Textul pe care îl postăm azi cu încuviinţarea autorului, Şerban Codrin, este unul care, dincolo de vehemenţa stilului şi de animozităţile care l-au ocazionat şi transpar printre rînduri, pune în ecuaţie probleme care trebuie urgent soluţionate în lumea haiku-ului românesc. El a fost publicat iniţial în revista Poezia din Iaşi, numărul din iarna anului 2004. În anii care au trecut de atunci, nu numai că nu au apărut soluţiile, dar e posibil ca nici conştiinţa crizei să nu-i fi cuprins pe cei interesaţi. Poate că nu e încă tîrziu. O criză poate fi şi una de creştere dacă e bine gestionată.
*
Numită cînd mişcarea, cînd şcoala românească de haiku, din păcate nici după cele dintîi manifestări coerente, programate, de la începutul anilor ’90 şi pînă astăzi, nu a căpătat consistenţă, cu toate eforturile de la Bucureşti, Constanţa, Slobozia, Tg. Mureş, Cluj. Viciul de creştere se află în chiar actele de naştere parafate de fostul preşedinte al Societăţii române de haiku (1991) şi de omologul de la Societatea de haiku din Constanţa (1992), ambii excelînd în aceeaşi ignoranţă în ceea ce priveşte poezia. Aceste societăţi, să le spunem astfel, după cum scrie în hîrtii, şi-au dovedit precaritatea intelectuală, caracterul de kitsch şi underground, de amatorism precar. Prin urmare, fondarea lor nu a urmărit informarea, cercetarea, cunoaşterea, înţelegerea, cultivarea şi răspîndirea unor arte poetice exotice, care să conducă pe autorii români spre o altfel de tratare şi, în ultimă instanţă, de creare a poeziei, ci a avut scopuri mult mai prozaice, fără legătură cu fenomenul: să legitimeze un statut pentru cei doi autoaleşi preşedinţi, care şi-au alcătuit rampe de proprie lansare.
După mulţi ani de supremaţie şi vechilism, aventura acelor domni a dat faliment, descoperind goliciunea afacerii:
a) locul ocupat în ierarhia societăţilor nu a acordat talent literar conducătorilor;
b) poeţii talentaţi au fost îndepărtaţi din societăţi, sau, în cazul cel mai bun, marginalizaţi, insultaţi;
c) s-a publicat o prea mare cantitate de cărţi mediocre sau rele în totalitate;
d) s-a provocat antipatia niponologilor, a criticilor literari, care au ajuns să considere mişcarea un refugiu pentru refuzaţii lipsiţi de har artistic;
e) în loc să se răspîndească, mişcarea haiku din România s-a restrîns pînă la un număr foarte mic de practicanţi, dintre care numai trei sau patru contează;
f) în decurs de peste zece ani au fost atrase prea puţine talente, unul sau două nume faţă de forţele iniţiale. Toate acestea dau dovada că lucrurile au decurs anormal în culisele mişcării.
Astfel s-a ajuns ca în locul bilanţurilor alcătuite din creaţii valoroase, fie antologii, fie volume de autor, fie cărţi de teorie literară, să ne întrebăm dacă nu s-a rătăcit drumul.
După discuţii cu poeţii, care contează, părerile mele se orientează spre concluzia că mişcarea a fost iniţiată în alte scopuri decît cele literare. Şi totuşi, ce rămîne după năruirea falselor decoruri?
Da, rămîne voinţa unor poeţi de-a depăşi criza, de a edita în continuare nişte reviste, de a organiza întruniri, de a scrie poezie. Dar cum?
În primul rînd lipseşte baza, care să convingă, să atragă, să explice şi să traseze o cale. Mişcarea haiku românească are nevoie de o reală informare, care să răspundă la cîteva întrebări: Ce este poezia japoneză? În ce constă specificul ei? Ce înseamnă tanka, renku, haiku? Se poate scrie tanka, renku, haiku în alte limbi literare decît cea originară? Care sînt limitele acestei poezii? Se poate inova pînă la caricaturizare ori pînă la pierderea specificului? Cunoscînd universul religios, filosofic, estetic, teoretic al poeziei oriental/nipone, acesta se poate transpune în universul poeziei occidentale la nivelul creaţiei originale? Dacă nu, de ce nu? Dacă da, de ce şi cum?
La toate întrebările există răspunsuri într-o bibliografie, în general, în limba engleză, bibliografie rămasă necunoscută poeţilor români, criticilor literari şi altor persoane doritoare să se informeze, fie din raritatea acestor cărţi, fie accesibilă numai prin intermediari puţin credibili. În spatele acestei dezinformări cu totul dirijate s-au născut profitorii de ocazie, falşii guru, manipulatorii.
În societăţile de haiku există membri care cunosc foarte bine limba engleză, în general profesori. În loc să-şi piardă vremea traducînd pelteaua liricoidă a multor neaveniţi deghizaţi în poeţi, mai bine şi-ar dirija energiile creatoare aducînd în limba română cărţi importante, săvîrşind acte de cultură cu urmări de neprevăzut. Iată o listă minimală, de numai patru titluri, recomandate de un cunoscător al domeniului, titluri care ar clarifica dacă nu toate necunoscutele, cel puţin ar lumina întregul domeniu, urmînd ca amănuntele să fie rezolvate pe parcurs:
– Haiku de R.H. Blyth, 4 volume, The Hokuseido Press, Tokyo, Hein International, South San Francisco, 1949 şi ediţii ulterioare;
– The haiku handbook de William J. Higginson şi Penny Harter, Kodansha International, Tokyo, New York, London, 1985, orice ediţie;
– Japonese linked poetry de Earl Miner, Princeton University Press, 1979;
– The japonese haiku de Keneth Yasuda, Charles E. Tuttle Company, Rutland, Vermant, Tokyo, diferite ediţii.
Bineînţeles, lista poate fi lungită, poate fi modificată, dar esenţa demersului rămîne: se va crea o bază autentică de informare pentru toţi cei interesaţi de fenomenul poeziei tanka, renku, haiku. Cine preferă confuzia şi întunericul va respinge propunerea, dar a venit vremea muncii serioase, a recuzării amatorismului vulgar. Numai prin cunoaşterea fundamentală ne vom feri de confuzii şi vom găsi argumente de a dezavua impostura.
Deocamdată, multiplicate la xerox, printre poeţii de la Constanţa circulă, în traducerea Soniei Cristina Coman, Lecţii de haiku pentru începători de Ferris M. Gilli. Este un prim gest de toată lauda, dar venit cu o întîrziere de peste zece ani. Iniţiativa Soniei Cristina Coman trebuie continuată şi amplificată, în caz contrar vom repeta greşelile trecutului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu