Verbul (III)

Indicativul prezent este modul şi timpul acceptat sau permis de regulile care circulă printre cei care scriu haiku. Motivarea lui fiind întemeiată pe considerentul că poemul ar fi o evocare a unui fapt care se petrece instantaneu, o consemnare a revelaţiei care se dezvăluie într-o clipă.

Iată poeme în care, într-adevăr, indicativul prezent surprinde un gest spontan şi revelator tocmai prin survenirea lui inopinată sau declanşată de ceva imperativ din preajmă:

Lectură în zori –

de pe carte cu palma

adun polenul

Cad flori de cireş –

în parc bătrâna doamnă

deschide-umbrela

Stele absente –

cu fală intră-n oraş

un fluture alb

Drum cu rochiţa

rândunicii în floare –

ocolesc prin şanţ

Burniţa nopţii –

cu-amandouă mâinile

strâng haina la piept

Îmbrăcând haina

dau numai de ruptură –

furtuni de iarnă

Spărgând poleiul –

grădinarul vopseşte

un ciot cu verde

Foame de-amiază –

îngenunchează în cerc

culegătorii

În unele dintre poeme, instantaneitatea este precizată în mod expres prin adverbe sau prin semantica verbului:

Stinge lumina –

sub fereastră bujorul

tocmai se-aprinde

Zborul de noapte –

fulgeră în alb pieptul

rândunelelor

Deodată stolul

de grauri se ridică –

pete în soare

Dar nu în toate poemele indicativul prezent vorbeşte de ceva care se întîmplă doar pe moment. În poemele de mai jos:

Nimeni pe stradă

nu-şi încheie hainele –

ploaie cu soare

Seară în verde –

până şi lemnul din gard

înmugureşte

Merii în floare –

am totul dinainte

pe masa goală

Sat părăginit –

prin geamuri luminează

măceşi în floare

Deseori nimeni

ori ceaţa împing poarta –

drum spre nicăieri

Odihnă-n iarbă –

încă frige puşca

de vânătoare

Căzând frunzele –

în salcie numărul

stelelor creşte

verbele iau în calcul ceva de durată (poate repetitiv): o atitudine (nu-şi încheie hainele, am totul pe masă), o devenire/evoluţie (înmugureşte, creşte) sau o oportunitate neaştepată (luminează măceşi în floare). Şi interesul cititorului este focalizat pe o semnificaţie care se dezvăluie tocmai printr-o persistenţă a ceea ce sugerează verbele. Aici nu mai e vorba de gesturi fugitive, ci de stări, situaţii, dispoziţii.

Dar indicativul prezent e folosit şi ca un mod de a afirma o preferinţă valabilă totdeauna sau o nelinişte permanentă faţă de un lucru care evoluează îngrijorător:

Fără iluzii –

dintre cireşe aleg

pe cele-amare

Nopţi fără greieri –

ceva i se întâmplă

universului

Iată două declaraţii care enunţă o luare categorică de atitudine. Permanenţe de netăgăduit.