„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară

locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

duminică, 5 august 2007

Haijin-ul din strada Nisipuri





Astăzi veţi citi o proză admirabilă. Florentina Loredana Dănilă, cea care, sub pseudonimul Florinel, a obţinut locul II la concursul lunii mai şi locul III la acela din iunie, este şi o prozatoare de talent. Şi asta o dovedesc şi menţiunile primite în 2005 la concursul Vasile Voiculescu şi în 2007 la concursul revistei Dor de dor.

Florinel este inginer chimist la Slobozia. Scrie doar de prin 2003 şi tot de pe atunci activează pe site-ul agonia. În tot ce scrie se strecoară o notă de amărăciune jucăuşă: „Între a rămâne şi a pleca, uneori nu-i decât o durere de-o viaţă.” Credinţa ei în ceea ce scrie poartă blazonul unei surdine ironice: „Am început să scriu în glumă şi, încurajată de oameni care m-au luat în serios, încă mai glumesc pe tema aceasta.”

În stilul ei caracteristic deci, Florinel ne povesteşte cum s-a întîlnit cu Şerban Codrin, concitadinul ei şi cel mai reputat dintre poeţii care scriu la noi haiku. Povestirea e savuroasă, dar se pare că a fost şi fructuoasă pentru începuturile sale în încercarea de a scrie poezie japoneză.

*

Pe Şerban Codrin l-am cunoscut prin ’94, deşi – propriu-zis – îl mai văzusem înainte, prin curtea liceului, în calitatea sa de profesor. Părând mereu a se grăbi, afişând un zâmbet adresat nu se ştie cui, poate unei lumi interioare numai de el ştiută.

În ’94, mergeam în fiecare luni la Centrul Cultural „Ionel Perlea”, unde ne adunam până la 20 de oameni, să jucăm bridge. Dacă nu mă înşel, Şerban Codrin era, pe atunci, directorul Bibliotecii Judeţene – cu sediul în aceeaşi incintă – sau chiar al Centrului Cultural. Acest aspect – funcţiile deţinute, cu alte cuvinte povara zilnică atât de necesară poetului pentru a se întreţine – m-au interesat prea puţin. Poate chiar deloc. Nici omul, nici bărbatul nu-mi stârneau în vreun fel interesul. Poetul însă, da.

Ne întâlneam uneori în hol, înaintea partidelor de bridge, îmi spunea ce scrie, care sunt regulile de scriere ale unui haiku. „Ai auzit de asta, dragă?” N-auzisem. Dar ascultam cu suficient interes, cât să-l determin să continue. Atunci am aflat pentru prima dată termeni ca haiku, haijin, tanka, etc., despre activitatea sa literară şi premiile obţinute. Nu ştiu cum mă alesese pe mine din mulţimea aceea. Poate simţise, dincolo de preocupările mele, o mare atracţie către literatură, chiar dacă pentru mine – la acea vreme – literatura însemna doar „a citi”, nicidecum „a scrie”. Scrisul era pentru alţii, bunăoară pentru cei ca Şerban Codrin. Care, mai în glumă, mai în serios, mă atacase în vreo două rânduri: „Ce-nţelegi tu, dragă, din viciul ăsta, căruia te dedai în fiecare zi de luni?” La care eu zâmbeam, ridicând din umeri: „Fiecare cu... cărţile sale”. Cam aşa era: el, cu-ale lui – de poezie; eu, cu-ale mele – de joc.

Un timp nu l-am mai văzut. L-am reîntâlnit pe stradă, prin ’99, mergând la Poştă, să trimită nişte cărţi. L-am întrebat dacă mai scrie. Aşteptam o confirmare şi, eventual, o detaliere. În loc de asta, mi-a ţinut o prelegere: „Scrisul, dragă, e o muncă istovitoare, care-ţi mănâncă din viaţă. Ştii tu cu câtă transpiraţie se scrie o poezie?” Nu ştiam. Nici asta. „Sunt unii – a continuat – care-şi închipuie că, dac-au scos şi ei o carte, gata, se şi pot numi poeţi. Uite, de exemplu, amicul tău, S., (S. nu era amicul meu deşi, ce-i drept, eram colegi şi chiar formaserăm axă la bridge pentru scurtă vreme) – a scris şi el nişte gogoşi umflate şi-acum se umflă în pene mai ceva decât gogoşile. E plină lumea de poeţi d-ăştia!” Eu n-aveam nicio vină de abundenţa acestor „poeţi”, dar am luat-o ca pe-un avertisment (Să nu te pună nu-ştiu-cine să îndrăzneşti vreodată să te afli printre ei!). Drept pentru care, chiar dacă am îndrăznit să scriu, nu i-am arătat niciodată vreun rând.

I-am spus, tot atunci, că văzusem la prietena noastră comună, Mariana P., nişte pagini cu poezie de-a lui şi am rugat-o să-mi facă şi mie copii. „Nu se poate, dragă!” aproape s-a răstit, indignat. „Vino să-ţi dau nişte cărţi!” L-am însoţit până la Centrul Cultural şi mi-a oferit trei dintre cărţile tare dragi mie: „Marea tăcere”, „O sărbătoare a felinarelor stinse” şi „Missa Requiem” (ediţie bi-lingvă română-engleză). Pe aceasta din urmă, am reuşit să-i „smulg” şi un autograf, căci iniţial nici n-a vrut să audă: „Termină, dragă, cu prostiile! Spiritul unui om stă în poezia lui, nu într-o mâzgăleală pe hârtie. Dar, hai, fie! Să ai şi tu cu ce te lăuda peste o sută de ani.”

Până la urmă, tot n-a fost să fie. Aceste trei cărţi le-am pierdut într-o împrejurare al cărei mister încă nu mi s-a desluşit şi, chiar dacă mi-a dat altele, n-am mai avut îndrăzneala să par atât de „pământeană” încât să-i cer din nou un autograf. Şi astfel, am ratat marea ocazie în viaţă de-a mă lăuda peste o sută de ani. M-aşteptam să-mi reproşeze că n-am ştiut s-apreciez când am avut, dacă nu cumva mi-ar fi agresat urechiuşele cu una de dulce, în care cuvântul acela cu „p” şi-ar fi avut un loc de cinste. Căci, pe cât e de poet în poezie, pe-atât e de spurcat la gură uneori (Odată, exasperat că insistam să conduc discuţia spre poezia lui, când el ar fi vrut, de fapt, s-o aducă pe un tărâm mai aproape de pământ şi preocupări cotidiene, mi-a tăiat elanul cu o întrebare memorabilă: „Auzi, dragă, tu ştiai că poeţii au şi p...?” Ups! Ia te uită, şi poeţii au! E bine de ţinut minte. Nu se ştie când ar putea folosi. Vreau să spun informaţia.)

Poate ar trebui să amintesc de întâmplarea cu cărţile, întâmplare ce m-a stresat teribil, nu atât pentru pierderea în sine, cât mai ales pentru posibilele ei urmări, urmări care – deşi nu s-au produs – era suficient că existau în mintea mea, determinându-mă să-l ocolesc (asta ca să nu spun să fug de el), când îl vedeam pe stradă. Căci ghinionul era că eram vecini, locuiam pe aceeaşi stradă (al cărei nume se regăseşte şi în titlul uneia dintre cărţile sale, scrisă înainte de ’89 şi rămasă o vreme la sertar – „Testamentul din strada Nisipuri”).

***

Despre Cătălin îmi e greu să vorbesc. Nici până la el şi nici după n-am mai întâlnit pe nimeni aşa. Aşa cum? Iată, n-aş şti să spun. Probabil, dacă aş fi fost medic sau psiholog, mi-ar fi fost mai uşor. Voi încerca, totuşi, o descriere, fără de care ce a urmat e greu de-nţeles.

Eram oarecum colegi, lucram adică în aceeaşi instituţie, unde el era angajat ca un fel de om bun la toate. Adică nu chiar la toate – mătura, spăla, ştanţa saci, căra diverse obiecte. Nu i se dădeau munci de răspundere, fiindcă, probabil, nici nu le-ar fi putut duce la capăt. La acea vreme, era un tânăr în jur de douăzeci şi cinci de ani, cu o spaimă teribilă de oameni, extrem de introvertit (aproape nu vorbea cu nimeni); mai mult, natura îl ursise cu un chip urât spre hidos. Iar majoritatea oamenilor – care avuseseră norocul ca hidoşenia să nu li se vadă pe faţă, ci să le stea bine ascunsă în minţi şi în suflete – nu doar că nu-l ajutau să-şi depăşească handicapul, dar făceau tot posibilul să i-l accentueze, cu acea plăcere josnică a celor care, în loc să mulţumească lui Dumnezeu pentru darurile cu care i-a hărăzit, îndeosebi sănătatea fizică, mentală şi sufletească, se bucură prin a-şi arăta “grozăvia” în faţa unuia mai puţin hărăzit. Cei mai mulţi îl fluierau, îl huiduiau (amuzându-se teribil de spaima cu care trecea printre ei, rupând-o la fugă), îl luau peste picior sau, în cel mai fericit caz, nu-l băgau în seamă, nici cât să-i dea bună ziua.

Practic, nu mai ştiu cum m-am pricopsit cu el. Fie datorită faptului că eu îi vorbeam ca unuia normal, nicidecum ca unui retardat (deşi cam astă impresie o lăsa); fie datorită unui instinct dezvoltat pe care-l avea (asemănător cu al animalelor) şi care l-a îndreptat către omul care a simţit că nu-i va face rău; fie datorită unui instinct care mă caracterizează pe mine – acela de mamă a tuturor răniţilor cu tot neamul şi cu fiii – care instinct nu doar o dată mi-a dat bătăi de cap.

Cert este că m-am pomenit aproape sufocată de Cătălin. Venea, fie la birou, fie chiar în uşa mea de acasă, uneori la cele mai nepotrivite ore, să-mi aducă bomboane, mărţişoare, diverse chestii inutile lucrate de el (care dovedeau un simţ artistic destul de ridicat şi o viziune originală, din câte am putut constata), cadouri pentru fiul meu, picturi pe coli de bloc de desen, casete cu muzică… dar câte nu-mi aducea!

Extrem de impresioantă de afecţiunea pe care mi-o arăta (şi pe care n-o arăta nici părinţilor lui, pe bună dreptate aş zice, căci, de felul în care ajunsese erau răspunzători în mare parte; în ciuda faptului că erau intelectuali, n-au ştiut să-l susţină, să-l încurajeze ori să-l ajute să scoată la iveală acea latură din el care se deda luminii), am început să am conversaţii mai lungi cu el. Eram singura persoană cu care reuşea să vorbească, fluent cât de cât, fără multiple întreruperi. Dar trebuia să am mare grijă la tonul pe care-l folosesc. Dacă-l simţea un pic ridicat, irirtat sau indignat – chiar şi în glumă – se înroşea, începea să se bâlbâie, să tremure şi greu îşi revenea.

Am aflat că scrie muzică, el o numea “muzică astrală”, visa să îşi cumpere un sintetizator, pe care s-o poată cânta. Într-o zi, a venit la mine cu un caiet, în care scrisese nişte poezii. Le şi traducea în limba engleză. M-a rugat să-i spun vreo două cuvinte pe care nu le ştia şi să-i spun ce cred despre poezia lui. Sincer, nu înţelegeam mare lucru, dar l-am minţit că-mi plac, pentru încurajare (în fond, “defectul” putea să fie la mine, cred că ideile erau prea filosofice, dincolo de înţelegerea mea); dar am înţeles un lucru – avea o lume a lui, interioară, prin care avea mult mai multe de spus decât spunea (sau, mai bine zis, nu spunea) celor din jur. Şi-atunci mi-a venit nefericita idee. L-am sfătuit, cu cele mai bune intenţii:

- Cătălin, eu nu mă pricep la poezie (nu minţeam), pot numai să spun dacă îmi place sau nu. Dar tu ar trebui să arăţi altcuiva caietul ăsta, cuiva care are ochi de critic şi de poet. (Mă gândeam c-ar fi păcat să lipsim omenirea de cine ştie ce geniu încă nedescoperit). Uite, de exemplu, te-ai putea duce la Şerban Codrin, poţi să-i spui eventual că te-am trimis eu (pe de o parte, mă gândeamm cu groază să-l arunc în ghearele nemilosului maestru, pe de alta, îmi ziceam că, dacă poezia lui valorează ceva, o să merite smotoceala; dar în niciun caz nu concepeam să-l însoţesc, să apar adică însoţită de un personaj atât de grotesc, să vorbesc în locul lui. Iată omenia din noi cât e de limitată!). Am încercat, însă, să-l ajut cum am putut.

- Ai auzit de Şerban Codrin?

N-auzise. I-am spus ce şi cum, unde-l poate găsi, i-am împrumutat cele trei cărţi primite de la poet (“Nu te duci la el fără să-i fi citit o parte din poezie! Dacă ţi-a plăcut, îi spui că ţi-a plăcut, dacă nu ţi-a plăcut îi spui că l-ai citit şi îl rogi, dacă are bunăvoinţa, să se uite peste poeziile tale. Da?”). “Da”, a fost răspunsul lui Cătălin.

O vreme nu l-am mai văzut. La vreo jumătate de an, îl întâlnesc şi-l întreb dacă îi mai trebuie cărţile, dacă le-a citit, dacă a fost la Codrin, etc. Le citise; nu-i mai trebuiau; fusese şi la Codrin.

- Atunci te-aş ruga să mi le aduci.

Speriat, înspăimântat de-a dreptul, a început să tremure tot. Printre frânturi de cuvinte, am înţeles ce pricepuse el din toată strădania mea: că trebuie să înapoieze cărţile maestrului.

- Dumnezeuleeee! Asta ai făcuuut?

S-a uitat cu groază în ochii mei şi-a rupt-o la fugă. Ce mă fac? Cum să mai dau ochii cu Şerban Codrin? Ce-o să creadă omul ăla? Na-ţi cărţile înapoi, nu-mi mai trebuie! După ce te-am bătut la cap să-mi dai şi autograf, atâţia bani dau pe tine şi pe ce-ai scris, că nici măcar nu binevoiesc a ţi le înmâna personal (ce dacă fuseseră oferite definitiv). Şi, ca să vezi cât te apreciez, ţi-am trimis mesager şi cel mai grotesc personaj cu putinţă. Hotărât lucru, nu mai pot da ochii cu el! Astfel că, luni de zile, l-am tot ocolit, am tot fugit când îl vedeam de departe. Până-ntr-o zi, când n-am mai avut scăpare. M-am trezit cu el în faţă, de după colţul unei clădiri. Remarcase că-l cam evitam, şi mi-a spus-o. Atunci mi-am zis fie ce-o fi, decât să creadă cine ştie ce, mai bine-i spun adevărul.

Iar, după ce i-am explicat de-a- fir-a-păr toate cele, cerându-mi mii de scuze, aruncând mii de trăznete şi fulgere asupra acelui băiat, dar mai ales asupra mea, care-am avut naivitatea să cred în normalitatea lui, când, de fapt, una i se spune, alta înţelege, m-a lăsat să-mi vărs tot năduful şi m-a întrebat de parcă m-ar fi-ntrebat “Ce crezi, mâine o să plouă?”:

- Ce cărţi, dragă? Nu mi-a adus nimeni nicio carte. Şi ce te frămânţi atâta? Vino să-ţi dau altele!

Na! Şi totuşi, cărţile MELE unde sunt? N-am aflat nici astăzi.

***

Pe Cătălin nu l-am mai văzut, nici cu, nici fără muzică astrală.

Pe Codrin îl citesc cu aceeaşi plăcere dintotdeauna; dar nu-l mai văd nici pe el, întrucât, mai nou, circul cu maşina. Dezavantajele progresului. Şi… şi mai nou, m-am mutat de pe strada Nisipuri. Aşa încât, de îmi voi scrie testamentul, nu există riscul să fie două testamente din strada Nisipuri.

4 comentarii:

Maria Tirenescu spunea...

Tocmai am terminat de citit mărturiile tale, Florinel. Şi nu puteam să amân până mâine scrierea măcar a două cuvinte. Semn că am citit şi că am recunoscut personajul. Nu pe Cătălin...

Mă bucur că ai rupt misterul care plutea referitor la persoana care scria atât de bine, dar semnează cu pseudonium. Ca maestrul pe care îl admiră. Mai mult, ai spus şi de unde te-ai informat şi ce ai citit.

Cu alte cuvinte, informaţia preţioasă poate să vină şi în urma unor întâmplări. Şi aceste întâmplări pot părea ciudate, dar se pare că "nimic nu e întâmplător", cum sună o vorbă înţeleaptă.

Cu prietenie, Maria

Anonim spunea...

Maria, mulţumesc pentru semnul lasat aici, târziu, în noapte.
Cât despre mister, aşa cum i-am spus şi lui Corneliu, pseudonimul meu l-am ales numai din motive de "scurtime" (prea lung nume am).
În ce priveşte cel al maestrului (Şerban Denk), din câte ştiu ,alte împrejurări (din cele vitrege ale istoriei noastre) l-au obligat s-o facă.
Toate cele bune,
Florinel

Cristina Rusu spunea...

Debordanta, putin umor care da nota de prospetime, jovialitate si discurs care curge firesc intregesc atat proza cat si marturia pe care ai scris-o. Foarte placuta aceasta imbinare. cu prietenie, Cristina

Anonim spunea...

Dragă Cristina, dacă ţi-a plăcut, nu pot decât să răsuflu uşurată. De fiecare dată când scriu un text, am emoţii pentru felul în care va fi primit. De data aceasta, emoţiile au fost duble, având în vedere personajul implicat.
Mulţumesc,
Florinel