E prima oară cînd un cîştigător îmi retrimite poemul retuşat şi, evident, îmbunătăţit. Asta poate şi pentru că eu m-am cam poticnit în finalul comentariului pe care i l-am destinat iniţial. Era însă un motiv suficient pentru ca un maestru al genului să simtă că trebuie să simplifice poemul pentru a-l face astfel mai redutabil.
Dulceaţă de fragi –
prea puţin din mireasma
pădurii în zori
Amurgul, cu care eu încercam să fac o jonglerie cam stîngace, a fost eliminat şi înlocuit cu zori şi asta pentru că, oricum, el era subînţeles din întreg contextul poemului care deschide o perspectivă simbolică asupra vieţii. Prea puţin arată clar unde se situează cel care a înscenat poemul, acolo unde perspectiva deschisă la începuturi se îngustează firesc într-un singur punct de fugă. La lăsatul serii.
Dulceaţă de fragi este o denumire comună peste care poţi trece cu uşurinţă doar lingîndu-ţi degetele şi exclamînd cu satisfacţie suficientă: mmm, mmm, yam-yam! Şi totuşi, dacă vrei să guşti haiku-ul, trebuie să vezi în ea o sintagmă care ascunde abil o antiteză simbolică.
Înainte de a fi doar un substantiv comun, care numeşte o bunătate preparată de gospodine, dulceaţa numeşte o generalitate, o abstracţie, însuşirea de a fi dulce a mîncărurilor, calitatea de a desfăta, de a produce plăcere, bucurie, fericire. Dar, chiar şi în concretitudinea ei de produs culinar, dulceaţa este ceva artificial – o conservă şi, la urma urmei, un preparat alimentar dintr-o specie înrudită cu murătura.
Simbolic, preferinţa pentru dulceaţă poate fi omologată cu aceea pentru partea soft, artificială, contrafăcută, frivolă a vieţii, în opoziţie cu aceea hard, dură, naturală, profundă, veritabilă.
Fragii, din aceeaşi sintagmă, au şi norocul unei potriviri fonetice pe alte vocabule precum fraged şi fragil, care-i contaminează cu înţelesuri ale delicateţii, prospeţimii, gingăşiei şi confirmă astfel, dublînd în mod miraculos, graţioasa lor fiinţă aurorală.
Realcătuită astfel, îmbogăţită cu semnificaţii pe care le sugerează doar, dulceaţa de fragi propune din capul locului o opoziţie ireconciliabilă între artificiu şi naturaleţe, între încercarea infructuoasă de a păstra nealterată o frăgezime efemeră şi mireasma inconfundabilă dar pieritoare a fiinţei autentice. Este, de fapt, o sintagmă care denunţă o incompatibilitate şi o impostură.
Fragii nu pot fi resimţiţi (şi nu există aievea şi nealteraţi) decît în locul şi la vremea care le aparţine şi cărora le sînt destinaţi: în aura plină de mister şi promisiuni a pădurii, copilăriei, zorilor. Prea puţin este semnul fatalităţii neiertătoare şi al nostalgiei care o acompaniază. Miresmele se risipesc, dispar, pier şi ne lasă-n suflet doar regrete iremediabile.
Cu ce ne provoacă poemul? Cu exigenţa de a percepe legătura indisolubilă dar profund misteriosă dintre fragi şi zori. Iar dulceaţa de fragi este simbolul unei bătrîneţi precoce (de obicei adoptive), suficiente şi satisfăcute care se bucură în mod egal de cămara plină şi de viaţa sfoiegită.
Presupunînd că cineva s-ar fi convertit miraculos la un cult al fragilor, dulceaţa de fragi ar fi fără îndoială pentru el suprema blasfemie.
