi lucru şi singur (avînd aceeaşi valoare ca locuţiunile chiar şi, pînă şi):

Doar un păianjen.

La urma urmei

dorm şi eu cu cineva

O buruiană
în mijlocul florilor –
a înflorit şi ea

Funcţia de accentuare a unei repetiţii contrastante, a opoziţiei dintre toate păsările şi eul singur sai domtre unicat şi multiplu este realizată şi în:

Mormânt părăsit.
Şi în acest an flori roz
de nu-mă-uita

Primul trandafir.
Şi toate păsările.
Şi eu singur cuc

Un singur copac
lângă calea ferată –
şi-atâtea trenuri...

În toate cazurile de mai sus ale lui şi adverb, se poate remarca o funcţie de ridicare a nivelului emoţional prin focalizarea pe un anume obiect. Obiectul este într-un fel recuperat dar de data asta cu un accent valoric superior.

Un rol de excepţie are şi în poemul:

În urma broaştei

un plescăit în noapte –

şi luna în ţăndări

În primă instanţă îl putem citi ca acel şi... pe care îl folosim retoric, prelungind pauza semnificaitvă de după el, cînd, povestind, vrem să ţinem ascultătorul cu sufletul la gură în aşteptarea neaşteptatului. Şi, în acest caz, resimţim lesne că el continuă de fapt povestea, dar la un mod mult mai înalt, trimiţîndu-ne simultan la înţelesul de urmare instantanee şi de consecinţă de neînţeles. E un şi concluziv şi totodată adversativ. Şi introduce o consecinţă suplimentară, nebănuită şi de departe mai importană decît banalul plescăit. E un şi care supralicitează, accentuează hiperbolic plescăitul.

Cititorul avizat ştie însă că tot poemul este doar o alegorie şi că isprava broaştei, care l-a trezit pe Bashō din starea de reverie, este un pandant pentru soarta oricărui lucru efemer petrecut pe lumea asta şi deci şi pentru viaţa fiinţelor şi a omului. Saltul este traseul unei vieţi, iar impactul cu apa dispariţia, moartea. Ecoul poate fi doar un plescăit banal şi repede uitat. Şi totuşi... într-un ciudat joc de oglindiri, el sfarmă discul de argint al lunii.

*

Aparent, şi pare o vocabulă banală, dar privit cu atenţie dezvăluie înţelesuri extrem de subtile, unele dintre ele realizate tocmai prin valorile sale mai curînd stilistice decît gramaticale. Un şi bine plasat în poem poate fi un centru de cristalizare sau de iradiere a sensului.

(toate poeme cu care am exemplificat pot fi găsite în antologia Luna în ţăndări)